(fragmente de roman)
ZĂVORUL
Concluzia bunăstării
pe care mi-am ales-o
este venirea morții.
Stau întins, cu ochii închiși, într-o atmosferă temperată de umbra draperiilor ermetice. Am ajuns la libertatea de-a nu-mi păsa prea mult nici dacă aerul ar avea probleme să circule prin mine. Nu mai acord de mult atenție finisajelor arhitecturii interioare, ceea ce face ca dormitorul să-și piardă din exorbitanță. Totul este relativ: săracul privește cu stupoare ceea ce bogatul a disprețuit sau numai ignorat în timpul vieții. Uneori, e doar starea temporară de percepție a fluxului temporal. Ornamentele de pe pereți, baldachinul somptuos, noptierele de nuc lucitor și covorul împreunat de culori sunt reperele încetinelii și stabilității.
*
Cel care nu se simte constrâns de nimic nu prețuiește libertatea. Definiția de a face orice, desigur, restricționată de anomalii. În sine, nimeni nu e liber și, dacă nu poți exercita un beneficiu până la capăt, e mai prudent să nu-l desfășori defel. Rousseau avea temei să creadă că omul se naște liber și pretutindeni el este în lanțuri. Nu sunt în stare să-mi părăsesc odaia, ceea ce mă face să resimt greutăți în a-mi lăsa gândurile să zboare. Din cauza îngrădirilor de circumstanță, sunt împăcat cu ideea că par mai egoist ca niciodată. Poate și pentru că nu depind de nimeni. Nu am nevoie de nimic, pentru că am totul. Puțini sunt cei aflați într-o situație similară. Înțelepciunea de a-ți dobândi libertatea este să admiți că nu ești liber când faci ce vrei, ci când nimic din ce vrei nu te stăpânește. Din această potriveală, precizez îndreptățirea de-a mă simți în contrast cu orice ființă normală.
*
Derivația se revendică din latinescul monstrum, care provine din monere („a avertiza”). Inițial, monstrul era văzut ca o prevestire – ceva ce trebuie luat în seamă pentru că perturbă ordinea naturală. Excepția unei statistici, o ființă (reală sau imaginară) care iese din limitele percepute ale normalității, stârnind panică, repulsie sau fascinație. O deviație etică sau fizică extremă, o existență percepută ca fiind diformă, inumană sau terifiantă prin apariție, uneori cu o conotație tragică. Filozofic – o întruchipare a altului, a necunoscutului, a ceea ce e refuzat de societate sau de conștiință. De regulă, monstrul reflectă umbra psihologică a individului sau a colectivității, o persoană ale cărei fapte depășesc limitele umanității prin cruzime, sadism sau lipsă de empatie. Nu știu unde mă calific. E complexul vinovăției care plutește ca un nor de vară lăsându-te să te întrebi dacă urmează furtuna sau o zi minunată…
*
La ușa mea, se află cineva. Impresia este aproape fizică, dar nu sunt sigur dacă nu e datorată faptului că suntem cel puțin doi în fiecare clipă în care ne privim din afară. Mă întreb dacă sunt eu însumi, îngrozit de capabilități sau, într-adevăr, e un gardian pus de cineva, pentru a feri lumea de mine sau pe mine de mine. Rezultatul e că stau îngrozit sub înveliș și nu îndrăznesc să ies. Sunt o larvă care refuză dezvoltarea, un avorton rejectând lumea. Măcar cea primită prin ochi. Nimic de neexplicat în paroxismul din care nu mă pot desprinde. Am acumulat, m-am zbătut, uneori în dauna altora, am ajuns și, în cea mai normală manieră, încerc să păstrez, deși nu dau doi bani pe nimic din universul cu care m-am înconjurat. O pierdere de orice: timp, energie, idealism și răbdare. Se spune că fiecare merită ceea ce are. Din cauza nemulțumirii permanente, am probleme să cred în adevărul acestei sentințe.
*
Concluzia bunăstării pe care mi-am ales-o este venirea morții. Continuarea drumului pe care m-am oprit este încetarea vieții. Nu am de ales între mărețe opțiuni. Mă iau cu seducția că nu are nimeni. Tot ce-mi rămâne de făcut este să decelez cu precizie cât este vina mea și cât n-ar fi putut să fie evitat. Practic, m-am împotmolit în demonstrația noțiunii de destin.
*
Se aud zgomote sparte de mașini care se încăpățânează să funcționeze în curtea din spate, ambalate irațional, după cum se pricep, nu la parametrii așteptați de la tehnologia computerizată în astfel de situații. Nu este nimeni surprins pe de-a-ntregul, așa că sunt slobozite nenumărate hohote de râs, voci de prieteni indignați, țipete de fete jucăușe, câteva femei prinse în hora unor fragmente muzicale, încă indecisiv cuprinse de statura evenimentelor. Pare o societate deschisă, pusă pe șotii, liberală, browniană, de poeți tineri, plini de talentul de care numai ei sunt conștienți, pătrunși de importanță, care va veni oricum din poziția socială a tatei și relațiile pe verticală construite de mama, să-i ridice acolo unde le-ar fi locul și unde acum surori îngrijorate și pline de bujori țin locul pe arena de dans, în timp ce ei, vitejii băieți încă nedescoperiți, palmează țigări scumpe pe la margine de clădire, pe aleile discrete ale parcului lucrat de grădinari din tată-n fiu, unde dosiseră sticle semi-clandestine promițând petreceri pe bune și, eventual, aventuri care nu se știe unde vor duce. La vârsta asta, în cadrul de acest tip, orice se ridică la nivel de potențial dătător de bunăvoie. Abia dimineață sau a doua zi, se vor număra victimele căzute la datoria fără glumă a tributurilor normale ori ieșite din perimetrul comunului. Se vor lega noi prietenii, se vor rupe alianțe vechi, întotdeauna este loc de surpriză.
