(fragment)
„Dumnezeu nu dă cu zarurile” – i-a scris Einstein lui Max Born în 1926 în urma lecturii interpretării sale statistice a tinerei mecanici cuantice. A faptului că proaspăta disciplină, stranie și greu descifrabilă, nu poate face predicții certe cu privire la fenomenele realității, decât unele bazate pe probabilități. Ceea ce întemeietorul relativității nu putea accepta în ruptul capului. Dar lucrurile aveau să evolueze împotriva părerilor sale. Mecanica cuantică s-a impus în anii următori, cu multă grație și probabil ireversibil, în peisajul noii fizici. Deocamdată e unica disciplină care se străduiește să explice ceea ce e „sub” noi: realitatea infra-corpusculilor ce ne compun și al căror comportament aleatoriu și imprevizibil continuă să producă stupefacții. Și care răspund la mecanisme atât de ciudate, atât de deosebite de lumea noastră vizibilă, încât cele două par să aparțină unor universuri diferite. Da, exact așa ne arată acum nu numai dezvoltările teoretice, dar chiar și experimentele cuantice ale ultimelor decenii: El dă cu zarurile! Matematicianul regal britanic Ian Stewart plusează: Dumnezeu nu numai că se joacă cu zarurile, dar simultan mai joacă multe alte jocuri (e și acesta, paradoxal, un semn al grandorii divine!).
Dintr-o dată, jocul, din joaca amuzantă a copiilor și a puilor de animale, devine un lucru extrem de serios. Chiar dramatic.
Iar seriozitatea sa ține de unul dintre conceptele cele mai mărunt tocate, uneori până la mutilare, în întreaga istorie a metafizicii, eticii și a sistemelor religioase: libertatea. Jocul este o „întreținere constantă a reflexului libertății” – afirmă Gabriel Liiceanu în prefața la studiul Homo ludens al lui Johan Huizinga. Cu alte cuvinte, un antrenament în exercitarea unui drept (permisiune? dat natural? bun dobândit?) cu o variabilitate atât de mare de interpretări în funcție de spațiul cultural, de perioada istorică, așezarea geografică, apartenența ideologică etc., încât practic este imposibil de definit în mod rezonabil. În fapt, Huizinga se exprimă, mult mai localizat, că jocul este „mai presus de toate, o acțiune liberă”. Libertatea „jucătorului” nu constă într-un exercițiu de virtuozitate a neconstrângerilor, ci e strict legată de alegerea sa (atunci când e posibilă!) de a intra sau nu în el. Odată intrat, acolo va trebui să respecte un set nou de reguli, majoritatea cu mult mai rigide și mai atipice decât cele dintr-o lume reală normală. Va trebui să se supună unei „ordini absolute”, unei rigori constrângătoare ce arareori permite abateri. Căci dacă nu o face, el „strică jocul”, ceea ce poate avea consecințe extrem de neplăcute, chiar și în joaca pruncilor; ori de-a dreptul grave în jocurile adulților.
Pentru că jocul serios nu se rezumă nici la șah, go ori bridge, nici la întrecerile sportive sau artistice, nici măcar la ritualurile străvechi ale fertilității. Istoricul și eseistul olandez îi decopertează asiduu filoanele de legătură cu mai toate activitățile societății omenești. Dar, în primul rând, diferențiază caracteristicile principale care fac ca un fenomen social să fie un joc. În primul rând, acesta este irațional, întrucât depășește vectorii acțiunilor ce contribuie nemijlocit la susținerea existenței fizice. Este în afara gândirii practice, călăuzitoarea creaturii în căutarea echilibrului vital și a siguranței. Un gen de „superabundans” care suspendă temporar determinativitatea absolută a prerogativelor viețuirii, căci este practic o „ieșire” din ea; și deschide ferestre de manifestare a spiritului (din nou o noțiune extrem de ambiguizată de diversele și fabuloasele sale interpretări). În al doilea rând, jocul este inutil și dezinteresat. El nu urmărește obținerea unor avantaje nemijlocite pentru existență, ca atare, atitudinea indivizilor care participă la el nu este (sau nu ar trebui să fie) manevrată de interese importate din lumea reală. Finalitatea jocului se regăsește exclusiv „în el însuși”, în frumusețea desfășurării sale. Și care implică respectul pentru ceilalți participanți, empatizarea cu eforturile lor de a fi competitivi. Jocul trebuie să fie absolut cinstit, cu respectarea strictă a regulilor sale căci ele, odată încălcate, „lumea jocului se prăbușește”. Iar consecințele acestei nefericite și indezirabile variante sunt cu atât mai mari cu cât jocul respectiv cuprinde felii din ce în ce mai consistente ale lumii prozaice.
