Reeditarea romanului lui Gabriel Chifu, Însemnările lui Cesar Leofu, apărut pentru prima dată în 2002, readuce în atenția cititorului una dintre operele reprezentative ale prozei contemporane.
Cartea se așază la confluența dintre confesiune și ficțiune, dintre arhitectura alegorică și fluxul diaristic. Cuvântul „Cesar”, odinioară un simplu cognomen al unei ramuri ilustre a ginții Iulia, a depășit hotarele unei desemnări personale pentru a se transforma, printr-o generalizare istorică, într-un simbol al puterii supreme. În contrast cu acest prestigiu acumulat, numele protagonistului, anume „Leofu” – simplă deformare fonetică a expresiei franceze articulate „le fou”, desemnând „nebunul” –, introduce, prin rezonanță, sugestia unei decăderi. Asocierea acestui apelativ cu titlul de „Cezar” creează o tensiune semantică de ordin oximoronic: fastul imperial, invocat de nume, este imediat anulat prin inserarea ironiei latente a calificativului. Rezultă o imagine ambivalentă, a coexistenței ridicolului cu autoritatea, revelând intenția satirică de a submina aparența grandioasă prin stigmatul degradării.
Aceste însemnări, așternute cu o minuție aproape ritualică într-un caiet păstrat cu precauție, de teamă de a nu-i fi descoperit conținutul în lipsa lui – pe când se duce la piață sau la administrația blocului, pentru a plăti întreținerea – constituie, în plan ontologic, veritabila matrice identitară a lui Cesar Leofu. În absența acestor pagini, existența lui s-ar reduce la învelișul social, convențional și anodin, al unui septuagenar, unanim socotit „de treabă” de către vecini și de către bătrânele din parc, epitet menit mai curând să semnaleze conformitatea cu o normă tacită, decât să surprindă complexitatea unei individualități. Paralel cu această imagine publică, netedă și ușor de asimilat privirii comune, se desfășoară, sub un regim de discreție absolută, o topografie interioară, imposibil de cartografiat fără acces la notele de jurnal, care, prin caracterul lor secret, delimitează zona autenticului de cea a simulacrului: „Știu că vecinii au o părere bună despre mine și mai cu seamă doamnele pensionare, care mă simpatizează vădit. Cu ochii mei albaștri, senini, cu pielea mea întinsă, lipsită de riduri și fără umbre, cu părul de un alb imaculat, cu hainele mele ieftine, dar totdeauna curate, cu ținuta îngrijită de pensionar care nu-și arată vârsta de peste șaptezeci de ani, las tuturor o impresie excelentă, le trezesc sentimente de deplină încredere”.
Hotărârea lui Cesar Leofu de a se angaja în exercițiul confesiv al jurnalului denotă mai mult decât o simplă opțiune autobiografică. Dincolo de aparența unei exuberanțe, se întrevede în acest gest o reorientare a conștiinței spre o disciplină a revizuirii de sine, prin care subiectul aspiră să-și clarifice aptitudinile în lumina circumstanțelor cotidiene. Nota diaristică devine, în acest sens, un prilej de întoarcere deliberată asupra sinelui: Cesar Leofu explorează meandrele conștiinței sale cu o febrilitate lucidă, pentru a retrăi, în registrul unei comprehensiuni mai adânci, urmele încă proaspete ale zilei care a fost. Jurnalul devine, astfel, o tentativă de regăsire a unei coerențe interioare, în marginea fluxului existențial.
În construcția romanului, Gabriel Chifu privilegiază nu atât succesiunea cronologică a faptelor, cât instaurarea unui climat existențial în care temporalitatea își pierde prerogativele rigide. La Cesar Leofu, ale cărui povestiri nu se inserează în timpul măsurabil, etosul se definește prin gesturi exterioare bine controlate, precum și printr-o disciplină a interogării de sine, printr-o lentoare a reflecției care contrastează cu agitația lumii din jur. În economia vieții lăuntrice a protagonistului, actul – aparent banal – de a asculta un concert de Beethoven la radio este o ocazie de a recupera umanitatea mai rapid decât prin alte experiențe estetice, precum lectura unei cărți. Muzica îi trezește impresia unei plenitudini. Prin compactitatea sonoră, se înfăptuiește o sinteză superioară a tuturor trăsăturilor omenești, o înălțare deasupra diferențelor individuale, deasupra timpului și locului, într-un punct de convergență al conștiinței, unde orice identitate se revelează posibilă pentru meloman: „Acum, când fac însemnările astea în caietul meu, undeva, la radio, răsună acordurile răsunătoare ale unui concert de Beethoven. Efectul acestei muzici asupra mea este unul extraordinar, ea mă transformă în sensul în care o cere firea mea complicată și fantasmatică, imaginativă până la delir și vagantă, paranoic de curioasă și de bănuitoare, versatilă, glisantă, inextricabilă, persecutată de scenarii apocaliptice pe care chiar eu le inventez: simt cum mă amplific, capăt o identitate sporită și multiplă, cumva abstractă, căreia aproape orice biografie i se potrivește. Această stare îmi convine de minune, repet, în acest moment sunt gata să trăiesc orice biografie, să mă contopesc cu orice destin, să mi-l asum”.