*
Prin complicitatea unui coridor care-și șerpuiește beția prin inima clădirii, dând în vileag zeci de uși care adăpostesc băi calde și dormitoare fierbinți, cei familiarizați cu ideea de stup vor umbla nepăsători dintr-un loc în altul, obișnuiți cu legile societății și rigorile distracției până noaptea târziu. Parte din ei sunt cuprinși de groaza că vor fi înghițiți de tumultul nesățios al camerelor auxiliare, unde se vor petrece multe, fără a da nimeni socoteală.
*
La acea oră, de obicei, Comandantul umbla fără noimă pe holuri, cu un pahar gol în mână, căutând o persoană anume. N-o găsea niciodată, unii presupuneau pentru simplul motiv că nici nu exista; alții, din cercul său mai restrâns, aflaseră că dispăruse cu mulți ani în urmă și că întreaga lor căutare nu era decât o convenție de societate în ideea de-a ucide timpul în dauna pierderii de vreme. În fond, el dirija socotelile în virtutea celui care face plățile așa cum un lăutar aude cu portofelul, nu cu inima. Anul acesta, perspectivele erau amplificate de soarta alegerilor care aveau loc la oraș. Nu că rezultatele ar fi zguduit măcar și superficial stabilitatea situației, dar puteau ajusta câteva minore corecții: reînnoirea garajului de mașini exotice și rectificarea terenurilor de tenis, a grajdurilor și a celor două piscine.
*
Noroc că distribuția socială avea o arhitectură echilibrată: câștiga partidul tatălui, el urma să coordoneze costurile de extindere și înfrumusețare: câștiga tatăl ei, Leonorei îi revenea corvoada investițiilor. Pe invitați îi afecta câtuși de puțin banca de date a detaliilor desfășurării tranzacțiilor financiare, atâta timp cât urmau să se desfășoare în paralel cu lăzile de șampanie la gheață cărate pe mese opulente și munca depusă de constructori de elită în salopete scumpe, aduși, în mare parte, de pe alte meleaguri. Uneori, este facil pentru înțelepții mondeni să spună că viața merge înainte. Banii altora ajută enorm în demersul acestei aprecieri altruiste. Iar lui… nici nu-i păsa. Pentru că, așa cum s-a spus, nu-i lipsea nimic.
*
E un mod de a spune. Uneori, cuvintele te iau pe dinainte și nu e precis dacă realitatea este servită cu rigurozitate sau ușor deformată. Dacă nu-i lipsea nimic, ce căuta prin umbrele locuinței viilor? De ce nu șoptea un cuvânt care să prindă forme în ceața alcoolului pe care pretindea că-l adăpostește?
TRECEREA
Tu nu ești
cel care zace acolo.
Cât timp ești treaz, ai de ales: ori sfidezi pe toată lumea, ori cazi în depresie ca un aligator cu ochii bulbucați. În ambele situații, te vor privi ca pe o aberație. Cum acest criteriu este aplicat oricui, între cameleonism și generalizare, compania capătă, mai degrabă, un aspect de banalitate. Nu urmărești să fii original cu orice preț, pentru că știi că tot acolo ajungi. Ca să ieși din propria încăpere fără a fi recunoscut, trebuie să te deghizezi. Parcurgi mărturia falsă a trecerii – nimeni nu este convins că obiectul de sub ochii săi este una și aceeași cu cel care-ai fost o vreme în urmă. Un vestigiu mincinos, fără nicio capacitate de-a convinge pe cineva – nu doar descompunerea trupului, ci și disimularea totală a sinelui, o mascare prin ruină, o înșelătorie prin degradare. Ființa se retrage, dar nu dispare: își lasă în urmă o relicvă care pretinde că o reprezintă. Și toți acceptă compromisul, de frica încontrării. De dragul unui sens, iau grimasa drept chip. Așa cum, în viață, ai fost forțat să te deghizezi pentru a fi tolerat, în moarte ești digerat și deghizat deopotrivă – într-un dighezământ cu dublă direcție: în afară, pentru ceilalți; în interior, pentru ultimele tale iluzii. Practic, simți necesitatea de-a deveni ceea ce nu ești, ce nu ai fost. Unii ajung sfinți, alții, demoni, doar de dragul camuflării. E o urmare firească să intri în conflict cu tine însuți.
*
Pentru unul care nu mai este, schimbarea trebuie să fie drastică. Ca și cum moartea în ea însăși n-ar fi suficientă… Nimeni nu-și descrie procesul morții, transformările care-l fac să devină un cadavru. Corpul fu cândva o splendoare acoperită de mușchi și piele lucioasă, pierzând treptat din bogăția mineralelor. Nu doar sufletul ne este cerut înapoi, ci și cele trupești. De îndată ce l-am părăsit, se încăpățânează să dăinuie. Mai întâi, capătă o mască de-mprumut – rigor mortis – o înțepenire cu aparență solemnă, în care ceața se lasă peste membre ca morala unei fabule, prinsă în ultima încăpățânare a materiei: vezi unde-ai ajuns? Mușchii se contractă ca și cum mai vor să dovedească în tăcere ce n-au fost în stare în tumult, refuzând să accepte sfârșitul. Trupul știe că nu mai are dreptul la mofturile vieții, dar nici despre descompunere nu este încă vorba. Ceea ce rămâne pare a păstra o amintire a sinelui, o oră, două, trei…
*
Urmează eliberarea. Culoarea suprafeței se schimbă, sângele coboară spre zonele inferioare, începe dezintegrarea la nivelul celulei. Din ce-a fost ființă, trupul se face o carcasă, învelișul unei absențe, amintirea palpabilă a unei foste prezențe. Mărturia falsă a trecerii – nimeni nu este convins că obiectul de sub ochii săi este una și aceeași cu cel care-ai fost o vreme în urmă. Un vestigiu mincinos, fără nici o capacitate de-a convinge pe cineva.
