Ne întâmpină în versurile lui Nicolae Coande o tensiune în sine a rostirii asumate din capul locului, un soi de stil cazon al acesteia cu aerul de a face mișcări precise, înfățișând un spectacol al disciplinei la o comandă absconsă. Imaginea e succintă ca și observația, contemplația apare absorbită de o dispoziție rece sugerând o prezență obiectivă. Surpriza constă în factura unor asocieri imprevizibile, apărute brusc, făcând loc altora similare, aidoma unei mobilități care nu se îndură a se sfârși. Intervine o paradoxală ordine a dezordinii, aleatoriul capătă nuanțe de paradoxală strictețe. Absurdul se află în preajmă. Nici o zăbavă. Totul rapid, cu un automatism orgolios, atent să nu încalce cadența. Viața invocată are similitudinea unei festivități fantaste pe un ecran de televizor: „Mâinile mele în somn mișcă sarea-n adâncuri în cercuri perfecte/ Dar nu pot schimba nici o linie pe fața ta când mă privești serioasă/ Între lătratul unui câine și limba lui tocmai trece riguroasă istoria/ Zidul ei de la Est strigă era noastră începe acum era lor a trecut/ Eu mai vechi decât laptele. Un bărbat cu o navă în mână/ Coborând la Ninive sub ploaia de aur jinduită de bătrânii escroci.” (Noul interzis). Constatăm un amestec șocant de factori ai unei materii abordate nu o dată sarcastic din unghiuri rapid schimbate, ilustrând două posturi posibile. Fie o jenă, o saturație a conștiinței lirice ceea ce e totuși mai puțin probabil, fie, dimpotrivă, o vigoare dispusă a lua lucrurile de la capăt în orice clipă, a le surprinde în ineditul lor latent. Un flux al unui început dornic a se confirma mereu în intemperanța sa. Câte un peisaj curent reprezintă punctul de pornire al unei perspective fantaste în care suprarealismul intră în competiție cu realul, dar și viceversa: „Ați văzut vreodată gările fără om din România?/ În fiecare locuiește un poet biblioteca fără corp/ Pe care am visat-o toți cei care am fost cândva navetiști/ În vagoane de fumători iadul pe roți unde călătorul își vede/ Sufletul ieșind ca fumul din țigara lui puturoasă.” (Călătorii sunt rugați să urce în vagoane).
Nici vorbă de vreo ezitare sentimentală. Tabloul afectiv dispare din decor. O gravitate formală se impune aidoma unei uniforme, cinismul devenind condimentul textului aspru. Nu mai puțin motivul nocturn trecând printr-o simbolică testare virează tematic spre reminiscențele epocii totalitare: „Praștia nopții ne sparge capetele câte un diamant fiecăruia/ Autopsia la morgă e comunism vom dona toți din mijlocul frunții/ Mamă moartea este șansa noastră să fim odată bogați.” (Noapte cu legiune de privighetori). Ori, plecând de la o pictură, autorul se confesează ambiguu printr-un patetism intersectat de corespondențe ale concretului brut. Nu fără a apela la un simulacru simplificator spre a deveni mai inteligibil: „Pot părea precum roșul din pânzele lui Rothko măcar nu sunt ambiguu/ Cum a crezut cândva o femeie și poate mai crede și acum c-aș fi/ Un adiabatic rătăcit prin rețeaua de cărnuri atâtea suflete nefericite/ Înveșmântate neutru în tapetul și răceala neoanelor din camerele/ Unde oamenii lui Hopper sunt spectre și atât (…) uneori îmi e greu/ Să las oamenii să înțeleagă ce fel de realitate generez și atunci mă prefac.” (Pragul). De reținut varietatea către care se îndrumă poetul, ca și cum ar suplimenta concentrarea de tip cazon la care ne refeream. Un conflict fie și subiacent poate fi perceput, astfel încât o deviză a textului ar putea deveni formula „în luptă se petrece totul”. Ritmul e onorat cum se cuvine, introdus aidoma unui factor revelator într-o lume gemând de acumularea contrastelor: „Dansează în ritmul lucrurilor nu vei fi niciodată dezamăgit/ Nici în trecut când nu existai nici în viitor când nu vei fi/ Nici atunci când se termină brusc ceva ce putea să continue (…) O renaștere acolo unde era un pumn de cenușă (Montale, împrumut)/ Ce tai nu se vede acum se va vedea cândva totul.” (Securea bunului simț). În alt loc o extensie a disciplinei spre lumea scenei sau pur și simplu spre spectrul energiei mecanice: „Toată lumea atenție la mine distribuția completă aici gongul/ Regizorul face un semn unul așteaptă în lumina blândă a scenei/ soarele tânăr acum debutează cu pașii nesiguri emoția/ o fecioară la prima întâlnire cu soarta în groapa din spate/ privim din afară dar e un motor înăuntru care ne soarbe voința.” (Eșafod în lumina blândă a scenei).
