Astăzi lumea refuză tot mai decis arta al cărei singur scop este chiar ea însăși. Dacă-i întrebi pe creatorii de azi, cei din noile generații mai ales, aceștia îți vor răspunde că …odată, cândva, s-au lăsat și ei conduși de această fantasmă, dar că, evoluând pe terenul artei pe care o aleseseră de la început, în speță literatura, și-au dat seama că „arta pentru artă” nu rezistă vremurilor și că e sortită unui eșec, răsunător sau tacit.
Un prozator contemporan, foarte apreciat de critică și de un anume public avizat, a fost șocat cândva de concluzia dintr-o istorie a literaturii române contemporane, atunci când, după o analiză admirativă, dacă pot spune așa, pe nu știu câte pagini, a operei sale, criticul istoric literar observa că totul e bine construit, dar că proza lui nu are miză. Un admirator al său din Franța, expert în literatură, observa și el că acea concluzie arunca în aer analiza dinainte, întrebându-se retoric: dar care e miza operei literare, nu arta însăși? Cu alte cuvinte – acum e comentariul meu – nu politica, nu socialul, nu alte cine știe ce fapte și idei care nu țin de realizarea artistică a operei, ar fi miza ei reală. Angajarea, așa cum spune cineva într-un text foarte exact, trezește în noi, cei care am trăit sub cizma cenzurii comuniste, o reală repulsie. Pe-atunci, să fii scriitor angajat, afirmă Alexandru Călinescu într-un text din România literară, însemna să fii cântărețul regimului opresiv instalat de tancurile rusești. E adevărat, multe cuvinte și chiar multe noțiuni pot fi compromise de o forțare a înțelesului lor în favoarea cuiva, a unei persoane sau, mai rău, a unui regim criminal. Deși, adaug, dacă reducem cuvântul la înțelesul său primar, elementar dacă preferați, el nu presupunea o convingere inițială care să-l determine pe un român scăpat din lagărul comunist să se angajeze, de pildă, la spălat vasele într-un restaurant francez, aceea era pur și simplu o ocupație alimentară, cum ar spune, dacă ar mai trăi, Nicolae Balotă, referindu-se, totuși, la ocupații acceptate, de voie, de nevoie, ca să nu moară de foame, în interiorul lagărului. Tot așa, unele angajări ale scriitorilor epocii de care n-am mai vrea să ne amintim, chiar asta făceau. Și nu era o simplă ocupație alimentară, precum cea de documentarist la nu știu ce întreprindere sau bibliotecă, ci una mai adâncă, în lăudarea crimei mascate pe care o practica regimul comunist. Departe de „Killing me softly with his song” al Robertei Flack, într-un cântec din anii ăia îndepărtați, dar care cânta despre cu totul altceva, și aceea era, în ultimă analiză un fel de omucidere. Lentă, înainte de a deveni rapidă.
Cei care încercau să urmeze altă cale decât aceea impusă de cenzura de la așa-zisa „Direcție a Presei”, cum se numea ea în anii ’60-’70, aveau de tras din greu, uneori fiind îngropați ani de zile înainte de a mai reuși să tipărească o carte, cazul poeților Vasile Vlad și Cristian Simionescu, ori al prozatorului Alexandru Monciu-Sudinschi. Lista poate continua cu Paul Goma, Dorin Tudoran și alții și alții. Nici lui Virgil Mazilescu și Daniel Turcea nu le-a fost ușor, deși au mai reușit să iasă la lumină cu câteva cărți extraordinare. Cine se angaja era bun angajat și opera sa, tot mai coruptă și tot mai lozincardă nu avea nici o șansă de a mai fi tratată ca literatură în anii care, fatalmente, urmau. Deși părea, nu era deloc o ucidere ușoară (killing softly…), chiar dacă în primele clipe ar fi părut astfel. O victimă exemplară a fost poetul Dan Deșliu, cel care, la o vârstă fragedă, s-a angajat pe linia partidului (așa se numea acea minciună instituționalizată în numele căreia era toată lumea re-modelată) și s-a trezit, adult cu capul pe propiii umeri, protestând și încercând dez-angajarea, fiind printre puținii protestatari din rândul scriitorilor, care s-au adresat direct Conducătorului, dacă nu cumva chiar singurul. A murit în mod suspect, înecat la Neptun, după ce regimul ceaușist se prăbușise. Dar așa cum „garda de fier nu uită și nu iartă”, conform unei inscripții pe care am văzut-o la Paris în urmă cu peste 40 de ani, poate că nici garda astălaltă, Securitatea, nu uita și nu ierta. Doamne ferește să mai vedem verbele astea la prezent!
