Noua carte de poeme „stoice” (cum le numeam într-o cronică precedentă) a lui Liviu Ioan Stoiciu, Mersul lucrurilor, Editura Limes (una extrem de productivă în ultimul timp), 2025, m-a orientat instant spre cunoscutul rondel al lui Macedonski, Rondelul lucrurilor, din care cităm prima strofă: „Oh! lucrurile cum vorbesc,/ Și-n pace nu vor să te lase:/ Bronz, catifea, lemn sau mătase,/ Prind grai aproape omenesc”. E cert faptul că și LIS, fin observator al lucrurilor (dar nu numai) din preajma sa, se lasă, când mai cu plăcere, când mai fortuit, agasat de configurația, dinamica și „mersul” lor sinuos-imprevizibil, acceptându-le afabil „dialogul” direcționat mai mereu spre stări frisonante, reverii bulversante, obsesii depresive sau exultanțe opuse serenității și jovialității cotidiene.
Poemele din prima secțiune a cărții, „OMUL GOL (în sine: de ce, cum, când, unde, cât)”, sunt relevate la persoana a III-a singular, prin cartografierea și proiectarea pe un presupus ecran cinematografic a unui banal și anodin personaj conex k-ului kafkian, rătăcit abulic, robotizat („dacă/ trebuie să înflorească, înflorește/ dacă i se cere să se plimbe, se plimbă încărcat cu/ energie telurică”) prin labirinturile stufoase ale unui areal aflat „Nici în cer, nici pe pământ”, suspendat & sufocat de „cheremul adunăturilor/ instinctelor, sentimentelor și dispozițiilor”. Vertijul ontologic poziționat între introspecții centripete și deșertăciuni centrifuge, deși aflat sub lupa riguroasă a unei lucidități demistificatoare, accentuează spaimele și disperările față de propria-i persoană percepută extrem de nebulos, specifică tipologiilor umane melancolice, sensibile, introvertite, băltit sub carapacea zgrunțuroasă a bizarului și a absurdului.
Involuția graduală de la starea de grație (un ideal niciodată atins, dar mereu pretins) la cea de debusolare, dezorientare și extincție maniheistă („Moartea arde și luminează”) îl panichează, îi paralizează constant simțurile, îi anihilează percepțiile necesare supraviețuirii în micro-infernul corupător reconfigurat din deșeurile și sechelele maleficului exortat. Infrarealitatea este tărâmul aflat sub metamorfoza unei conștiințe ultragiate de ceea ce vede, i se întâmplă, halucinează, speră, subiacent nepermisivului om gol aureolat (de ce? cum? când? unde? cât?) de un nombrilism abătut, meditativ, supus contemplației, speculației și aberației. Totul pare greu de gestionat, incontrolabil, ieșit din matca normalității și deversat în cea a emoționalității, poetul făcând față cu greu haosului constrângător de libertate (în primul rânda celei interioare), dar și a imaginarului generator de inspirație, ambele comprimate într-un compositum al anxietății, nemulțumirii și deriziunii cauzate devastator de „mersul” aiuritor al lucrurilor de care nu se poate dispensa,dar pe care le poate evalua: „Doar neuitatul colorit al lucrurilor îl țineau treaz. Nu/ mai are cu ce să-și omoare timpul? E ceva/ extravagant. Își acoperă fața cu palmele. Nici un gând bun./ Dacă vine cineva în casă și n-are gând bun, îți/ merge rău. S-a săturat de hazul lui. Se/ afla azi într-un incredibil talmeș-balmeș. Toate au legătură / cu identitatea lui culturală, nu ți-am spus?/ / Nicio măreție. Florile dau înapoi în prezența lui, îi frâng/ inima. E în plină degringoladă […]” (Un om dezdănăjduit). Se învinovățește de opacitatea și de pandemoniul lumii în care viețuiește, afectat de autoritarismul propriei neadaptări, deși, paradoxal, se afundă tot mai adânc și cu o curiozitate atavică în desișurile abisaleși mărăcinișurile adiacente neputinței de a da răspunsuri mirărilor care-i presează voințademantelării inutilității zilnice și slăbiciunii epifanice.
În a doua secțiune a volumului, „UN OM CA MINE (iarăși și iarăși; chestii personale)”, poemele sunt scrise la persoana I singular, iar auto-flagelarea și auto-minimalizarea („E adevărat, nu însemn mare lucru” sau „nu merit să mi se mai dea/ atenție”) sunt semnele vădite ale dezintegrării fizice și parțial intelectuale, actantul avându-și mereu ceva de reproșat, de insinuat, de adăugat, resemnat, dar nu de tot, arareori întrezărind pâlpâirile luminiței de la capătul tunelului (biblioteca fiind una dintre acestea), care îi este habitat și prin care bâjbâie dezamăgit, urmând consecvent calea „ce se înfundă/ prin mlaștini”.
