Vise, reverii, vedenii de Mircea Bârsilă, col. Școala Ardeleană de Poezie, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022
101 pagini de poezie – la împlinirea a 70 de ani ai poetului Mircea Bârsilă. Antologie. O pleiadă de critici literari (Al. Cistelecan, Dan Cristea, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu, N. Manolescu, Ion Pop) au considerat, de-a lungul timpului, imaginarul poetului ca sursă a originalității sale – sau, preluând cuvintele lui Alex. Ștefănescu: „Combinația de realism și spirit vizionar, de pictură (rupestră) și muzică (celestă) conferă o ireductibilă originalitate poeziei lui Mircea Bârsilă”: „Sunt cel ce sunt: un brad aplecat peste frumoasa genune/ dintre sânii unei femei (vegheată, noapte de noapte,/ până în zori, de imaginarele fiare din oglinzile ei). Iată-mă/ strângând în braţe o omidă, la marginea încă verde/ a unei frunze de dud; până şi pietrele îşi întorc, somnoroase,/ unica lor tristeţe, spre sud. Iată-mă sub chipul unui inorog/ ţinut de-o tânără prinţesă, în sclavie. Sunt, într-adevăr,/ cel ce sunt: o existenţă inoxidabilă, sidefie. O copie – greşită! –/ a zeului Proteus: numit şi «Arlechinul» de zeii cei târzii./ A fi un cal, pentru o clipă, în faţa unui cal. A fi un bob/ de strugure, în dreptul unei vii. (…)/ În cimitire, morţii/ dorm întruna somnul pe care numai ei, cei morţi, îl înţeleg/ (şi poate şi păpuşile din sacii plini cu jucării stricate)./ Fără cimitire, ar mai fi pământul un întreg? Mi-e dat să/ beau şi vinul şi apa, când mi-e sete, aşa cum se adapă fiarele/ cu sânge… Un ochi/ al meu e limpede şi râde, iar celălalt: un clopot care plânge.” („Elegie”, din volumul Monede cu portretul meu, 2010).
Somnul de frumusețe al civilizației. Cartea prizonierilor de război de Angela Furtună, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2024
Poetul/poeta lucrează cu materialul clientului – cu prezentul adică, nu că nu ar arunca o privire și către istorie, cu gând că vom reuși să o privim totuși în alt fel: „aşa mi-a spus ursitoarea:/ nu-ţi vor pune cătuşe/ nu te vor numi prizonier –/ nu-ţi vor pune nici platoşă/ nu te vor numi nici erou –/ nu te vor pomeni/ îți vor schimonosi chipul –// nu te vor iubi/ îți vor confecţiona o istorie falsificată –/ nu te vor înţelege/ îşi vor mutila viaţa –// da! te vor alunga din lume,/ da! te vor lăsa fără casa inimii,/ da! te vor goni din reviste şi din cărţi/ din scrisori şi din lumea prietenilor adoraţi –/ ca şi cum nici nu ai existat/ vor încerca să te spulbere/ prin nenumărate lovituri–/ astfel sunt prigonitorii tăi// vor fi mereu pe urmele tale/ încercând să te dezlege/ de libertatea cuvântului tău/ de talerul numelui tău –// tu vii din pământul de litere/ de cărţi şi/ de semne/ şi acolo te vei întoarce/ grăunte de pământ/ văzător/ ca semn al celor ce luptă”.
Prefața volumului îi aparține lui Adrian Lesenciuc, iar postfața este semnată de Hari Bucur-Marcu. Cartea include o secțiune intitulată Surâsul criticilor, în care despre poezia Angelei Furtună se pronunță elogios Pavel Șușară, Ionel Bușe, Felix Nicolau, Norman Manea și Gheorghe Grigurcu.
Confesiunile unui samovar de Nichita Danilov, Editura C.R.L.C, Iași, 2025
A fi sau a nu fi lipovean. Amintiri de familie, amintiri cu literați (Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Evgheni Evtușenko ș.a.m.d.), însoțite de inerente reflecții. La o extremă, ar fi partea strict memorialistică: „Privind încruntat imaginile ce reprezentau Răpirea din serai, bunicul nu se putea abține să nu spună: «Bună poamă ai mai fost și tu, la vremea ta, Tatiana. Dacă nu te luam cu japca, rămâneai cu sfrijitul ăla al tău. Zău dacă știu ce ți-a plăcut la el. Cum de a reușit să-ți sucească capul?». Auzindu-l spunând aceste vorbe, bunica se înfoia, răspunzând: «Uite că mi-a sucit.» «Asta ți se trage de la Viena, când ți-au intrat fumurile în cap.» Bunica Tatiana fusese într-adevăr la Viena, prin anii 1908-1909, când împlinise 12 sau 13 ani. La o paradă desfășurată în cadrul unui festival al minorităților din Imperiu, ca reprezentantă a etniei noastre. Fusese selectată pentru frumusețea și ținuta ei. Probabil că de la Viena s-a întors în sat cu multe amintiri și multe vise. S-a căsătorit la 14 ani, iar la 15 l-a făcut pe tata.
Samovarul bunicilor mă fascina, trezind adevărate reverii în mintea mea, mai cu seamă iarna, (…) ascultând cum răsună zurgălăii, venind de undeva din depărtări astrale.” La celălalt pol, Danilov înregistrează reverberații ale unui trecut îndepărtat, memoria ancestrală a unui neam prigonit pentru credința lui nestrămutată (vezi Excesele și abcesele istoriei, Istorii vechi și noi etc.): „«Oprimarea şi distrugerea aşezărilor vechilor cucernici», scrie Soljeniţîn, «asuprirea şi pedepsirea sălbatică a douăzeci de milioane de fraţi de-ai noştri – de aceeaşi credinţă şi neam cu noi, torturi nemiloase pentru ei, smulgerea limbilor, cleştii, trasul pe roată. Focul şi moartea, lipsirea lor de biserici, exilarea la mii de verste depărtare în ţinuturi străine – ei niciodată nu s-au răzvrătit, niciodată nu au ridicat armele ca răspuns, rămânând neclintiţi credincioşi creştini ortodocşi de rit vechi.»
Unul dintre ei a fost protopopul Avvakum, un om pe care însuşi ţarul – care l-a prigonit şi apoi l-a trimis pe rug – îl admira.”