*
Știința face o descriere aridă: acumulare de ioni de calciu, desființarea ATP-ului, încleștarea fibrelor musculare. Corpul e confiscat de legile fizicii, așa cum se aflase, cândva, sub administrația dorinței de-a fi. O primă trădare ireversibilă. Țesuturile devin anorganice, pielea își schimbă utilitatea și specificul, mirosul ființei e înlocuit de cel al sfârșitului. Supraviețuitorii, dincolo de acumularea groazei și a vinovăției, rămân cu o lecție absolută: tot ce a fost al tău – gest, gând, zâmbet – se pierde într-un trup străin. Cadavrul nu e niciodată amintire – o greșeală pe care o înveți repede. Odată mort, te trezești că n-ai cu cine împărtăși nicio imagine comună. Ești mai singur în casa funerară decât oricare altul de față. Cei dragi plâng o iluzie. Tu nu ești cel care zace acolo. Dacă-i întrebi, știu toți răspunsul, dar n-au nimic mai bun să pună în loc. Așa că asta rămâi: o imagine intermediară care le rezonează în minte.
*
Din clipa în care-ai murit, nimeni nu mai vorbește despre tine, ci despre ce-ai reprezentat pentru ei. Ai devenit o rețea de comunicare, distorsionări, proiecții afective. Niciunul dintre cei de față nu ți se adresează direct, decât în precara retorică a dramatismului vulgar. În adevăr, pe ei se plâng. Tăcerea cu care-i onorezi le permite să-și exprime propriile dureri. De unde să știe prin ce treci? În fond, moartea nu se poate povesti decât în absență. Cadavrul tău e doar un pretext, intersecția în care converg toate neputințele lor. Ceea ce reprezintă o altă fantasmă.
*
Cu toate acestea, se pare că suntem mai reali prin absență decât prin prezență – o ironie pe care în această formă acută doar moartea o poate pune în scenă. Supraviețuitorii trăiesc cu o enigmă: cât din cel dispărut era, de fapt, o iluzie necesară? Cât din suferință e autentică și cât e frica de golul lăsat în urmă? Cât sunt ei de adevărați?
*
Îngrozitoarea nenorocire nu e defăimarea trupului, ci faptul că supraviețuitorii continuă să te caute într-o fotografie, într-un cuvânt spus la o ocazie, un chip smuls dintr-o amintire care ți-a fost străină chiar ție. E când înțelegi: ai fost, pe rând, mai mulți oameni în același timp; iar acum, fiecare dintre ei moare unul după altul, în mintea fiecăruia. Le amintești ce-i așteaptă și, în tine, se văd toți.
*
În mod legitim, e o întrebare care-i privește, fixându-le privirea: dacă nu ești acolo, unde te afli cu adevărat? Unde te vor urma? Așteaptă un răspuns de la tine? Acesta să fie, oare, rostul solilocviului tău?
SIMFONIA DEZACORDATĂ
Testul nu e boala,
ci e ce faci cu spaima
când nu mai poți fugi.
Ecdiza este deprinderea șerpilor, creaturi din cele mai joase tărâmuri ale firii, de a se lepăda de piele. Este un fenomen ciclic, declanșat hormonal, care durează de la câteva ore, la câteva zile. Înainte de proces, ochii devin opaci – un strat de lichid se formează între pielea nouă, formată dedesubt, și cea veche, care se desprinde dintr-o singură bucată, lăsând în urmă o formă înnoită, aproape perfectă, a trupului. Din acest motiv, șarpele a fost adesea văzut ca simbol al vindecării și al ciclului moarte-viață. În tradițiile esoterice, el reprezintă omul care se leapădă de ego și de condiționări, pentru a ajunge la o formă superioară. Acum, pentru că tot am pornit această discuție, ce altceva este moartea pentru om?
*
În visul ființei efemere către nemurire, Dumnezeu a creat o meduză capabilă de regenerare. Un alt animal din subsolurile ierarhiei biologice. Când îmbătrânește, este rănită sau se află în condiții de stres, se transformă înapoi în stadiul de polip, de la care repornește ciclul vieții – ori de câte ori e nevoie. Procesul prin care celulele adulte se transformă în alte tipuri celulare, întorcându-se la o stare pluripotentă, este cunoscut sub numele de transdiferențiere. Această capacitate de reîntoarcere ridică însă o întrebare tulburătoare, după cum a observat Borges în micuța sa capodoperă din colecția Aleph: „nemurirea devine un blestem în absența uitării”.
*
S-a constatat o similitudine paradoxală între procesul regenerării și mecanismul prin care cancerul se instalează în organism. Nemurirea ciclică se deosebește de nemurirea „clasică” printr-o succesiune de uitări și redeveniri – o spirală de esență budistă. Șarpele trăiește prin reînnoire. Meduza – prin revenire.
