atelier/proza
(fragment)
Au dormit înfășurați în mantale, noaptea se făcea frig. Din spatele lanurilor de ovăz sălbatic și a tufișurilor se auzeau schelălăielile șacalilor. Au mers până când soarele a ajuns deasupra lor și, deși era cel mai departe de pământ, ardea mai tare ca oricând. Au avansat proiectându-și corpurile prin pulberea nisipurilor, din inerția antrenată de greutatea bocancilor. Apoi câmpul i-a lăsat dintr-o dată, s-a terminat într-o brazdă subțire de nisip amestecat cu pietriș și bulgări uscați de pământ.
Din față au primit semn să se oprească. Mai departe, era o crustă subțire de mâzgă care se întărise în căldură, bule de noroi ca niște baloane de lut ars, rostogolite printre smârcurile de iarbă, și spirale de fum, tulpini cafenii și bulbi păroși de pălămidă, cu măciulii violet, frunze de salvie arse.
Unul a încercat să treacă mlaștina cu pași mici și s-a afundat până mai sus de genunchi. Cu centurile legate una de alta, ceilalți, întinși pe burtă, au reușit să-l tragă înapoi pe limbul cu ciulini.
Mlaștina făcea de jur împrejurul lor un semicerc lat, prin mijlocul căruia se întrezărea o coamă de pământ, ridicată ca o nervură lemnoasă pe deasupra noroiului presărată cu nisip și cu fire uscate de iarbă. Dacă privea cu atenție podul de pământ, putea să deslușească, printre tulpinile carbonizate ale buruienilor, sârmele minelor. Ploile și vânturile spulberaseră țărâna și frunzele uscate. Păinjenișul de sârmă rânjea în bătaia soarelui – rețele de corzi și mine rotunde așezate în mod neregulat, izbucnind ici și colo ca niște boabe uriașe de mătrăgună.
Locotenentul și-a plimbat privirea peste țesătura de sârme de pe spinarea podului. Compania trebuia să meargă înainte, până la apus trebuiau să ocupe cota 130, la 60° nord de câmpurile mlăștinoase.
S-a pus în genunchi, ca atunci când era copil și se apleca la marginea miriștii să scoată puii care se rătăciseră de cloșcă. Prin pânza groasă a pantalonilor a simțit cum colțurile de pietre îi înțepau pielea. Sudoarea i se scurgea pe la tâmple, pe marginile fălcilor și i se prelingea printre firele de păr de pe gât până în deschizătura cămășii, acolo unde soarele stepei îi decupase un triunghi de aramă. Cu un patent în mâna dreaptă, s-a apucat să defrișeze o cărare prin desișul minelor, apuca între degete câte o farfurie grea, îi reteza legăturile și o lăsa ușor pe pământ. Nu făcuse niciodată un instructaj complet pentru deminare, doar ce văzuse la geniști de când ajunsese pe front, dar cum minau rușii era complet diferit de ce făceau nemții sau românii. Urmărea cu privirea câte un fir care se răsucea ca un vrej în jurul tulpinilor, îl pipăia cu buricele degetelor în timp ce sudoarea se zvânta pe el și pe urmă îl invada din nou. O maree tăcută care se mișca odată cu respirația. În timp ce inima îi bătea cu putere în tâmple.
La început a fost un viteaz fricos, apoi s-a făcut curajos, apoi a intrat în panică, apoi a tremurat, apoi s-a speriat, apoi s-a rugat în gând. Apoi a vrut să se întoarcă, să se târască pe genunchi înapoi.
Apoi și-a dat seama că nu mai avea cum.
Rămăsese singur într-o grădină de mine, în dogoarea bilelor negre care atârnau de sârme și miroseau atât de puternic a oțel încins.
Era în punctul cel mai înalt de pe spinarea podului de pământ.
La marginea satului era un huhurez pe care băieții îl legaseră într-un salcâm uscat, orbit de lumina zilei, cu o privire încețoșată, de unde spaima dispăruse și fusese înlocuită cu o pojghiță gelatinoasă de răutate. Îl văzuse când mergea cu frații lui mai mari la pescuit, în spatele canalelor de irigații. Și-a amintit privirea păsării de noapte când și-a dat seama că nu mai simțea patentul din mâna dreaptă și atunci l-a strâns cât a putut de tare cu degetele, ca să nu-l scape. Pe urmă s-a gândit la gârla din sat care probabil că secase, așa cum o făcea în fiecare miez de vară.