Pentru Marcel Proust, punctul de plecare al vastului edificiu narativ, intitulat În căutarea timpului pierdut, nu este o intenție epică propriu-zisă, ci un impuls al memoriei involuntare, declanșat de gustul unei madlene înmuiate în ceai, în contextul aparent neînsemnat al unui mic-dejun. Această senzație gustativă reactivează în mod fulgerător întreaga rețea afectivă a copilăriei, spre care autorul se întoarce, dornic să regăsească un fir al timpului subiectiv. De aici, pornește o explorare a duratei interioare, desfășurată cu o minuțiozitate fără egal, în care detaliul infim și densitatea reflexivă se conjugă într-un efort de redare integrală a trăirii, în toate nuanțele ei. În schimb, romanul lui Gabriel Chifu se structurează, în aparență, în jurul unei intrigi afective, al unui impuls născut dintr-o întâmplare: zărirea, într-o seară la teatru, a unei siluete feminine care tulbură echilibrul interior al protagonistului. Dar ceea ce, într-o lectură grăbită, ar putea fi redus la un simplu început de poveste de dragoste, se revelează, în paginile următoare, ca un pretext pentru o reflecție mai adâncă asupra dorinței, asupra memoriei senzoriale și asupra faliilor pe care le deschide, în ființa contemporană, contactul cu frumusețea. Femeia nu este atât un personaj, cât o apariție – o figură simbolică, în marginea realului, purtătoare a unei promisiuni pe care textul nu se grăbește să o confirme ori să o infirme. Fiecare pagină conține, în filigran, schița unei intrigi. Această strategie stilistică menține lectorul într-o stare de curiozitate, captiv al unor întrebări esențiale, dar niciodată formulate explicit. Se coagulează, oare, o poveste de dragoste sau asistăm la disiparea lentă a unei iluzii afective? Va persevera protagonistul în cultul solitudinii, transformat aproape în program existențial? Sunt interogații care, departe de a se rezolva facil, proclamă un tip de așteptare intelectuală, proprie prozei cu adevărat exigente.
Într-o seară de teatru, dintre acelea în care scena pare a fi devenit doar un pretext convențional pentru adunarea lumii bune, Cesar Leofu – spectator mai atent la umbrele din sală decât la jocul actorilor – se simți, dintr-o dată, prins în altă piesă: în semiîntunericul lojei, imaginea unei doamne de o distincție tulburătoare, apropiată de lentilele binoclului, își revendica propria scenă. În foaier, la pauză, doamna, desprinzându-se din cercul ei de cunoscuți, se apropie și îl salută cu o afecțiune inexplicabilă, ca pe un prieten vechi, reîntâlnit după un lung exil. Totul părea rostit fără cuvinte, într-o limbă uitată, dar vie. Asemenea întâlnirilor din romanul Adam și Eva al lui Rebreanu, scena din foaier devenea locul unei recunoașteri care sfida logica prezentului, în favoarea unei ordini mai profunde, ce leagă ființele dincolo de identitatea lor trecătoare, o subscriere la metempsihoză: „În pauza dintre cele două acte anoste ale montării, am așteptat ca ea să iasă în foaier. Imediat, am coborât și eu, dorind cu ardoare să verific dacă, privită de aproape și pe de-a-ntregul, necunoscuta confirma extraordinara impresie pe care mi-o provocaseră cele câteva detalii ale fizionomiei sale. Am descoperit-o ușor în mulțime: era într-un grup de prieteni. Nu mă înșelasem, frumusețea ei întrecea orice închipuire: era înaltă, statuară și fragilă în același timp, întregul său corp emana o senzualitate magnifică”.
Cesar Leofu seamănă mai curând cu acele spirite poliedrice care, departe de a se mulțumi cu o singură ipostază, își fac din proteism un exercițiu cotidian. Între multiplele înfățișări sociale, una dintre cele mai practicate este aceea a omului lovit de soartă, măcinat de griji financiare și împovărat de un trai precar. Imaginea, însă, nu este decât o ficțiune cu fundamente minuțios calculate: în realitate, Leofu posedă siguranța materială a celui care își poate permite luxul simulării. El își supune farmecul personal unui experiment îndelungat: să vadă până unde fascinația propriei persoane poate stăpâni reacțiile altora și constată, cu o satisfacție lipsită de surpriză, că jocul îi reușește întotdeauna („verific la brutărie, unde vânzătoarea îmi alege cu zâmbetul pe buze cea mai rumenă pâine și verific în biroul administratorului, care-mi acordă încă o amânare la plata întreținerii, aproape scuzându-se că este obligat să încaseze bani de la un om ca mine, atât de cumsecade și cu o pensie probabil neîndestulătoare. Apoi fac drumul spre apartamentul micuț și neprimitor, în care trăiesc alături de Chiara, după ce m-am pensionat și am plecat din Capitală. De ce am ales o asemenea locuință modestă și de ce am ales să le dau tuturor impresia de pensionar strâmtorat? Nu, nu banii sunt problema, bani am destui. Pur și simplu, e și aceasta o mască între nenumăratele mele măști, un rol pe care, ciudat, mă fascinează să-l interpretez”). Față de Chiara, soția lui, toate aceste măști cad, una după alta, asemenea straturilor de vopsea sub lama restauratorului. Dar tocmai acolo, în spațiul intim al cuplului, unde credea că este liber de orice artificiu și își poate îngădui acea transparență pe care societatea nu i-o cunoaște, intervine imprevizibilul. De la atâta exersare a travestiului, o mască nouă i se lipește de chip: nu aleasă, ci impusă, de care nu se mai poate descotorosi. Și iată-l, într-o dimineață, privindu-se în oglindă: mai tânăr, mai proaspăt, mai aproape de o versiune idealizată a propriei tinereți. Situația nu aduce însă cu sine bucuria unei renașteri, a unui avânt, ci panica unui om care știe că metamorfoza inexplicabilă poate afecta relația cu soția. Cum ar putea să se prezinte Chiarei astfel, transformat fără explicație?