*
Regenerarea la care este supusă Turritopsis dohrnii și cancerul, în toate formele lui, sunt două fețe ale aceleiași monede biologice: ambele implică diviziune celulară accelerată, prin mitoze neîntrerupte și capacitate de transdiferențiere – dar în direcții opuse: una care vindecă și aduce nemurirea, alta care devastează și așterne trupul în țărână. În ecuația regenerării, organismul controlează proliferarea celulară cu o precizie de ceasornicar austriac. În soluția cancerului, acest control se pierde: celulele continuă să se dividă fără noimă, ignorând semnalele de oprire. Dacă ar fi să căutăm o metaforă: regenerarea este o simfonie impecabil coordonată. Cancerul – o improvizație haotică, disonantă, care ignoră voința dirijorului. Moartea noastră fizică devine, astfel, dovada unui experiment eșuat.
*
Asta manifestă și prezența noastră în casa funerară, cu căciula în mână și tristețea pe chip: glorificarea solemnă a unui eșec repetat la infinit. În această înlănțuire constă și nemurirea noastră.
DESPRE RIGOAREA DE-A FI MORT
Ultima iluzie este moartea:
crezi că n-ai s-o mai suporți.
(F. Kafka)
Moartea este o improvizație aberantă, pentru că lasă în urmă un număr nedefinit de nedumeriri. În momentul constatării păcatului, Dumnezeu a găsit-o potrivită să reprezinte o pedeapsă meritată. În sine nu este ceva rău: prezintă avantajul ireversibilității și este aplicată fără a diminua importanța celui care a trăit; uneori, o exacerbează. În străfulgerarea unei mânii, a fost o soluție genială. Dacă ar fi vrut să ne aplice o condamnare oribilă, Dumnezeu ne-ar fi scos iubirea din inimi – nu s-ar fi atins de scurtarea chinului.
*
Deși imaterială, moartea nu e doar un sfârșit prescris, ci imprecizia care conferă contur întregii noastre existențe. În lipsa ei, viața nu ar avea nicio semnificație – totul ar fi diluat, relativ, banal. În mod paradoxal, moartea ne oferă măsura intensității și a măreției, ordonând ierarhii și limpezind moduri de-a ne contempla mizeria.
*
Din seturi succesive de aparențe, după care trupul n-ar fi decât un vas provizoriu, se naște întrebarea asupra conținutului. Cum e posibil ca, dintr-o alcătuire atât de fragilă, să țâșnească atâtea legături ideatice? În lipsa corpului, conținutul dispare din registrul științific. E posibil, totodată, ca rațiunea morții să fi zămislit teoriile credinței. Ce e greu de admis constă în extinderea capacității logice abstracte. Ceea ce duce la următoarea motivație: creativitatea ca formă de supraviețuire – se spune că zebrele s-au acoperit cu dungi pentru a-și păcăli urmăritorii. Ar fi capabilă o mână de țărână întâmplătoare să născocească universuri infinite, doar pentru a eluda pedeapsa venită de la o ființă pe care o ignoră?
*
Este nevoie de zeci de ani de zile ca un organism uman să ajungă la maturitate și faza de îmbătrânire urmată de stingere. Speranța de viață la nivel mondial este estimată la 73,49 ani, în această zi de marți. Cât efort, energie, alimentație, exercițiu fizic, îngrijire medicală, adăpost, distracție, emotivitate, consum nervos, transport și activitate mintală au fost cheltuite pentru a duce o persoană până la 73,49 ani! Clipa morții este urmată de patru faze rapide: răcirea (algor mortis) – corpul începe să piardă căldura internă; după 6–12 ore, ajunge la temperatura mediului; rigiditatea (rigor mortis) – la 2–4 ore după moarte, mușchii încep să se întărească; lividitatea (livor mortis) – sângele, nefiind pompat, se adună gravitațional în părțile joase ale corpului, colorând pielea în violet-închis; descompunerea – după 24–72 de ore, bacteriile intestinale încep să descompună țesuturile. Un decalaj exagerat, care invocă artificialitatea procesului.
*
Kierkegaard spune că „adevărata seriozitate începe cu moartea”.Toate religiile și mitologiile lumii au ridicat construcții în jurul ei: tuneluri de lumină, câmpuri elizee, reîncarnări, mântuire, nimicire, amintire. Este considerată finalul tuturor formelor de putere și vanitate, singura „instituție” fără corupție, aplicată tuturor în aceeași măsură. Singura exactitate pe care viața o respectă până la capăt. Și un citat din Kafka pentru cinici și mântuiți: „Moartea este o soluție. Nu există nici o problemă atât de mare încât să nu poată fi rezolvată prin moarte.”
*
O întâlnire ratată: o așteptăm întreaga existență și, când, în sfârșit, se prezintă, nu mai suntem de față…
PLĂMADA VISELOR
Visul e singurul spațiu unde materia
nu e obligată să se comporte ca materia.
Visul este cea mai concretă formă de supraviețuire a ființei umane. Realitatea este atât de amară și dezamăgitoare, încât numai prin balanța închipuirii concrete o putem suporta. În mecanica visului, sunt eliminate acele aspecte neplăcute ale vieții, supuse selecției și deformării. Pentru a suporta frustrările, nu ne amintim ce a fost, ci ne închipuim ce-ar fi putut fi. Visul e ca trecutul – care este un vis, unde căpătăm un statut de imunitate, atotputernicie și nemurire. În tărâmul hipnotic atingi libertatea absolută, în cadrul căreia recuperezi lipsurile și neputințele stării de veghe, printre care, și echivalentul puterii de-a iubi și a fi iubit.