Băieții umblau cu tăpile goale și pantalonii suflecați prin fundul nămolos și răsturnau cu câte o creangă sau cu câte o nuia mai groasă pietrele, împungeau ochiurile de apă cu bolboroci, căutând pui de raci, obleți sau cărășei. Apoi alergau către case în lumina serii.
Când s-a terminat școala din sat, a vrut și el să plece la oraș. Și învățătorul, băiatul popii, a zis să facă preparația cu el, nu cu fata lui nea Savu, ca să ia el cei 500 de lei. Și două săptămâni, cu văru-său, i-au plivit învățătorului răzoarele și doar din când în când au mai rezolvat câte o problemă de matematică din culegere, cel mai mult după capul lor.
Singurul lucru bun a fost că i-a luat cu șareta la oraș ca să se înscrie la școală. În șaretă a mers cu el, cu maică-sa și cu văru-său. Hotărârea era luată. La Școala Elementară de Comerț învățai trei ani și ieșeai vânzător de prăvălie.
Dar în cancelarie a zis tare că s-a răzgândit și decât băiat de prăvălie, mai bine se întorcea la vaci. Toți au sărit cu gura pe el, i-au zis că e obraznic și nerecunoscător. El s-a ținut tare și n-a cedat. Și n-au avut încotro cu el, s-au dus în partea cealaltă a orașului, la liceul Frații Buzești, casă pictată, cu etaj, cu secretari deștepți, a făcut singur cererea de înscriere și gata, i-au zis să vină la examenul de admitere.
La matematică problema era clară: un agricultor și-a semănat un teren lung de atâția metri, lat de atâția metri, de unde a recoltat atâtea kilograme de grâu, pe care le-a vândut cu atâția lei. Dacă aflai câți bani a câștigat, pe urmă găseai și câte scânduri a cumpărat ca să împrejmuiască locul, pentru că fiecare scândură costa atâția lei.
La ieșire s-a întâlnit cu cel mai bun din școală, care era cu un an și jumătate mai mare decât el, intrase deja la secundară. Și i-a zis că țăranul a luat 1000 de scânduri.
Băi, Costică, ai greșit, i-a zis Bornea.
Și dacă a zis el așa, atunci sigur greșise și se terminase treaba pentru el.
Nouă kilometri a mers pe jos, cu capul în pământ, până la poarta lui Nițu, la intrarea în sat și s-a tot gândit la scânduri.
Acasă maică-sa i-a dat să mănânce și nu l-a întrebat ce făcuse, și a doua zi dimineața, desculț, în cămașă și izmene, cu pălăria de paie pe cap, și-a luat traista cu mâncare și a plecat cu oile pe islaz. Se scufunda pământul cu el.
Gata, n-am făcut problema de admitere, și-a tot zis până s-a auzit vorbind cu voce tare.
Și în ziua aceea n-a mai vrut să plece la furat de fructe, a mers la fântâna lui Talpă, să scoată apa și să umple jgheaburile. În traistă a găsit o bucată de cretă și pe cimentul neted și uscat al jgheaburilor a făcut din nou problema. Și i-a dat iarăși 1000 de scânduri.
Soarele începea să se ridice. Mai avea ceva timp să ajungă la liceu. A lăsat traista la copilul care era cu el și repede, repede, a ieșit la drum să prindă o căruță care mergea la oraș.
Și-a avut noroc, a ajuns la proba orală, desculț, în cămașă și izmene.
Doi copii de boieri aruncau cu măceșe în pălăria lui de paie. Poc! Poc!
Mă, dacă vă dau câte una, mă țineți minte toată viața.
