Urmând unui ciclu de viaţă ce pare confirmat de fiziologi, după care la fiecare şapte ani celulele corpului uman şi modul său de viaţă se schimbă semnificativ, Mircea Cărtărescu îşi publică şi noul său jurnal la aceeaşi distanţă temporală faţă de ultima sa scriere diaristică, tipărită în anul 2018. Aceea se intitula Omul care scrie, – de data asta apare titlul Şapte ani stranii (Editura Humanitas, 2025). Mi-am recitit, după lectura acestei noi secvenţe, mica dare de seamă despre volumul precedent şi constat că marea temă, obsedantă a paginilor recente a rămas aceeaşi. Tot scrisul e situat în prim-planul preocupărilor şi reflecţiilor prozatorului, care îşi mărturiseşte pasiunea nescăzută pentru literatură, în rânduri ce ating adesea cota pateticului, cu o intensitate pe care n-o mai putem găsi, cred, la niciun alt scriitor român. Încă din primele pagini, condiţia omului care scrie, aici Cărtărescu însuşi, este abordată la câteva nivele esenţiale, cu mize de viaţă şi de moarte: „Ce-nseamnă libertatea, ce-nseamnă un scriitor, ce mai merită să scrii, unde să găseşti lucrurile uimitoare care n-au trecut încă prin mintea nimănui? Meditaţia la propria ta artă, care e laringele tău, şi la existenţa dumnezeaiscă pe care-o percepi, o gândeşti şi o eşti, nu poate fi-nlocuită cu nimic. Meditaţia e adevărata ta meserie, cu ea-ţi câştigi hrana şi zilele. Dar apoi (concomitent, nu apoi) trebuie să scrii, ca să dovedeşti că ai înţeles.” (p.115).
A scrie pentru a înţelege lumea şi pe tine însuţi, cu o maximă exigeţă, – iată cugetarea fundamentală a acestui jurnal. Iar Mircea Cărtărescu scrie aproape zilnic (notează, la un moment dat, că jurnalul său a împlinit cinci decenii!), cu sentimentul că fiecare oră contează pentru aceste succesive descifrări de sine, puse mereu în ecuaţie cu lumea din jur, – un univers care este şi al literaturii care contează pentru el, dar şi al naturii descoperite zi de zi ca miracol, cum miracol îi pare şi propria viaţă. Această cercetare de sine capătă acum accente noi de intensitate, jurnalul fiind considerat o „vivisecţie”, – descriere de sine „chiar în timpul vivisecţiei, chiar când bisturiul despică, pe când cârligele desfac rana”. Metaforă, evident, a sincerităţii absolute, a unei autenticităţi pe care o vizase şi poetul optzecist încă de debutul său în versurile deschise spre un univers plural, atoatecuprinzător. (Am mai întâlnit-o la o congeneră, poeta Marta Petreu, cu ale sale dramatice „lecţii de vivisecţie în oglindă”). Dar şi a unor stări de spirit profund tulburătoare, legate de înaintarea în vârstă, de distanţa tot mai mare de anii unei tinereţi exuberante, explozive, ai unei prospeţimi a sensibilităţii pe care scriitorul se teme că n-o va mai putea recupera, într-o lume din ce în ce mai străină. Căci în aceleaşi fraze se autodefineşte ca un alien, prins în vârtejul metamorfozelor „bravei lumi noi”, îngrijorat de tot ce se întâmplă, de starea de asediu permanent la care e supusă umanitatea din om. Or, în această situaţie, singurul remediu pe care mai poate conta este pentru el scrisul, – temă ce revine obsedant de la o pagină la alta: „Scrii când ai un sens şi ai sens când scrii”; „Viaţa e mai mult decât scris (…), dar eu nu pot percepe viaţa decât prin scris, e diformitatea, monstruozitatea mea”; „Întoarce-te din nou la scris, găseşte-ţi din nou calea către tine”; „singurul noroc… să încep o carte nouă”; „Nu e zi în care să nu mă gândesc la scris, panicat unori, senin altădată”; „Dacă nu mă apuc repede de scris, am să mor”… Şi chiar cu conştiinţa că sensul lumii pare tot mai atacat şi mai vulnerabil, iar ceea ce face scriitorul e tot mai puţin luat în seamă, scrisul e justificat în spaţiul marii culturi, de peste mode şi timp: „Ce să mai scriu? Ce să mai scriu ca să aibă un sens? Când nimic nu mai pare să aibă. Scrie pentru Dumnezeu, scrie pentru Dante, scrie pentru tine, nu trebuie să scrii pentru ei/ele. Ei/ele citesc altceva. Lasă baltă orice competiţie, fie şi cea cu tine însuţi. Făceva bun şi adevărat, ai mai făcut, ar trebui să mai poţi face. Uită cât de mărunt e acest loc şi cât de scurtă e nanosecunda noastră. Ar trebui să-mi duc dharma pe umeri, căci dacă eşti luptător trebuie să ucizi, dacă dacă eşti vidanjor să goleşti latrinele, dacă eşti scriitor, să scrii.”