Reactivează frecvent „chestiile personale” prin dialogul cu sinele, uimit/siderat de natura firii sale pesimiste, cea care-i sporește și accentuează îndoiala și decepția faptului că (încă) existența îi e larvară, deși uneori se complace în telurica bulă etanșată cu grijă de forțe ciudat-enigmatice aflate deasupra gradului său de intuiție, înțelegere ori asumare. Se consideră renegatul de serviciu al clipei, strivit de ilogicul lumii din preajmă, victimă a teratologiei ubicue, personaj anodin într-o piesă carnavalescă dominată de urâțenia răului și morbul infirmităților morale, un Don Quijote atipic, conștient de ceea ce i se întâmplă sau i s-ar putea întâmpla, aparent înfrânt, dar nu doborât, revoltat pe propria-i persoană și mai puțin pe fauna umană cu care confuz relaționează, o nulitate anihilată de o condiție umană căreia îi recunoaște suveranitatea, deși, în subsidiar, mai licăre o fărâmă de speranță : „Azi mă simt un vierme în calendar. Mă simt rău./ Căzut de pe picioare, mă târâi prin mocirlă, asta e mocirla/ memoriei colective? Îmi sticlesc ochii, aș merita/ să fiu strivit, să scap de toate grijile. Nu/ mai reușesc să-mi găsesc un loc, mă scufund în mine, ies/ la suprafață, nu mă mai strădui să-mi caut de lucru./ Nu mai am demult iluzii, ba chiar cred/ că de la asta mi se trage – azi mă simt un vierme, mâine,/ cine știe, poate voi prinde aripi […]” (În mocirla memoriei).
Cea de-a treia secțiune a volumului, „O VIAȚĂ DE OM (în așteptare, aici și care încotro)”, prelungește agonia subiectului liric prin trasarea meticuloasă a tribulațiilor zilnice (se revine la persoana a III-a singular), într-o izbitoare corespondență cu Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, căci opiniile și viața lui LIS sunt oarecum asemănătoare, de nu identice, cu cele ale profeticului personaj al lui Matei Călinescu. Și insul scriptorului pare a fi pretutindeni, când de fapt e nicăieri, într-o atemporalitate cu adieri apocaliptice, în care punctele cardinale sunt în haos, reperele schimonosite, țelurile aiuritoare, țintele atrofiate, iar „mersul” lucrurilor are un curs încâlcit, de neînțeles reflectantului, dar și reflectatului. Exultant în dezamăgiri, le detaliază cu minuție chirurgicală în viituri lexicale năvalnice, atent la cele mai mici detalii, nuanțe, dorind a nu-i scăpa nicio secvență din spectacolul funambulesc căruia îi e, deopotrivă, actor, regizor, scenograf, recuzitor și spectator, marcat de nesiguranță, singurătate și astenie, amintind de timpurile crimordiale ale regretatului Ioan Moldovan. Caută cu obstinație să focalizeze direcția incontrolabilă a lucrurilor, stărilor, trăirilor, afectelor, să le desfolieze miezurile ascunse, să le disece înțelesurile, să le interpreteze legile aberante și intolerante, cele care presupun, kafkian, iraționalitate suverană.
Dezorientat, indecis, ratat, indignat, „ajuns la limita/ simțurilor”, își reneagă propria identitate dorind a fi uitat, abandonat, deși arareori se iluzionează și se întreabă naiv, „Dacă reapare soarele și pe ulița lui?”. Caută să-și explice declinul, să-și ordoneze controversele și dilemele prin conceperea a nouă porunci în fața cărora să se supună smerit, dar nu reușește să-și reactiveze simțurile, să-și controleze umorile și eșecurile, atingând incredibilul stadiu de a se urî pe sine. Ca din acest punct al decăderii maxime, să nu mai existe decât o pauză de respirație până la exitusul eliberator: „[…] Azi s-a întâlnit cu/moartea –avea o piele maronie închisă, uleioasă,/ stătea ghemuită pe/ o alee, mirosea a amoniac, avea ochii/ enormi, roșii, îl pândea, ținea brațele între picioare,/ trebuia să facă doar un salt […]”(Numai să nu).
Un Oblomov încrâncenat, supliciat, excesiv de exigent cu sine, posesor al unui acut simț al observației, neliniștit, analitic, introspectiv, livresc, emotiv, nostalgic, amar, tot atâtea calități ale unui neadaptat dispus în orice clipă a-și lua asupra sa toate defectele și stupizeniile lumii căreia îi aparține.
O carte de pus în ramă, dar mai ales pe rană.
Liviu Ioan Stoiciu, Mersul lucrurilor, Editura Limes, 2025