bătrânul din apartamentul nr. 7
bătrânului cu veșminte demodate
îi place supa fierbinte. doar vecina de palier
îi duce pensia și corespondența.
nu-i place să deschidă ușa străinilor
(bătrânul crede mai degrabă în blândețea cuielor
decât în sinceritatea semenilor).
candela îi luminează chipul. în tăcere bătrânul
își pregătește supa. se simte obosit. cu o veche jenă
în piept. nădejdea i se subțiază uneori cum feliile de pâine.
ziua ascultă muzică la un vechi patefon rusesc.
meditează – ba la distanța dintre mizeriile orgoliului
și meschinăria modestiei
ba la cum a ajuns sandaua de bronz a lui empedocle
pe marginea vulcanului etna și altele asemenea.
nimeni nu știe cu certitudine
ce se petrece în apartamentul nr. 7.
universul bătrânului se compune dintr-un mic șpaclu
pentru pictură șevalete pânze și un birou
încărcat de cărți și caiete cu spiră. un motan vărgat
îi înseninează clipele
fiindcă ea – lumea – l-a înțeles mai puțin.
în apartamentul nr. 7 se lasă din nou
tăcerea – întunericul cald și moale.
ploile de ieri și de azi
amurg. în memoria infinită a lumilor
deja au plonjat și lacrimile de dimineață
și bâzâitul acela sâcâitor al bondarului
și ploaia de după-amiază –
răpăiala care a biciuit prin grădină
tufele de zmeură și agrișe.
cu capul proptit în podul palmei
stai aici și-mi cauți insistent inima.
de unde să știi că am zăvorât-o mai demult
când orele cu bogate miresme de liliac
își fluturau albastrul nerușinat?
pe-atunci dansam în ploaie. iubeam cu toată ființa.
iubeam clădirile cu arcade ogivale și basoreliefuri
iubeam piețele cu fântâni muzicale și statui vivante
iubeam. ploua și iubeam
până și zilele cu ploi și vânt ascuțit.
apoi am simțit respirația scurtă a destrămării.
cerul de noiembrie s-a-mpâslit cu scrisori de adio.
ploile au muiat pământul. ploi amare
mi-au pulsat în artere până am uitat că am inimă.
bizara întâmplare m-a copleșit
ca o beție întunecată. o vreme am existat
cum o plantă strămutată în pământ străin.
acum e dimineață. plouă cu soare.
privirea ta de culoarea scorțișoarei
îmi învață inima să bată în sensul primăverii –
cerul meu se luminează.
absență
ploaie de martie. te avânți cu plăcere ferină
în peșterile întunecate ale minții. acolo
încă te întâmpină surâsul ei
aroma proaspătă de lămâie
și undele concentrice de râs.
gândul te dărâmă
cum un guturai de primăvară.
ploaia izbește în geamuri – rece ca fierul.
în limba fulgilor de nea
încă mai tragi din țigară privind prin lunetă
cum se perindă lanuri livezi pâlcuri de copaci
o-ntreagă lume fără ea – o lume fără cer.
retras în citadela nerostirilor tale
numeri boabele de grindină.
cu tâmplele-n palme o chemi și o rechemi
în limba fulgilor de nea –
tăcere de plumb.
o altă colivie
ochii păsării deveneau braunerian coarne
ce sfâșiau inimi. într-o zi am dus-o la târg
să o vând. a secerat câteva precupețe
iar eu am rămas cu o notă de plată frumușică.
pe drumul de întoarcere
m-a rugat să-i dau o altă colivie
fiindcă se va astâmpăra. ajunse acasă
mi-am deschis pieptul
și i l-am oferit.
mustăți de cazac
preț de câteva zile
mi-au amuțit încăperile. gândurile
și-au rotit dement elicele
stăruind asupra unei întrebări
cum în dilema filosofului ce se visa fluture
ori a fluturelui ce se visa filosof.
până la urmă am realizat că
uneori vieții trebuie să-i pui
și mustăți de cazac.