Nu s-au astâmpărat și le-a dat câte una după cap, de a venit secretarul liceului să-l urecheze și să-l bage la oral. Mergea lip, lip, lip pe pardoseala de piatră. În bancă și-a ascuns tălpile murdare sub pupitru. Și după examen, a dat fuga înapoi la islaz. Între vii, pe coastă, s-a oprit lângă un păr pădureț și a mâncat pere. Și de abia atunci a simțit că i-a venit inima la loc.
A doua zi s-a îmbrăcat de oraș, cu haine croite pe măsură, cămașa cu nasturi de marinar, cu ancore cusute cu fir albastru, s-a încălțat și s-a dus să vadă rezultatele.
Cu media 5 intrase la extrabugetar. Așa că trebuia să plătească taxă 6000 de lei sau cât făcea o pereche de boi mari.
S-a gândit la maică-sa care se suise pe o scară în păr, cum i se curbau tălpile aspre pe fușcel.
Și cum îi vedea el din iarbă pulpele arămii.
Și cum s-a întunecat la față când i-a zis de bani.
Dar n-a zis nu, știa și ea că băiatul era prea mic și prea plăpând ca că-l țină la muncă, ca pe Ion sau pe Marin. A vândut boii și a plătit prima rată, de 3000 de lei, și a început băiatul școala.
După o săptămână a intrat în clasă părintele Mărghescu, care era și casierul liceului, l-a căutat din priviri și l-a scos afară.
Ia-ți cărțile și vino cu mine, i-a zis
Au mers pe coridor și s-au oprit la altă clasă, la 1A.
Măi, flăcăule, s-a făcut o greșeală, tu n-ai reușit cu media 5, ci cu media 8, așa că nu mai plătești 6000 de lei anual, ci numai 3000, dar fiindcă ești orfan de război, ești scutit și de cei 3000 de lei, când vine mumă-ta la oraș?
Duminică.
Să vie la mine, la casa parohială, după slujbă și-i dau taxa plătită, auzi? După ore te duci la domnul secretar.
L-au pus să facă o cerere, să se înscrie la examenul de bursă.
Din 8 ani de școală secundară, șapte ani a fost bursier al școlii și un an bursier al Prefectului – cu 5000 de lei pe an.
Dom` locotenent, l-au chemat soldații care rămăseseră mai departe.
L-au chemat în șoaptă, mai mulți odată, dar chiar și așa știa cine vorbise. Știa și cum respira fiecare dintre ei prin somn. Gavrilă avea fața aproape neagră de atâta funingine și soare, părul tăiat cu lama, țigan de pe domeniul Coroanei de la Segarcea, urca noaptea pepeni roșii de pe tarla în căruțe și mergea la oraș. Și în piața mare, de lângă judecătorie, dormea pe grămadă, până se dădeau toți.
Se pusese în coate și se uita la el. L-a făcut caporal, deși nu știa carte.
Pizda mă-tii, caporal! Și capul la cutie! Ți-am zis eu să te miști de colo?
Trăiți dom` locotenent, n-ați zis!
Atunci ce-am zis?
Trăiți, dom` locotenent, ați zis că să stau pe burtă și să fac problema cu scândurile…
Lângă Gavrilă, venea Iacob, pădurarul din Morunglav, care avea mustața grea și blondă, stătea pe burtă, cu fața în țărână, și se ruga, știa ce făcea sergentul fără să fie nevoie să-și mai răsucească gâtul să se uite. Mai acum câteva luni, după ce plecaseră din Odesa, Iacob îl culesese bucată cu bucată pe învățătorul Dinu Ion după ce-l lovise obuzul. Îl adunase grămadă, îi făcuse groapa într-un câmp de orzoaică, îi legase la căpătâi două surcele dintr-un măslin rusesc. Și-i luase verigheta să i-o ducă acasă, dacă el ar fi scăpat întreg.
Apoi locotenentul trebuise să îi ia locul învățătorului în fruntea companiei.
Compania se numea Grădina și-l făcea să se gândească la maică-sa suită cu scara în păr.
Așa, și?!, i-a zis locotenentul în șoaptă. Ai aflat câte scânduri a luat țăranul?
Nu, dom` locotenent, a gemut țiganul.
Atunci tot așa să stai până afli, i-a zis.
Și-a amintit de Iacob, care stătea lângă țigan, pe coate. Nu voia să-l lase să-i sufle.