Huizinga asimilează mecanismelor jocului funcționarea celor mai importante segmente ale agregatului civilizației: „Marile activități primare ale societății omenești sunt întrepătrunse toate, din capul locului, de către joc”. Una dintre acestea este sacrul. Formal, „acțiunea sacră este în orice caz un joc” căci „îi deplasează pe participanți în altă lume decât cea obișnuită”. Ea se desfășoară în același spațiu strict delimitat și consacrat ca orice alt joc: „hipodromul, terenul de tenis, șotronul, tabla de șah nu diferă, din punct de vedere funcțional, de templu sau de cercul magic”. În oricare dintre variante, acolo se petrece ceva ce iese din schemele acțiunilor îndreptate înspre supraviețuirea biologică. Am spune că de-a dreptul le subminează, întrucât timpul și energia alocată răpesc din resursele necesare propășirii acesteia. O partidă de table cu vecinul scurtează timpul de stropire a grădinilor, cu efecte directe asupra recoltei. Iar participarea la o vecernie e posibil să facă scrum cozonacul lăsat în cuptor. Acest lucru reliefează o altă caracteristică esențială a jocului: gratuitatea. Mentalul uman, spre deosebire de predecesorii săi genetici, simte nevoia evadării periodice din goana permanentă a eficienței vitale și să o sublimeze într-o „gratuitate recuperată” (Gabriel Liiceanu) printr-o „colecție de proteste ludice ale ființei mature”. Iar această recuperare nu este altceva decât cultura.
Omul este o „ființă ludic-culturală”, spune Liiceanu; ea se dezvoltă în joc și ca joc – adaugă Huizinga (primele forme de cultură autentică au apărut sub forma unor „ghicitori rituale” de care, spre pildă, primul text sapiențial, Rig Veda, abundă). Jocul precedă cultura, întrucât e preluat din lumea animală, dar reprezintă terenul fertil de naștere și maturizare a ei. Iar odată cu avansarea ultimei, începe și pervertirea ei, îndepărtarea de genuinul societăților arhaice, adaugă filosoful român. Odată cu apariția culturii, omul, din „piesa jucată”, devine „jucător”, construindu-și o lume paralelă în care rolul pe care și-l atribuie îl ridică înspre sferele unde intuiește că adastă esența sa umană, acolo unde „metaexistența lumii rolului îi dă măsura adevăratei sale existențe”. Dar, din nefericire, rolul său cultural nu are cum fi independent de „istoria care este lunga poveste a unei schizofrenii universale”, de lumea „sistematic construită în vederea destrămării ei”.
Dar să revenim la Huizinga. El face o amplă „scanare” a întrupării jocului în întreaga desfășurare a culturii. Poezia, încă de la formele străvechi, s-a născut dintr-un joc ce avea drept scop nașterea „cuvântului frumos”, deloc străin de o anume doză de enigmistică, de conexiuni ideatice abstracte ale căror subtilități puteau fi descifrate doar în anumite cercuri de inițiați. Cu nimic mai prejos stau lucrurile în rândul artizanilor conceptului, dintre care se diferențiază categoric sofiștii greci. Aparițiile lor publice (epideixis) constau din prezentări, expuneri, controverse, adevărate spectacole de zburdăciune a gândirii (chiar dacă speculația și mica sau mai marea escrocherie intelectuală nu erau străine de reprezentație) care de cele mai multe ori luau forma unei lupte pe viață și pe moarte cu ideile concurentului. Chiar și în cazul lui Platon, afirmă Huizinga, celebrele sale dialoguri rămân „o formă artistică ușoară, ludică”. Asta neînsemnând că, pe ansamblu, filosofia sa, în toată profunzimea ei, nu este „un joc nobil”. De sfera ludicului ține cu maximă evidență și muzica, cu întreaga ei paletă de combinații ale vibrațiilor sonore ce se caută, se apropie, se îndepărtează, exultă în scheme armonice, în hârjoane polifonice, în ritmuri diafane sau derutante și acoperă întreaga gamă de dezvoltări și deschideri senzorial-mentale, de la joaca ingenuă a copiilor la exaltările dansului și până la marile interogații metafizice.