După cum o degajare glacială, o impasibilitate afișată, o depersonalizare voluntară oferă sensul unei intimități paradoxale, precum un soi de gimnastică lăuntrică: „Un erou în tunica morții pregătit să spună cât de firească e lumea/ în vreme ce tu intri cu infamia în mâna încleștată un mic obiect/ cu care altădată desfăceai scrisori cuvinte care nu implică pe nimeni/ Și nu mă mai miră nimic în clipa în care cad cu o altă viață în mine.” (Ce le spun oamenilor după ce cad). Expresia promptă tinde a se echilibra grație volutelor referențiale situate în perspectiva unei recepții spațio-temporale doar tangentă la suflul apetenței vitale: „Este duminică dimineața. Daktari. Spațiul-timp își ține răsuflarea o clipă/ Fețișoara lui de copil urmărește maimuța aventurile ei în cea mai frumoasă junglă din univers (…) Flipper înoată din nou mai bine decât Tarzan mai târziu voi afla cum e cu/ Sirenele de pe Titan/ Dar până atunci urmăresc Planeta giganților unde oameni mici îi păcălesc pe cei mari/ Prea mari să priceapă că cei mici au lumea lor și cu lumea lor nu te pui.” (Duminici cu țușimuri). Avansând uneori „antrenamentul” similifizic pe un plan amplificat: „Soarele meu sudic e același cu soarele sub care levitează piramidele/ Iar acum aflu că rușii se antrenează să atace nuclear baza de la Deveselu/ Devenită americană după ce zeci de ani a fost sovietică – era și un spital de nebuni acolo. Poate unii erau poeți./ Mă antrenez și eu” (Ultima vară cu mâinile mamei).
Cu o anume discreție e accesat senzoriul voluptuos al juneții, legat de apetențe bibliofile: „Noaptea este pentru filosofie mă trezesc căutând un braț de femeie/ Așa cum printre stelele ignorate aș căuta un animal puternic care face dragoste cu el însuși/ După ce a scăpat de latura sa feminină și de vocația de a naște/ Noaptea este pentru iubire mă trezesc întinzând mâna după/ Operele alese ale unui gânditor care nu a cunoscut dragostea.” (Noaptea este pentru filosofie). Dispozițiile „militare” tranzitează din nou către secvența competiției sportive: „Asfințește încă suntem pe teren forța este cu noi/ Cineva aprinde o torță soarele se face un nod (…) Doamne, lasă-ne să câștigăm această partidă/ Tu care învingi zi după zi/ Noaptea asta e-a noastră/ Tribuna e goală unul ne face un semn/ Încolonați mergem cuminți spre victorie.” (Rugby). Aceasta revine în altă parte, repliindu-se spre formula inițială printr-o aluzie la transcendență: „La coborârea în infern nu este nimic de spus dar cel lovit în centru/ Poate folosi cablograma replica secretă pe care mâna lui încă vie/ Poate aplica o artă a morții un antidot la forța vicleană care l-a anihilat/ Dacă va scrie cu viteza fulgerului un blestem eficace o contra-moarte.” (Cablogramă). Pentru ca o meditație în demnă turnură elegiacă să devină încununarea admirabilă a discursului atât de personalizat al poetului pe care îl avem în vedere: „Așa va fi – cândva când ne vom opri cu paharul în mână/ În clipa când toți așteaptă să audă clinchetul viitorului/ Privirile ușor mirate întoarse spre ușa pe care nu intră nimeni/ Și atunci de ce s-a deschis ca o cutie de valori cu cifru secret/ În care o femeie frumoasă ține doar o scrisoare și un cuțit.” (Timpul ca o floare de cireș – acest ca ar fi putut lipsi).
Să înceapă oare poezia veacului în care am intrat cu o formulă de revoltă resignat subtilă, de suprarealism „domesticit”, vorba lui Gaston Bachelard, în genul celei oferite de Nicolae Coande?
Nicolae Coande, Noul interzis, Casa de Editură Max Blecher, 2025