Într-o dimineață, mai prin iarnă, când erau încă departe de Don, era cât pe ce să-l vadă și pe el făcut bucăți. Patrula avansată văzuse deja că rușii minaseră câmpul și el a dat ordin să se oprească, a sunat prin postul TFF și geniștii n-au întârziat. Au croit un drum mai la dreapta, de vreo 20 de metri. Erau cu câmpul minat în spate, așteptând ca geniștii să termine treaba. Și pe la prânz venea Iacob prin câmpul minat. Credeau că știa despre ce era vorba și că de asta pășea așa de caraghios printre sârmele minelor, dar omul era cu ochii numai la gamela pe care o aducea plină cu ficați de cal, fripți.
Auzi, Iacobe?
Trăiți, dom` locotenent!
Ia cântă-mi și tu ceva frumos!
El a tăcut și și-a înghițit saliva, își întrerupsese rugăciunea și nu voia să o lase așa, a murmurat ultimele versuri, pe urmă și-a făcut cruce.
Pe urmă iar și-a înghițit saliva și a oftat.
S-o cânt pe aia cu Maria?
Locotenentul s-a încruntat.
Lasă-mă cu Maria aia! Cânt-o pe aia cu frunza lată.
Atunci sergentul a cântat du-mă, Doamne, du-mă iară, la plopul cu frunza rară, în poiana cea rotată, să-mi mai zici ce-am fost odată… Parcă născocea cuvinte din mers, vocea lui venea odată cu valurile de căldură ce pluteau pe deasupra nisipurilor, se pierdea și se aduna la loc din frânturi. Și ceilalți care s-au pus să-l îngâne, murmurau împreună cu el atunci când ghiceau cuvântul de la final de rând. Stăteau lungiți și șopoteau în mijlocul câmpiei, pe unde nu trecea nici picior de șopârlă pe căldura aia. El și cu șase soldați pe care îi adusese după el să tragă dacă apărea cineva de la ruși. Aer, praf, soare, pietre și buruieni.
Și țiganul care bolborosea înmulțiri pe care nu le pricepea.
Asta-i tot?, le-a șuierat după o vreme, acum era mai departe de ei, dar șoaptele se auzeau bine, nu bătea vântul.
Și soldații iarăși s-au pornit să cânte. Să fiu ciobănaș la munte, să pasc oile cornute, în poiana cea rotată, să mai fiu ce-am fost odată.
Locotenentul a văzut cum pachetul de țigări îi ieșise peste marginea buzunarului de la piept. Trebuia să îndoaie mâna stângă și să apuce țigara care-și scosese deja vârful. Era ultima. Pe urmă a văzut, încet de tot, cum stătea aplecat, țigara care a picat din pachet și s-a rostogolit sub un fir de mină.
Pizda mă-tii!, a zis. Băi, nu vă mai aud! Cântați, măi, sau ce?!
Cântăm, dom` locotenent!
Futu-i soarele ei de țigară, n-avea nevoie de treaba asta, avea nevoie să se gândească.
Își amintea precis cum mirosea țărâna și fânul când adormea seara târziu în grajd și auzea greierii pe câmp, după scânduri, pământ despre care pe atunci credea că nu se mai sfârșește. Și și-a dat seama că mersese atât de mult ca să afle că, până la urmă, și pământul se sfârșea.
Undeva între Don și Volga, unde și șoarecii și rădăștile, și viermii, și râmele vorbeau o limbă de neînțeles. Să mă culc, să-mi cadă-alene umbra brazilor pe gene, iar pe turma mea cea dragă, frunza codrului de zadă.