*
În psihologie, visul este considerat o expresie a inconștientului, o formă de codificare și păstrare a dorințelor refulate, a fricilor și tensiunilor interioare. Jung considera că visele nu doar reflectă, ci corectează, adesea, dezechilibrele psihice, introducând imagini arhetipale, semne ale unei ordini care se plasează deasupra individului (subconștientul colectiv). Fără această absorbție neîncetată a neîmplinirii și corecției posibile, omul n-ar fi fost capabil de niciun soi de creativitate, de umor sau de ordonare a discernământului. Nici de iertare.
*
Filozofia – de la Platon la Pynchon, de la Descartes la Dante – a privit visul ca pe o frontieră între realitate și închipuire, între natură și aparență. Pentru Descartes, faptul că visăm e dovada că nu putem avea încredere în simțuri. Iar pentru Schopenhauer, „viața și visele sunt pagini din aceeași carte”: „a citi viața e ca și cum ai merge cu degetul pe rânduri; a visa e ca și cum ai sări la întâmplare peste ele.” Nietzsche susținea că „Visăm nu pentru că suntem slabi, ci pentru că forța noastră este atât de mare încât continuăm să trăim intens chiar și în absența realității”.
*
Visul este o funcție cerebrală, un mecanism de adaptare, o poartă către sine și o înflorire a spiritului.
*
Visarea intensă are loc în special în faza REM (Rapid Eye Movement): creierul e activ aproape ca în starea de veghe, mușchii sunt paralizați (atonie musculară), pentru a permite libertatea maximă de mișcare a sufletului, sunt stimulate părți ale creierului precum amigdala (centrul emoțiilor), hipocampul (arhiva memoriei) și cortexul prefrontal ventromedial (coordonarea judecăților de valoare). Această fază este considerată laboratorul intern de simulare a realității – unde sunt testate pericolele, traumele și dorințele, în vederea supraviețuirii.
*
Visul ne permite să construim, să refacem, să explorăm. Este manifestarea unei puteri creatoare, nu doar o consecință neuronală. Visăm, poate, pentru că viața lucidă nu ne ajunge sau pentru că acolo unde rațiunea se oprește, visul continuă interogația. Au existat gânditori care au văzut în vis o formă pură a ființei: fără constrângeri, fără timp, fără prejudecată – forța din care izvorăsc nu doar artele, ci și științele, sistemele religioase, civilizația însăși. Fără această capacitate de-a imagina altceva decât ceea ce este, omul n-ar fi decât un mecanism biologic adaptat (parțial) la mediul său. Așa, are un emisar trimis în lumea de dincolo.
*
Shakespeare: „Suntem din plămada viselor făcuți, iar viața noastră mică e încercuită de somn.”
TRANSHUMANȚA IMPERIILOR
Fiecare document al civilizației este
în același timp
un document al barbariei.
(Walter Benjamin)
Oamenii își organizează existența în aceeași manieră în care împărații își orânduiesc imperiile. Există o serie de similitudini peste care ar fi nesăbuit să se treacă. Singura disjuncție a reflecției este dată de faza eroică a începutului, căci copiii sunt fragmente desprinse din imperiul reprezentat de tată.
*
Restul formării este alcătuit prin condițiile unor imitații izbitoare: entuziasm, idealuri, coeziune internă, expansiune. Asupra plodului din leagăn se apleacă figuri cu trăsături arhetipale: întemeietorul, profetul, conducătorul luminat. După o perioadă de acomodare cu mediul înconjurător, echivalentă cu adolescența și tinerețea, urmează ascensiunea și consolidarea, caracterizate prin cuceriri, organizare administrativă, coduri de legi, dezvoltare culturală. Primează disciplina, sacrificiul, viziunea. Când acestea s-au împlinit, intervine maturizarea, cu particularitatea că organismul devine instrument al voinței, fază care culminează cu apogeul, dominat de stabilitate, avuție, rafinament artistic, toleranță internă, echilibru, sofisticare, înțelepciune administrativă. După această etapă, vine vârsta deplinei maturități, diferențiată prin aceea că nici nu bagi de seamă când a trecut. Este înlocuită, treptat, de culoarea decadenței, când siguranța de sine, stabilitatea, lipsa provocărilor induc o stare de corupție a sufletului și conflicte interne, estomparea idealurilor fondatoare, dependența de formalități și norme convenționale. Valori dominante: hedonism, relativism, cinism. Încep reflecțiile sterile ale gloriei trecute.
*
Într-o seară, constați prăbușirea sub aripile ocrotitoare ale bătrâneții. Durează mai mult decât te-ai fi așteptat înainte de-a te trezi. Disoluția pune stăpânire pe tot ce faci, pe tot ce ești. Constați invazii externe, implozie economică, revolte populare, colapsul instituțiilor. Te mulțumești cu din ce în ce mai puțin: supraviețuirea, disperarea, salvarea fragmentară a memoriei. Știi precis ce te așteaptă: cenușa morții, cu speranța că nu e capăt de linie. Floarea de nufăr crescută în mijlocul mlaștinii. Necunoscutul care se metamorfozează în metaforă. Devii poet de nevoie. Când toată gloria s-a risipit, moartea e cea care te face artist.
*
Istoria a oferit suficiente modele pentru această curgere ritualică a imperiilor:
Oswald Spengler, în Declinul Occidentului, arată cum obiceiurile devin tradiție, apoi cultură, care se transformă-n civilizație, apoi moare, împlinind caracterul botanic al istoriei, ca o plantă ce înflorește și apoi se ofilește.