Comunitatea vârstnicilor ni se înfățișează prin filtrul preocupărilor cotidiene. Ceea ce, privit din afară, ar putea părea o simplă adunare de pensionari, își dezvăluie, la o analiză mai atentă, o stratificare netă, bazată pe o serie de pasiuni – meteorologia, fotbalul ori bizara temă a succesiunii. Această ierarhie, susceptibilă de a fi interpretată ca o veritabilă taxonomie socială, se întemeiază pe un principiu unic: supremația revine aceluia care izbutește să-i devanseze pe ceilalți prin amplitudinea curiozității suscitate de tema propusă spre dezbatere. Măsura autorității nu se întemeiază aici pe vreo experiență administrativă sau pe vechimea în comunitate, ci pe forța magnetică a subiectului lansat în discuție: lider este acela care, prin noutatea sau originalitatea temei, reușește să provoace un surplus de atractivitate, eclipsând vocile concurente. Atmosfera este proprie anilor ’90 și, prin extensie, finalului de secol XX. În subtext, se insinuează, ca un ecou discret, reverberațiile conflictelor din fosta Iugoslavia, în vreme ce decorul este completat de omniprezența televizoarelor voluminoase, de tip „cutie”, obiecte emblematice ale epocii: „Fața lui are o grimasă care vrea să sublinieze că în sinea lui râde de mine – astăzi va câștiga duelul nostru la un scor categoric, umilitor, așa îmi trebuie, eu singur mi-am băgat gâtul în laț, cine m-a pus să aduc disputa la această temă, efectul de seră, pe care el, Stănescu, o stăpânește atât de bine?!”. „Se lasă o tăcere grea, bătrâneii – copii din cercul nostru de discuții mă fixează cu privirea admirativ, mă, al dracului e Cesar ăsta, cum l-a încolțit profesorul și el tot nu se dă bătut, tot mai are ceva de zis”. „Despre războiul din Kosovo ați auzit și în general despre măcelul din fosta Iugoslavie? Ați auzit, sigur că ați auzit. Ei bine, acolo are loc un experiment terifiant (cu bună știință am folosit termenul acesta prețios, neologistic – terifiant…)”.
Este un fapt rar – și, tocmai de aceea, prețios – să întâlnești un roman care nu mai este tributar evenimentului, ci îl subordonează unei reflecții despre sensul vieții. Nu există un „început” propriu-zis al însemnărilor lui Cesar Leofu, pentru că începutul presupune o secvențialitate, un fir epic, iar romanul refuză tocmai această iluzie a linearității.
Gabriel Chifu scrie în „maniera realismului magic”, sintagmă formulată de Nicolae Manolescu într-o recenzie dedicată cărții În drum spre Ikaria, a aceluiași autor. Cu toate acestea, suflul epic depășește granițele genului și poartă altă amprentă, apropiată de aceea a lui Omar Pamuk în Viața cea nouă. Dinamica faptelor nu se limitează la pagină; ea implică și poartă cititorul, ca într-un alai, către epilogul cărții, înspre o Mecca imaginară, unde toate firele se coagulează, se răsfrâng reciproc și își ating împlinirea.
Prin acest roman (exhaustiv intitulat Însemnările lui Cesar Leofu – pe care am avut prilejul să-l citesc încă de la apariția primei sale ediții), Gabriel Chifu își afirmă cu deplină autoritate statutul de prozator major al literaturii române contemporane. Ceea ce definește în chip distinct scriitura lui, care coboară de la tradiția epicii interbelice și se continuă, prin metamorfoze, în proza postbelică și postdecembristă, este simbioza dintre două registre structural opuse: pe de o parte, veracitatea precisă, concretă; pe de altă parte, intruziunea planului fabulos, care transfigurează datele empirice și deschide narațiunea către orizontul unei mitologii de amploare. Prin dubla dimensiune, deopotrivă realistă și imaginativă, romanul de față se alătură construcțiilor epice ale literaturii universale de astăzi.
Gabriel Chifu, Însemnările lui Cesar Leofu, Editura Cartea Românească, București, 2024, ediția a II-a, revăzută și adăugită, cu prefață de Vasile Popovici și postfață de Irina Petraș