Jocul, în analiza istoricului olandez, acaparează mai toate dobândirile civilizației: arta și arhitectura, lingvistica, cercetarea științifică, politica, justiția, „arta” războiului. Doar un domeniu – extrem de fierbinte – nu este atins decât tangențial de Huizinga. Aici i-a deschis terenul unui contemporan de peste ocean, posesor al unei minți sclipitoare și un pic cinice.
John von Neumann (în fapt Margittai Neumann János Lajos) s-a născut la Budapesta în 1903. După mai multe etape de studii de licență și doctorale în Austria și Germania, fiind deja un matematician recunoscut, în 1930 a emigrat în America din cauza norilor negri ce se adunau deasupra bătrânului continent. Aici, la Institutul de Studii Avansate din Princeton, pe ale cărui coridoare răsunau pașii lui Einstein, Gödel, Oppenheimer etc., vocațiile sale multiple au explodat. Pe lângă matematică, remarcabile contribuții a avut și în fizica cuantică, chimie, tehnologia calculatoarelor, strategii nucleare (a făcut parte inclusiv din proiectul Manhattan), biologie evolutivă. Dar ceea ce l-a făcut extrem de cunoscut în comunitatea științifică internațională a fost Teoria jocurilor elaborată împreună cu Oskar Morgenstern, o altă minte strălucită, de data aceasta acordată pe economie, alungată și ea din Europa de nazismul în expansiune și aterizată tot în incinta Princeton-ului.
„Arena teoriei jocurilor cuprinde orice situație în care se poate naște un conflict” – scrie Ananyo Bhattacharya (Omul din viitor. Viața vizionară și ideile lui John von Neumann), cercetător britanic în biofizică și editor la mai multe reviste științifice de prestigiu, remarcabil „hagiograf” al lui Neumann. Jocul, în sensul matematicianului maghiar, este în principiu unul în care se confruntă cel puțin două persoane/entități și în care strategiile sunt singurele care determină câștigătorul. Jocurile ce aduc în algoritmul lor elementul de hazard (zarurile, cărțile, sorții, etc.) nu intră în vederea lui Neumann pentru că desfășurarea lor trebuie să fie prin definiție una strict rațională (spre deosebire de jocul lui Huizinga), iar norocul este irațional – cu toate că teoria sa a pornit de la analiza matematică detaliată a jocului de poker! Primatul absolut este deținut de strategia de elaborat, iar acest lucru nu are șanse de reușită decât calculând cu atenție care poate fi și strategia adversarului. Mai mult, trebuie intuit și calculul pe care adversarul și l-a făcut în legătură cu propria ta strategie. Iar dacă, în pofida acestor ecuații complicate (de care abundă lucrarea lui Neumann și Morgenstern), nu rezultă superioritatea clară a propriei direcții de acțiune, poate fi luată în vedere o cooperare cu o parte dintre competitori și care ar menține șansele unei recompense, fie ea și diminuată. Neîndoielnic, presupunerea de bază în abordarea oricărui joc este aceea că și adversarul(ii) este(sunt) rațional(i), căci altfel chiar și cele mai bine fundamentate planuri pot da greș. Un adversar irațional e imprevizibil, el poate da o notă suplimentară de spectacol jocului (fie și sinistru în cazuri limită), dar nu aceasta e motivația jucătorului rațional. Ci victoria cu orice preț. Jocul lui Neumann nu mai are o valoare în sine, nu mai este o transgresare înspre altceva, înspre o lume aparte, de o sublimă inutilitate, precum se întâmplă la istoricul olandez; el nu mai tinde să realizeze armonia, cavalerismul, bucuria pură, frumusețea. Criteriul