Carroll Quigley pomenește șase etape ale civilizațiilor: mixtură, extindere, epoca conflictului, epoca imperiului, epoca decadenței, colapsul.
Arnold Toynbee, în Studiu asupra istoriei, subliniază că imperiile decad prin eșecul elitelor de a răspunde provocărilor. Slăbiciunile demenței la nivelul conducerii de stat.
Potrivit lui Glubb Pasha (John Bagot Glubb), care a sintetizat istoria a 11 imperii importante, ar exista un model general cu șapte etape: epoca pionieratului, a cuceririlor, a comerțului, a abundenței, a intelectului, a decadenței și epoca prăbușirii (toate durează cam 250 de ani în medie).
*
Imperiile se nasc ca organismele – dintr-o scânteie, o fisură sau anomalie rezistentă. O celulă fondatoare apare din senin, fără nicio semnificație inițială, potrivit unor condiții locale, se multiplică, se încheagă în jurul unui nucleu, care poate fi un mit al originii, o tendință de răzbunare, o himeră a măreției care n-a mai apucat să fie. Când toate celelalte corpuri s-au resemnat cu ideea morții, imperiul se crede etern. Nașterea este febrilă, inocentă și dureroasă. Nu există imperiu fără martiri. Fondatorii sunt adesea mistici sau brutali; nu construiesc, ci ard, purifică și pedepsesc, deschid drumuri prin păduri și râuri de sânge prin așezări omenești.
Faza ascensiunii e hormonală. Frontierele se expandează, străzile se întind ca tendoanele, legile se înscriu în formulele ADN. Sunt săpate canale, ridicate ziduri, planificate calendare, iar timpul măsoară o singură direcție: vârsta dezvoltării imperiale – totul e posibil, nimic nu pare irevocabil.
Apogeul, ca întotdeauna, este înșelător. Privit din afară, pare solid – arhitectură impunătoare, rafinament cultural, îmbrăcăminte pompoasă, curățenie și ordine. Privit dinăuntru, ceva începe să nu mai fie cum a fost. Ca în cazul unei celule care a atins dimensiunea maximă, presiunea internă sporește până devine insuportabilă. Începe microfisurarea sub acțiunea apăsării. Elita devine castă. Forma învinge funcția. Riturile devin mai importante decât nevoile și clișeele decât necesitatea.
Decadența este prezentă la nivelul străzii și al școlii. Trupul vechi e încă acolo, dar cel nou își refuză formarea. Se întâmplă o inversare diabolică și subtilă: ceea ce fusese lege devine decor, ceea ce era privit drept esență este transformat în spectacol. Reprezentanții imperiului sunt siguri de ei și râd din nimic. Fac bancuri cu propriii zei. În temple, se predică ironia și-n instituții, corupția. Nu mai există eroi, ci numai critici. Nu mai este desfășurată istoria, ci memoria parodică. Fiecare își construiește propriul regat înlăuntrul ruinei generale, pe cheltuiala istoriei.
Căderea e un eveniment deja așteptat, edulcorat doar de ceaiurile amneziei. Imperiul nu este înfrânt de nimeni, ci doar uitat de propriii supuși. Limbajul este schimonosit, miturile răstălmăcite, scopurile pervertite. Statul devine un corp cu membre amorțite. Singurii care mai trăiesc în el sunt hoții, visătorii și profeții. O invazie îl doboară doar după ce s-a prăbușit deja din interior. Nimeni nu moare cu adevărat în clipa în care e străpuns de tăișul sabiei, ci în clipa în care a încetat să mai aibă un țel pentru care trăiește.
Și totuși, imperiile nu dispar. Se subțiază până la volatilizare și la trecerea într-o altă stare. Eroii de ieri devin îngrășământ pentru ziua de mâine. Paragina unui imperiu este sala de lectură a altora. În subsolurile ruinelor, o singură celulă – o idee, o frază, o silabă – începe să pâlpâie. Într-o zi, cineva o va rosti, ca pe o incantație mistică, și din ea se va dezvolta alt imperiu, la fel de strălucitor și tot atât de efemer.
Fazele istoriei nu sunt decât pulsațiile unui singur trup mai vast – un trup care învață, uită, se divide și regenerează. Poate că Imperiul cel Mare n-a căzut niciodată, ci doar se mută, ca un zeu rătăcitor în căutare de formă, dintr-un trup în altul, dintr-o epocă în alta, dintr-o minte în alta.
*
Și ce e moartea, dacă nu o eclipsă a suveranului în antecamera libertății încă neexprimate?
ANATOMIA PIERDERII
Nu există destin
care să nu poată fi depășit
prin dispreț.
(A. Camus)
Există o legătură subtilă între ideea de infinit și cel mai nobil sentiment al ființei: nu iubirea este eternă, ci rana pe care o lasă. Cu alte cuvinte, nu indiferența ucide iubirea, ci nemurirea – pentru că, asemenea visului, iubirea are nevoie de sfârșit, de amenințarea pierderii, de trecere. Nemurirea o împietrește, o scoate din curgere, o transformă în exponat de muzeu, nu în rug cuprins de flăcări. Iubirea trăiește doar atâta timp cât e în pericol, în nesiguranță, în neliniște. Cum ar fi cu putință să iubești la infinit cu aceeași ardoare, când iubirea este consum, ardere și refacere permanentă a distrugerii? Nu acesta este mecanismul tinereții și al eroismului?