Și-a amintit mirosul de paie și de balegă uscată, de acasă, pe care o ardeau iarna în sobă sau din care făceau, cu lut, o pastă cleioasă, ca să chituiască crăpăturile din coteț, cu Ion, și cu Marin, cu maică-sa și cu dada Ioana. Și așa mirosul de funingine și de oțel încins, al minelor, parcă a dat înapoi, a fugit în pământ și a lăsat în urma lui un spațiul go, de răcoare. S-a apucat să-și miște iarăși mâinile. Într-un ochi murdar, de apă, de pe fundul gârlei rămâneau mormoloci de broască și ăștia se învârteau dintr-o parte în alta a băltoacei. Apoi i-a venit în nas mirosul de vălătuci vineții de pe pielea prea albă a unei evreice cu care se culcase la Odesa, își băgase nasul în plica sânului, la subsuoară, își ridicase fața și îi privise gâtul, își înfundase bărbia în căușul din umărul ei și vrusese să-i spună pe nume, dar nu știa cum o cheamă. Pe urmă, când și-a dat seama că nu degeaba se gândise la mormolocii de la gârlă, era deja târziu.
Și încăperea ce fusese înainte de bombardamente sală de clasă mirosea a vopsea de ulei și a cretă.
Bornea nu avusese dreptate, bine că nu l-a crezut și a refăcut problema la fântână.
1000 de scânduri erau.
A tăiat firul minei cu cleștele și coarda a zbârnâit și a pocnit în țărână.
A ridicat privirea și și-a văzut umbra care se lungea într-o parte peste spicele retezate și peste mărăcinișuri. Și și-a dat seama că ajunsese în partea cealaltă a pantei. Și acum avea soarele în spate. Iar băieții erau de partea cealaltă a coamei de pământ.
A pus deoparte ultima farfurie și s-a săltat în picioare. În tălpi și în pulpe simțea furnicături de la o mie de ace.
Iacobe!, a șuierat, tot ca înainte, în șoaptă, dar și vocea i se uscase, că nu mai avea pic de scuipat în gură.
Trăiți, dom locotenent, s-a auzit șoptit de după movila de pământ.
Și-a șters fruntea cu dosul mâinii. Tâmplele încă îi zvâcneau și pe pânza cămășii a văzut o dâră de sânge, își zdrelise pielea de pe frunte.
Ați cântat frumos.
M-am rugat la îngerul păzitor, a zis, ați văzut cum a ajutat?
A văzut ce urme adânci îi lăsaseră în palmă plăselele cleștelui. Așa făcuse Iacob și când scăpase dintre mine fără să piardă nici un ficat de cal în țărână. Și locotenentul își dăduse porția soldaților, de pomană. Și sergentul se pusese în genunchi și plânsese. Își făcea cruce de parcă trecea acul cu ață printr-o cămașă, o împungea și o făcea să stea dreaptă pe un cadran de aer prin care nu se vedea nimic altceva, decât cerul.
Cum să nu m-ajute?
Cu patentul încă strâns în podul palmei s-a apucat să-i dirijeze să treacă puntea. Întâi, pe cei șase din apropiere, soldații și sergentul, i-a răsfirat pe limba de pământ și-au făcut de-o parte și de alta câte un zid, strângându-și bine mâinile întinse. Pe urmă, printre ei a trecut toată compania, doi câte doi, până n-a mai rămas în mlaștini nici unul. Și la urmă a trecut și TFF-ul.
Ai aflat, măi, ce te-am pus să afli?
Țiganul și-a scos casca și și-a netezit părul umed cu palma.
Dom’ locotenent, acu’ de ce să vă mint? Că nu-mi stă în fire…
Bine, măi Gavrilă, te las să te mai gândești. Dă-mi și tu o țigară.
Țiganul i-a dus una care era cam scuturată, dar locotenentul a primit-o și așa, și-a aprins-o și a zis bodaproste.
A pus mâna pe telefon și a anunțat la comandament că Grădina trecuse în partea cealaltă și ocupase poziția.
Seara a adormit cu capul pe cască. Și prin somn și-a amintit că-și pierduse ultima țigară din pachet în câmpul de mine. O vedea albă și strălucitoare în întunericul pe care îl lăsaseră în urmă, acolo, pe coama de pământ dintre mlaștini.
Pizda mă-sii, a mormăit prin somn.
Și-a dus mâna la buzunarul de la piept, ca dintr-un reflex, pachetul era acolo, dar era altul și era plin, a oftat și a dormit până când au scăpărat trasoarele pe cer.
Fragment din romanul 3300 de perechi de palme,
în curs de apariție la Editura Trei