Aşa poate vorbi doar un om cu o autentică vocaţie a scrisului, încrezător în steaua lui, un creator cu mize mari, de cel mai înalt nivel, cu o operă gândită între repere universale. Desigur, într-o lume ca a noastră, astfel de propoziţii vor putea părea retorică pură, emfază, supradilatare a eului, toate aşezate sub atributul hulitului „elitism” prin care cultura înaltă sfidează mediocritatea de gândire şi frivolităţile divertismentului, ale civilizaţiei spectacolului. Şi trebuie să recunoaştem că lumea de azi, y compris (şi mai ales) cea românească, a căzut la cote lectură şi consum cultural, la un nivel dintre cele mai joase. Într-un asemenea mediu care vrea să fie mai degrabă în pas cu vremea atâtor compromisuri şi concesii făcute acum pretututindeni gustului public necultivat, ce tinde mai degrabă la nivelarea în jos a scării valorilor, vine, iată, o voce care cheamă la regăsirea demnităţii scrisului, a reflecţiei grave asupra marilor probleme ale existenţei, la responsabilitate etică.
Pentru Mircea Cărtărescu, scrisul e o stare de graţie, dar una cultivată, întreţinută cu un exemplar efort autoanalitic, urmărită şi căutată cu o tenacitate ieşită din comun. Lecturi foarte diverse sunt integrate firesc, din marii scriitori dintotdeauna, fără paradă de erudiţie, în care numeroase sunt şi referinţele la pictura clasică şi modernă, la muzică, de la cea gustată în tinereţe şi rămasă printre pasiunile sale (formaţia Beatles de exemplu, cântecele unui Bob Dyan, din care a şi tradus) până la Wagner. Nu e deloc surprinzătoare nici asimilarea unor date pentru mulţi scriitori inaccesibile, extrase din ştiinţele exacte, din mecanica cuantică, ori biologia moleculară, – de fapt din toate domeniile culturii, lecturi care au lăsat urme însemnate în opera sa, alimentându-i imaginaţia epică prodigioasă, alături de o spectaculoasă desfăşurare a universului oniric, – „motorul oniric” mereu prezent în aceste însemnări ce înregistrează frecvent visele, ca în ştiutele „récits de rêves” suprarealiste. Cum notam, şi în glosele la precedentul volum al Jurnalului său, Cărtărescu este unul dintre marii „visători definitivi”, – formula lui André Breton i se potriveşte perfect. Barochismul fundamental al acestui univers imaginar flamboaiant, de o spectaculoasă inventivitate, în permanentă concurenţă şi fuzionând, adesea, cu faptul trăit „realist”, rămâne o trăsătură esenţială a viziunii sale despre lume. Universul livresc este recunoscut de altfel ca sursă majoră a „inspiraţiei”, tot aşa cum era recognoscibil în lirica sa, şi mai ales în capodopera postmodernă Levantul. Scriitorul se arată încă o dată familiarizat cu universul simbolic al Bibliei, evocat frecvent, cu cărţile de înţelepciune egiptene şi asiatice, cu gânditorii de seamă ai Europei, de la anticii greci, Platon cu al său exemplar Socrate, cu Aristotel, cugetători din Renaştere, eminenţi gânditori germani, de la Kant şi Hegel la Wittgenstein, un existenţialist precum danezul Kierkegaard, cu evocări de practici alchimice şi ezoterice, cu psihanaliza freudiană şi jungiană. Însă, cu adevărat esenţială este alchimia prin care în Athanorul său personal toate aceste elemente dintr-un vast tablou mendelevian sunt trasmutate în aurul unei impresionante viziuni personale. Prozatorul face tot ce poate să trăiască în această stare de inspiraţie, cultivată zi de zi, – este starea lui de spirit ideală. Când nu poate scrie, se simte, cumva blagian, „aruncat afară din poveste”. Poate să spună asta, fiindcă pentru scriitorul care este, viaţa însăşi e trăită cu o maximă intensitate, cu o fervoare în afara comunului: „O spun pentru a miloana oară: ce fantastică e viaţa mea! Cât de colorate, de arzătoare, de pulsatile, de paradoxale sunt punctele pe care le unesc ca să iasă imaginea ei!” Sau: „Stau în colivia