estetic îi este total indiferent. Empatia cu ceilalți jucători, asemenea. Jocul lui Neumann este îndreptat exclusiv către câștig, dacă se poate numai și numai individual. Sau, dacă strategia optimă impune colaborări (ori chiar conivențe), beneficiul comun nu are voie să îl depășească pe cel individual. Iar dobândirea câștigului permite o serie de proceduri neortodoxe: cacealmaua, trădarea, înșelăciunea, agresivitatea („sunt permise chiar și soluțiile scandalos de nedrepte”). Și toate acestea, paradoxal, bazate pe existența unor legi generale judicioase în sine, dar cu vulnerabilități adânci, ca orice principiu bun. „Este foarte instructiv să observăm că regulile jocului sunt absolut corecte, dar comportamentul jucătorilor nu va fi neapărat astfel”. (John von Neumann, Oskar Morgenstern, The Theory of Games and Economic Behaviour).
Nu e dificil de dedus că teoria lui Neumann, mai ales având coautor un prestigios economist, vizează și a influențat pe termen lung economia mondială (și geopolitica, dar e un aspect mult prea amplu pentru a fi dezvoltat aici). Iar o privire chiar nespecializată a modului la zi în care se desfășoară competiția cu pricina n-are cum să nu evidențieze conexiunile. Față de liberalismul „romantic” al secolului trecut, care a dus la evoluții ale societății substanțiale și solide (acolo unde a acționat) și care a ținut cont în mare măsură de principiile enunțate de Huizinga, se poate afirma fără tresărire că economia contemporană are drept carte sacră teoria lui Neumann. Profitul cu orice preț, cu defrișarea căilor de obținere a lui prin orice mijloace, înlăturarea chiar brutală a competitorilor, eludarea isteață a modalităților prin care statele, tot mai fragile, încearcă să reglementeze funcționarea piețelor, toate acestea pot fi deduse din ecuațiile matematicianului maghiar. Iar acolo unde nu se poate altfel, construirea unor „cumetrii” gigantice, a unor oligopoluri invincibile („matahale”, vorba lui Bhattacharya: ale petrolului, automobilelor, rețelelor IT iar, mai nou, farmaceutice și, în special după declanșarea războiului ucrainean, ale muniției și armamentului), și care ajung să dicteze destinele a miliarde de oameni, întregesc un peisaj deprimant și fără perspective. Acapararea resurselor naturale și de forță de muncă din statele subdezvoltate sau în curs de dezvoltare măresc cu asupra de măsură valorile nete ale profitului. Deloc străine de regulile neumanniene, de asemenea, sistemele de marketing și publicitate „la cacealma”, în care plusarea adeseori dincolo de limitele bunului simț pe valoarea unui produs vizează, cu grandomanie, forme pseudo-artistice. Nu e de mirare că averile celor mai puternici oameni ai lumii, de la câteva milioane de dolari atinși doar de câțiva indivizi în a doua jumătate a secolului trecut, au ajuns de ordinul trilioanelor. Că 1% dintre locuitorii planetei dețin peste jumătate din averea globală. Că dinamica clasă de mijloc – altădată – trăiește o debilizare zi de zi, vizibilă cu ochiul liber. În timp ce populația care supraviețuiește la limita subzistenței tinde vertiginos către 50%.
Johan Huizinga, cum poate eronat am lăsat să se înțeleagă, nu este un naiv. Înspre finalul volumului său recunoaște și el că „jocul poate fi crud și sângeros și că adeseori este jucat în mod necinstit”. Că plăcerea, grația, bucuria jocului, când este extins, se transformă mult prea adesea în câmpuri de durere.