*
Imaginea unui Ahile ieșit la pensie l-ar ucide pe eroul aheu printr-o avalanșă de avertizări cu antet oficial, decizii de recalculare a taxelor și ordine de zi semnate de secretari înarmați cu ștampile și nesimțire. Iar un John Lennon prezentându-se cuminte la ghișeul de asistență socială, ca să-și ridice pensia, ar ruina mitul construit cu cinci focuri de revolver într-o cumplită seară de iarnă. Este sacrificiul pe care trebuie să-l facem…
*
Materialul din care sunt plămădite miturile are întotdeauna la bază o iubire neîmplinită. Absența creează nevoia de substitut – iar nimic nu e mai potrivit decât iluzia unui vis recuperator, a unei idei mărețe pline de umanitate, a unei opere de artă. Toate marile creații pe această temă se nasc din durerea erotică, nu din împlinire – care nu duce decât la o bolmojeală de broscoi în călduri și fără profunzime. Pierderea oferă o solemnitate macabră unui sentiment altminteri frivol. Mă întreb dacă marii poeți ai lumii n-au cântat pierderea, mai degrabă decât iubirea; nostalgia mai mult decât amintirea. Iubirea care nu se preschimbă în rană și durere nu e iubire, ci contract social.
*
Oscar Wilde: „Ceea ce face o floare să fie atât de frumoasă este că nu durează.”
Maurice Blanchot: „Iubirea adevărată începe acolo unde nu mai este speranță.”
*
Neîmplinirea – fructul care trebuie consumat crud.
ARMELE SINGURĂTĂȚII
Un om poate fi el însuși
doar cât este singur.
(Arthur Schopenhauer)
Deplângem, uneori în cor, viața lungă și mizeră trăită în deplină singurătate. Octavio Paz sublinia că ne naștem singuri, murim singuri. O filozofie de ateu sau, cel mult, de agnostic ponosit. Psalmul 139:7-10 spune: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău și unde voi fugi de la fața Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi coborî în Locuința morților, iată-Te și acolo. Dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi, și dreapta Ta mă va apuca.”
*
Problema cu care ne confruntăm este că niciodată nu suntem pe deplin numai noi cu sinele, dincolo de paranoia supravegherii permanente sau de psihologia de turmă. Cea mai sigură formulă rămâne teoria că solitudinea este iluzia că, în cetatea noastră intimă, nu mai există nimeni. Unii vor fi surprinși cu multă îngrozire: nimic mai fals decât aparența însingurării.
*
De la educația copilăriei, populată de entități pedagogice, și până la moarte – chiar și atunci când nu ne însoțește nimeni – tot ce facem, indiferent de context sau de format, poartă intenția unui spectacol oferit unui public vag. Nu trebuie să fim conștienți în mod direct de prezența acestuia. Subliminal, audiența există și ne fixează în permanență.
Pentru o bună ilustrare, se poate lua exemplul unui tânăr îndurerat, părăsit de iubită, care – pentru a-și potoli durerea – compune versuri pe o foaie de hârtie sau într-un computer gol. El știe că iubita nu va ajunge niciodată să-i citească producția, cu atât mai puțin s-o prețuiască, și totuși își dă silința să fie cât mai convingător. În ce scop și în ochii cui? Cine îi consfințește credința că, la un moment dat – poate peste un secol – cineva, din apropiere sau din depărtare, va parcurge rândurile așternute în perfecta sa înstrăinare?
*
Există un punct de contact al creației care nu solicită simțul tactil sau prezența simultană, dar însuși conceptul prevede asistența, cel puțin virtuală, a unei alte persoane. Altminteri, există o definiție coerentă pentru nimeni? Poate fi nimeni descris în absența unuia? Singurătatea nu se susține în nimic. Nimicul – un alt termen imposibil de articulat. O serie de absurdități la marginea existenței, care nu pot fi desenate în lipsa opusului pe care-l reprezintă.
*
Imaginația este ultima măsură de siguranță în eliminarea solitudinii absolute. Practic, excrescențele singurătății au generat civilizația umană – cu toate creațiile, explorările și invențiile ei. E greu de crezut că, într-o izolare desăvârșită, omul ar fi fost capabil să născocească până și cea mai simplă formă de apărare. Fără un spectator – chiar dacă privirea acestuia îl arde ca un acid – omul știe că este mort. Altfel zis, ajunge nimeni. Ceea ce s-a dovedit deja că parcurge o imposibilitate.
UCENICIA NIMICULUI
Tăcerea este adevărul pur.
(Democrit)
Sunt momente în care te trezești că, dintr-odată, constați o suspendare a timpului, cu imprecizia unui freamăt localizat în ureche. Imaginile înțepenesc, zgomotele încetează strecurându-se ca niște gândaci prin crăpături. În aparență, dacă ai timp de constatat, e vorba de o expansiune temporală fără impact. Nu intri în alertă, deoarece îți asumi că va urma ceva îmbucurător: mâncarea aburindă la restaurant, vizita unor prieteni, coborârea iubitei în camera de jos. E un protocol în care predomină liniștea – după cum spuneam, suspendarea unei clipe în imponderabilul temeiniciei de-a fi epuizat. Nu ai timp să reflectezi asupra împrejurării, nu ai niciun interes să intri în alertă. Acum știi: ar fi trebuit s-o faci. Acele fragmente de extaz au rostul lor, ca orice altceva, pentru că marchează o absență, care, de regulă, încă nu a fost stabilită.