mea de sticlă şi scriu, în tăcere absolută. Zilele astea am fost foarte recunoscător pentru viaţa ce mi s-a dat, deşi, mai cu seamă-n ultimii ani, ‚am ispăşit cu suferinţi o mie’. Ele nu-ntunecă însă, ci pun în valoare bogăţia şi frumuseţea trăirilor mele, straniul şi minunea ce mi s-a dat de trăit. Căci e aşa cum am scris cândva: ‚Nimeni, niciodată nu a făcut mai mult cu mai puţine resurse ca mine. Tot ce a fost şi sunt s-a transformat în literatură ” Şi toate aceste orgolioase propoziţii sună credibil, fiind înflăcărate de pasiunea cuiva dăruit total vieţii pe care se străduieşte s-o cunoască în toate dimensiunile ei, pentru a fi în stare s-o şi scrie. Are, cum şi spune într-un loc, o adevărată pasiune a cunoaşterii. („foamea mea de cunoştinţe despre lume”), certificată şi de amintitele lecturi din toate domeniile ştiinţei şi culturii, comentate cu un fin simţ critic, răsfrânte, cum ştiu toţi cititorii săi, în întreaga operă.
Cu o astfel de angajare totală în scris, prozatorul are tot dreptul să fie preocupat, uneori până la obsesie, şi de ecoul cărţilor sale. Într-atât, încât poate crede, într-o pagină, că au trecut patruzeci şi cinci de ani fără ca scrisul său să fi intrat în conştiinţa oamenilor. Are adesea sentimentul că este mai mult citat decât citit cu adevărat, că se exprimă despre el opinii critice rezervate şi chiar injurioase fără ca vreuna dintre cărţile sale sale să fi fost deschise. Febra scrisului are, deci, un pandant în frământările privind receptarea, exacerbate şi ele, dacă reţinem înregistrarea, ca în avalanşă, a recenziilor elogioase, pe pagini întregi, în publicaţii din toată lumea, tirajele epuizate rapid ale unora dintre volumele sale de proză, premiile internaţionale de mare prestigiu, mai numeroase şi mai sonore decât ale oricărui alt scriitor român. Face, totuşi undeva această observaţie… auto-critică: „Mă detest şi eu pentru nebunia de-a fi acceptat”, adăugând imediat, ca un fel de scuză, că „scrisul este tifonul aseptic al vieţii (sale)”. În loc să calificăm drept prezumţioase asemenea păreri, aş zice că ele trebuie puse mai curând pe seama aceleiaşi aspiraţii spre un absolut valoric al scrisului care şi-ar cere corespondentul într-o receptare pe măsură. Cred că sentimentul frustrării a fost provocat cu precădere de reacţiile brutale ale unei părţi a mediului literar românesc mirosind toxic a „balcanism” dâmboviţean, a invidie şi resentiment.
Această secvenţă din jurnal nu ajunge încă să vorbească, de exemplu, despre penibilul accident academic din acest an, când candidatura sa la titlul de membru corespondent al Academiei Române n-a întrunit (la limită) numărul de voturi necesare, din cauza agresivei intervenţii a câtorva voci calomnios-contestatare, părtaşe la o ruşinoasă maşinaţiune de culise pe care am denunţat-o la timpul său. A fost şocantă, însă, cu acea ocazie, şi intervenţia unui important prozator care, părtinind o altă candidatură pe drept respinsă de secţia de specialitate, a minimalizat cu argumente puerile calitatea estetică a operei lui Mircea Cărtărescu, afirmând, între altele, că nu are în centrul său decât un singur personaj, adică pe sine însuşi, şi că toată construcţia sa epică se reduce la membrii familiei… Numai că, aşa cum se vede şi din marile sale romane, dar şi din confesiunile prezentului jurnal, acest unic personaj central este sursa unui uriaş univers imaginar, creator de viziuni fabuloase, onirice şi fantastice, de o intensă poezie, cu tulburătoare deschideri metafizice, dar adesea şi de un realism percutant, evocate cu un talent de povestitor cum n-a prea mai avut literatura noastră până acum. Aşa cum ne spune şi autorul jurnalului, prozele sale sunt în esenţa lor nişte poeme („dacă nu e un mare poem, un roman nu-i bun de nimic”), şi nu putem să nu-i dăm dreptate.