Mai era o formulă, mai brutală, a angajării: se afirma câteodată că există scriitori în slujba a câte ceva, a vreunei minciuni propagandistice, cum a fost campania pentru pace, iscată hodoronc-tronc de Ceaușescu prin anii, deja citați, ‘70 ai secolului trecut. Mulți ani după ce se fumase și această fumigenă propagandistică, atunci când trenul București Nord – Cluj-Napoca se apropia de țintă, puteai vedea în curtea părăginită a unei fabrici cu geamurile sparte, rezemată de un zid ruinat, o pancartă pe care scria, mi-e greu să uit: „Nu bombei cu hidrogen!” pe care o citeam în gând, sau tare dacă aveam ascultători, accentuând anormal, într-un iamb suitor (cf. M. Eminescu, „Scrisoarea a II-a”)
ca să iasă ritmul, adică arta (?), „Nu bombéi cu hidrogen!” Nărav vechi, instalat pe vremea când mai credeam că arta nu trebuie să fie angajată. Dar de fapt și asta, ironizarea sonoră, era o angajare, de sens contrar. Căci, vai, era greu să scapi de „vorba asta goală” (Apud Tudor Arghezi, „Balada maeștrilor”), după ce o viață întreagă ți se repetase de mii de ori aceeași melodie stupidă la ureche, de la diminețile de 1 Mai (muncitoresc, n’est pas?) când te trezeau, în Sălaj prin anii ’50, cu fanfara sătească și până la editoarea care îți cerea, peste ani, să compui texte mai aproape de linie ca să-ți apară prima carte…
Ca atâtea alte cuvinte, nici angajarea nu e un cuvânt cu un singur sens, nu bate adică într-o singură direcție. Cuvânt fluid, angajarea se poate mișca și pentru și contra, de fiecare dată altfel. Unii dintre poeții angajați ai regimului comunist mai scăpau, deliberat, câte o poezie sau un ciclu, ca să folosesc o vorbă din epocă, în care demonstrau inversul a ceea ce cântau pe de altă parte, prin cenacluri sau prin spectacole. Puteai să duci cenzura de nas referindu-te la te miri ce crimă istorică, iar eventualul cititor avizat să înțeleagă că, de fapt, e vorba chiar de aceea în curs. Marile schimbări din epoca pe care o trăim pot face ca înțelesurile cuvintelor să se schimbe esențial, fatal, așadar.
De fapt, voisem să încep aceste rânduri referindu-mă la ceva care marchează mai mult decât numai artele: că am trăi în epoca post-adevărului. Combătut de mulți dintre noi dintr-o pornire firească dar, vai, conservatoare. Dacă ne uităm, fără mânie, sau mai pe latinește sine ira et studio, la adevărurile care se învățau acum multe zeci de ani, observăm că puține mai rezistă. Și nu e vorba de cele inventate ideologic pentru a fi substituite celor științifice, însă venind din Vest, poreclite imperialiste, cum i s-a întâmplat geneticii, nu. De la Giordano Bruno și Galileo Galilei la Copernic, oameni care s-au opus adevărului că pământul e plat, mulți au plătit cu viața. În științele celelalte, mai puțin subordonate credințelor, adevărurile unei epoci nu au rezistat altor adevăruri, descoperite de epocile următoare, cu tehnica nouă, cu laboratoarele lor perfecționate. Câți dintre bolnavii supraviețuitori azi ai unor boli teribile, precum cancerul, ar mai fi fost în viață cu tratamentele de acum o sută de ani sau chiar numai de-acum cincizeci!
Oare nu de la conștiința că multe adevăruri, științifice la un moment dat, sunt doar adevăruri de etapă, ca să zic așa, vine și neîncrederea în unele descoperiri epocale din zilele noastre? Convingerea că nu există decât o iluzie a adevărului, ori, altfel spus, că adevărul nu e altceva decât o Fata Morgana? Știți, fata aceea tremurătoare care promite apă însetaților din cele mai teribile deșerturi, pentru a-i face să se usuce până la urmă, și nu din lipsă de cravată (cf. unui banc britanic de demult). Cu sau fără conștiința acestei iluzii posibile a adevărului definitiv, au îndrăznit să-și propage și comuniștii adevărurile lor „de clasă”, fiind și asta o etapă, la urma urmei. Cui îi mai pasă că în provizoratul unor adevăruri de clasă, ori de etapă au trăit și murit oameni, ființele acestea trecătoare nu se pun, ca să folosesc un verb drag copiilor. Or fi știind ei, copiii, ce știu… Sau se pun o vreme, când e vorba de genocid, ca-n cazul Holocaustului. În fond, existența pe Pământ e un genocid continuu, care urmează, desigur, progresului și dezvoltării entuziaste. O imensă palmă vine ca un tsunami și te șterge de pe fața Pământului, ca să faci loc următorilor, următoarelor ființe trecătoare. Probabil că „adevărurile de clasă” nu sunt decât trepte spre post-adevăr.
Iar dacă închidem acest cerc, prea larg, arta fără mize considerate exterioare, pentru care milita prietenul meu de la Paris, poate fi mai puțin expusă înlocuirii cu alt tip de artă. Sau e numai o părere? (Lucian Blaga, în poezia De rerum natura: „A căzut pe lucruri rouă,/sau e numai o părere?”) Ori, ca să încheiem în aceeași notă sceptic-trecătoare, și arta de la care pornisem e doar una de etapă, iar povestea cu arta care e nemuritoare poate fi doar o formulă de autoîmbărbătare, ca să mai credem, totuși, în ceva. Că dacă nici în artă, nici în literatură nu mai credem, de ce nu ne-am făcut – cum se zice că i-ar fi replicat Tudor Arghezi preotului care-l întreba ce crede, o fi existând Dumnezeu sau nu? – ceva mai greu de transcris aici. Mai ales că e vorba tocmai de noi înșine…
„Poezie-literatură”, așa delira un biet tânăr care visa să fie poet, acum vreo 60 de ani, la Cluj (încă nu -Napoca). O mantră care, însă, n-a putut produce decât această amintire oarecum bruscă și fără continuare. Totuși potrivită cu viața într-o iluzie fără sfârșit.