*
Dacă stai o secundă și chibzuiești la amănuntele lumii, cele mai puternice imagini ale vieții sunt cele marcate de tăcere. Neantul încearcă să articuleze, iar tu încerci să nu bagi de seamă. De regulă, aceasta se întâmplă în mijlocul zilei, în ciuda companiei mulțimii, în cele mai neașteptate poziții. Cel mai adesea, universul teatral te atrage cu ochii închiși în anotimpul verii, copleșit de torpoare, când toate sunt, de regulă, ferecate. Nu crezi că există o vâltoare mai adecvată unor intersecții întâmplătoare decât prin cotloanele decorurilor teatrale. Pescuiești același sentiment de bună anunțare. Ai de unde alege, căci vor fi luate în vedere și călătoriile organizate prin sindicat, în ținta unor stâne turistice aflate sub supravegherea partidului. La drept vorbind, în vagul puținelor lucruri care se desfășurau în oraș, partidul supraveghea tot.
*
Orice amănunt era răscolitor. E ca și cum, toamna apropiindu-se, primeai o promisiune de la cineva cu trecere în oraș, privind deschiderea anului academic. Ceva destul de evaziv, dar încurajator. N-ai putea aduce precizări. Ca să nu dai greș, nu-ți rămânea decât să te vaiți. Două profesoare în pragul pensionării, un inginer de la reparații, o fată rușinoasă de 16 ani. Unul a descris o poezie reprezentând meciul de fotbal în care fiul orașului a marcat un gol antologic, trasând noi coordonate cosmice dintr-un fir de iarbă. Singura speranță a orașelor de provincie.
*
Peste tot dădeai nas în nas cu popi înalți. Te simțeau urmărit. Îți scuipai în sân, căci nu era un semn bun. Nesuferite premiante vindeau limonadă la colț de stradă. Avea cine să te toarne la dirigintă. Îți găseai refugiul în frizerii întunecoase în care se derulau benzi cu formația ABBA, răscumpărarea păcatelor comuniste în care te lăsaseră pradă propriei sorți. Aveai un destin muzical, pare-se, deși scriai versuri. Orașul era dominat de poeți. La proză nu se băga nimeni. Un oraș atât de cultural!
*
Când nu se mai putea, ne duceam grămadă la Văratec. Iubirile noastre fără subiect rămase de pe urma unor morți care ne trădaseră…
*
Cât de inteligent puteai să fii ca să nu vezi? Septembrie se încăpățâna să fie de departe cea mai frumoasă lună a anului. Apoi, toate celelalte, cum veneau. Nici măcar nu ajunsesem la comoara autorilor sud-americani! Doar cei francezi mai mișcau, pentru că Franța a avut întotdeauna reprezentanți traduși pentru toate stările sufletești. Pe nerăsuflate, toate nimicurile verii se stingeau unul după altul și dintr-odată cădea prima zăpadă, urmată de Crăciun.
*
Cuprinsă de frig, mintea se refugia în liniștea de catedrală a bibliotecilor; tăcerea de cimitir a parcurilor din Copou; solemnitatea coridoarelor Universității; un sat nemișcat, prin care visam să mă plimb cândva cu fata de 16 ani.
FORMELE IERTĂRII
Iertarea este forma finală a iubirii.
(Reinhold Niebuhr)
Privim cu detașată disperare spre cei care ne-au făcut rău, deși, în anii din urmă, ne vine mai ușor să apreciem dacă fapta s-a înscris în registrul bunei experiențe sau a pierderii iremediabile. Dacă ostilitatea la adresa mediului în care trăiam, din care făceau parte o seamă de prieteni cu două fețe și niciun suflet, m-a făcut să părăsesc țara în care m-am născut, e în funcție de ce rezonanță a căpătat existența mea pe aceste meleaguri. Adaptarea, însă, nu are nimic de-a face cu performanța lor, ci a mea. Străbatem un drum, ne păstrăm umanitatea în proporții diferite, devenim mai răi decât am fost sau – minune! – mai buni, înaintarea se înscrie pe linia unui succes. Viața este gloria acestui succes.
*
A insista pe linia intransigenței echivalează cu a-ți admite ratarea. Mai mult, ar fi ca și cum ai transpune responsabilitatea pe umerii altora. Au fost ei atât de importanți? Ai avut lecturi din Faulkner și Shakespeare – au fost acestea depășite în impact de clevetelile unor indivizi comuni? Te-ai delectat cu Tarkovski și Fellini – ai fost mai afectat decât bârfa unor femei îndoielnice? Au reușit niște zbierete să acopere muzica universului Beatles și Beethoven? În afara Bibliei, nimic nu intră în competiție cu fascinația operei de artă. Și ce reușește să se plaseze mai sus, aceea dăinuie.
*
Au fost filozofi care au argumentat că moartea este „o trăsătură definitorie a vieții” (Heidegger, în Ființă și timp), când, de fapt, una o termină pe cealaltă. Iar, dacă moartea este posibilitatea imposibilității, de ce o mână de oameni n-ar juca rolul unor bacterii folositoare în existența altuia? „Ființa-către-moarte este în mod esențial o determinare anticipativă.” – existența ființei se desfășoară în mod autentic doar când omul înțelege că va muri și își proiectează viața în lumina acestei certitudini. Îmi pot asuma aceeași încurajare din partea decăzută a lumii.
*
A ierta este ultima eliberare a firii, semnul că nu ei au câștigat, până la urmă.
*
Andrei Tarkovski: „Iertarea e singura formă de victorie care nu are învins.”
(Fragmente din Umbra de la capătul luminii, în curs de apariție)