Stranietatea acestei secvenţe de viaţă, sugerată în titlu, ţine, aşadar, şi de noul grad de implicare existenţială a scriiitorului, la o vârstă a maturităţii depline, situat cumva între extreme. Pe de o parte, cum am amintit până acum, s-au petrecut în aceşti ani evenimente entuziasmante pentru scriitorul de mare succes internaţional, cu călătorii mai numeroase ca niciodată, înregistrate şi în jurnal de un reporter inspirat, cu tot atâtea prezenţe de mare ecou pe scene literare din toată lumea, interlocutori celebri ca Mario Vargas Llosa, cu un public de calitate… Pe de altă parte, sunt anii în care se agravează şi marile nelinişti ale omului ce se simte îmbătrânind, ocoleşte oglinzile, are un tot mai accentuat sentiment al precarităţii, vorbeşte mai mult ca niciodată despre moarte, într-un moment istoric marcat de pandemia care-i dă sentimentul unei încarcerări generalizate („Pandemia ne-a băgat pe toţi la puşcărie”), când s-a declanşat şi războiul din Ucraina apropiată, cu atrocităţile provocate de un dictator nemilos. Şi nu e mai puţin e resimţită decăderea culturală catastrofală, relativismul ca atitudine faţă de tot ce se întâmplă în jur, mediocritatea oamenilor politici, vicierea profundă a comportamentului social etc. „O lume Ensor, o paradă cu măşti” – o caracterizează diaristul, trimiţând la un mare pictor expresionist, îi evocă şi pe „demonii” lui Dostoievski în contextul terorilor care bântuie lumea, face frecvente trimiteri la Kafka, la „biografia onirică” a sa, – un scriitor fundamental pentru el, la care viaţă şi vis (coşmar) apar învăluite de misterioase aure metafizice („metoda lui de a scrie ‚la calibrul visului’”, „oniricul ca poartă spre metafizic”). Este o lume în care cărţile par a nu mai conta („Cartea nu mai e în centrul lumii, nici măcar în marginea ei”), divertismentul superficial ia locul meditaţiei asupra sensurile majore ale vieţii şi, în consecinţă, scriitorul îşi pierde şi el poziţia ocupată până nu demult. Obsesia tăcerii din jurul scrisului său revine cumva laitmotivic, motivând sentimentul însingurării, cu o amară resemnare stoică: „La maturitate (ca să evit temutul cuvânt senectute) te vezi singur în faţa tuturor, fără nimic, orice-ai fi făcut pe lume. Bunurile tale, de orice fel ar fi, îţi sunt uitate, negate, bagatelizate, aruncate-n lada de gunoi a trecutului. Se tace în jurul tău, se tace înspăimântător, cu atât mai adânc cu cât s-a strigat pân-atunci mai tare, de-o parte şi de cealaltă. Trebuie să te obuşnuieşti cu tăcerea, ca şi când ai asurzi deodată. Să te dezobişnuieşti de dragostea şi preţuirea oamenilor, de fapul că eşti citit, că numele tău e pe buzele tuturor. Să te desprinzi de propria ta faţă, să devii cel fără faţă din Malte Laurids. Să păleşti în propria ta paradă. Să înveţi alfabetul stoicilor, cel mai amar de pe pământ.”
Este aici o evidentă simetrie cu starea de lucruri constantă în legătură cu mersul spre prăpastie al lumii întregi, din ultimele decenii: „Istoria e cu adevărat un infern”; „ce epocă dizolvantă, îmi spun, ce distrugere a sensului şi rostului vieţii”; sau: „E o epocă de deep fake. Deeper and deeper”. Şi încă, cu o trimitere la limbajul biblic al sfârşitului: „Ne ducem de râpă, nu mai am nicio îndoială, ‚vremurile’ s-au apropiat.” Despre lumea politică, părerile nu sunt mai bune. Deşi declară (într-o însemnare din 1991) că „mi-au dispărut complet interesul şi implicarea politică, ideologică, partizană în orice fel”, notează participarea la proteste din Piaţa Victoriei, simte că „ne copleşesc imbecilitatea şi ura”, iar despre alegerile din decembrie 2024 scrie propoziţii marcate de neliniştea extremă pe care au resimţit-o toate conştiinţele lucide din această ţară: „Sinuciderea colectivă a românilor continuă. Şi nu ştiu cum ar putea fi oprită. Patrioţii care distrug patria. Suveraniştii care ne-aruncă în sclavia slavă. Needucaţii care judecă pe educaţi şi le dau lecţii… Vom avea un parlament dominat de aurari. Vom primi ruşii, când vor veni, cu flori şi confetti… Am votat cu nebuni şi criminali. Ne-ndreptăm cântând manele spre aisberg. Dar, cum spuneam, nu mai e nimic de spus despre nimic. Iluziile rămân iluzii, prostia cruntă – prostie. „O propoziţie-avertisment sună aşa: „Superdemocratizarea… pavează calea spre dictatură.”
Iată, aşadar, un mozaic de stări sufleteşti lucid supravegheate, care compun portretul unui scriitor depotrivă implicat în actul creaţiei proprii şi atent la „viaţa lumii” din jur şi de departe. Nu e uitată nici natura elementară, proaspătă şi inspiratoare, sub stelele mari de la Sângeorzul natal al soției sale, scriitoarea Ioana Nicolae, în pagini splendid-descriptive, regăsibile şi pe spaţiile mici al grădinilor casei bucureştene, cu lente, meditative căderi de zăpadă, cu înmuguriri şi înfloriri primăvăratice ori culori melancolice de toamnă târzie. În orice pagină a jurnalului său, Mircea Cărtărescu scrie literatură de înaltă calitate – şi chiar are, într-un loc, impresia că şi jurnalul său e scris prea „artistic”. Dar nu putea fi altfel.
Remarcabile sunt şi comentariilela operele unor scriitori români şi străini de care diaristul se apropie în ipostază de critic literar. Slavici, nedreptăţitul, Arghezi, Blaga, Bogza, obsedantul Eminescu revenit într-un vis, Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Blecher, Mihail Sebastian şi jurnalul său, sunt evocaţi elogios, ca nume de referinţă, într-o galerie de autori a căror cvasiabsenţă din ierarhiile literare europene e regretată. Apoi, câteva dintre cărţile unor autori, ca amintitul Kafka, Salinger (cu care se simte „afundat”), dar mai ales Faulkner, Scott Fitzgerald, postmodernul Pynchon, au parte de foarte pătrunzătoare glose, ca şi poezia americană contemporană. Li se adaugă latino-americanii Borges, Cortàzar, Bioy-Casares, desigur Márquez, ruşii Dostoievski şi Tolstoi, dintre germani Ernst Junger („casa lui arhetipală este jumătate capelă pictată, jumătate cocină de porci”), Bruno Schulz; din sfera anglo-saxonă Lawrence Sterne, Virginia Woolf, Joyce, Orwell… Nu lipseşte nici Dante, nici perfecţionistul francez Flaubert. Sunt lecturi exigente ale cuiva deplin familiarizat cu scrisul lor, elogiat sau privit uneori cu rezerve argumentate. Pot fi urmărite şi autocomentariile, pe traiectoria unor cărţi prin care prozatorul şi-a impus numele şi în ultimii ani, – în primul rând Solenoid („plânsul meu după Kafka”), cu frumosul său succes internaţional, urmat de laboratorul complex reprezentat de construirea impunătoarei epopei postmoderne Theodoros („o carte despre ambiţie, dar şi despre mare, despre istorie, dar şi despre nimicnicie”), scrisă cu momente de nesiguranţă, dar şi cu multă plăcere, („scrisul care are sens doar dacă e bucurie”), chiar artizanală, ca de ţesător de covoare orientale…
Deşi afirmă că „un jurnal este o non-carte”, nefiind construită ca un roman atent structurat, înregistrând noianul de fapte imprevizibile, „de parcă întreaga viaţă a cuiva s-ar năpusti dintr-odată peste noi”, aceşti „şapte ani stranii” au unitatea de profunzime a unui document existenţial major, cu grave întrebări adresate sieşi şi lumii întregi, aduse totuşi la numitorul comun al vederii şi viziunilor colorate de timbrul stilistic original al unei personalităţi accentuate. Vorbeşte în el, poate mai mult ca niciodată, cu o sinceritate vibrantă, necenzurată, o „inimă aşa cum este”, o „inimă despuiată”, – ca să preiau titlul confesiunilor lui Baudelaire.
Mircea Cărtărescu, Şapte ani stranii, jurnal 2018-2024,
Editura Humanitas, 2025