Iată o carte ce ar trebui să apară citată în manualele de istorie a comunismului, pentru că oferă acea modalitate vie, „nescorțoasă”, pe care atâția o invocă pentru atractivitatea predării acestui obiect. Deși (tocmai pentru că) nu este o carte de istorie. Nu o cunoșteam pe Doina Magheți, era doar un nume reținut mai ales prin ecoul stârnit de volumul de investigații Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei, apărută la Polirom în 2017. Mărturii despre „frontieriști”, cei care, în timpul comunismului, încercau să fugă clandestin în Iugoslavia, (și, de acolo, în Occident) traversând Dunărea. De aceea, recomand dintru început să citiți cu atenție, și nu doar în scop informativ, interviul cu care se deschide cartea, sau capitolul Așa am început, un fel de fișă autobiografică, din precedenta carte: Condamnat la moarte: trenul care mă duce taie istoria în două. Aceasta fiind despre partizanii din Munții Banatului. Capitolele acestea de auto-prezentare fac parte din substanța cărților, sunt literatură pură, descoperim în ele o biografie de personaj funambulesc, șocant prin mulțimea preocupărilor. Scriitoarea este autoare a 14 volume de poezie și proză la granița ficțiunii cu investigația istorică. Ea personifică parcă un tip de scriitor „american”, pentru care biografia este operă și opera țâșnește din biografie. Autoarea s-a născut la Târgu Mureș în familie și mediu multi-etnic, s-a stabilit la Timișoara, a urmat școlile militare și a fost ofițer în armată, în decembrie 1989 era în garnizoana Timișoara (experiența și faptele le găsiți descrise în cărțile sale), după care a făcut o mulțime de meserii: jurnalist de investigații pe subiecte dintre cele mai dificile, sufleur la teatru, istoric, menajeră și îngrijitoare de bătrâni în mai multe țări din Occident. Ni se propune deci o literatură a experienței netrucate și a implicării morale prin imperativul memoriei.
Nu am ales întâmplător titlul acestei prezentări, cu trimitere, desigur, la admiratul film al lui Alexandru Tatos: 1. pentru că ne dă un indiciu major despre compoziția cărții și 2. pentru că ne trimite la o perioadă biografică relatată în carte în care naratoarea este absorbită de teatru. Romanul acesta biografic, documentar și cinematografic, prin prevalența tehnicii montajului este o ilustrare a acestui tip de literatură care mușcă din viață. Exact în măsura în care viața mușcă din autor. Valoarea lui stă în montajul alert al secvențelor, nu în imaginație. Nimic inventat, literaturizat și nimic vulgarizat. Este o literatură a autenticității autentice (ca să mă joc puțin heideggerian), cum se cere, obținută prin subtile tehnici ale perspectivei și, deseori, a clar-obscurului sufletesc. Operație fără anestezie, salvare prin povestire și ecorșeu fără cruțare. Memoria apare mereu dureroasă, fie cea intimă, fie cea istorică, țipă din fiecare pagină. Țipă, în sensul că doare. Autoarea are scrisul acut și precis al reporterului, a jurnalistului de investigație, delicatețea poetului și vehemența sufletului însetat de adevăr. Adevărul este valoarea în jurul căreia, deloc ideologic sau propagandistic, se construiește cartea. Această îmbinare între experiență și știința construcției armonice a textului (muzica este un alt lait motiv) dă tensiunea lecturii. Rar un text confesiv, autobiografic care să nu fie egotic. Pasional, sensibil, da, dar deloc auto-centrat.
„Secretul” mi se pare a sta în două calități: ritmul și nespusul. Ritmul ține de ceea ce spuneam mai sus: compoziția concentrată, în fragmente scurte, uneori adevărate stop cadre pe câte o imagine, arta montajului: „Sunt fetița din fotografie. Ce sandale frumoase am! Unchiul Gyula mă trage după el. Am ochii lipiți de somn. Merg ca un robot zdruncinat. Vreau să-l trag de palton, să se oprească. Nu pot. Vreau să-i trag pumni. Nu pot. Aerul e uscat și plin de praf. Am buzele subțiri, parcă sunt niște fluturi care dorm. Unchiul Gyula merge și mai repede. Trecem pe lângă un zid cenușiu. Aici, mi-a spus el, dincolo de zid, sunt zeci de tancuri și camioane militare. Mai e mult până la grădiniță, unchiule?” Așa începe cartea… și poetica frazei scurte, sincopate, exprimă perfect un sentiment al urgenței, al obligației interioare a memoriei în acest dinamism de „transmisie pe viu”. Nespusul, la rându-i, ține de discreția, atât de puțin întâlnită într-un text despre eul biografic. Autoarea, chiar atunci când vorbește de lucruri prea sensibile ca fiind prea personale (o iubire, o scenă erotică din copilărie, o despărțire, o nuntă, o disperare, o tristețe), o face evadând subtil din mizeria faptului într-o atmosferă onirică, estompată, ca și cum ar vedea într-adevăr scenele, romantic, printr-o perdea fluturată de vânt. Aici, este exact opusul vehemenței din fragmentele în care vorbește reporterul pornit să reconstituie adevărul istoric al unor momente tulburi. Vehemență nu înseamnă în acest roman al arsurii de memorie: retoric, exclamativ, ci doar calitatea, rară, a omului clar, pornit pe calea adevărului răspicat. Nimic evanescent în aceste pasaje. „Spor de vomă nu primeam” spune tăios despre un anume interval al vieții, când, după Revoluție lucrează ca reporter de investigați pe lângă Poliție, Jandarmerie, Medicină legală. Miezul tare al acestei biografii necomune, așa cum îl reconstituim din fragmente disparate din poveste, poate fi rezumat cam astfel. Născută la Târgu Mureș, vorbind curent în casă româna și maghiara, cu tatăl ofițer în armată, schimbă domiciliile după garnizoanele în care este mutat acesta. Asta oferă, pe lângă un sentiment al provizoriului, al nesiguranței, o puternică deschidere, capacitate de adaptare la nou, acuitate a observației amănuntului revelator. Urmează, la rându-i, cariera militară și ajunge ofițer. În această calitate o prinde Revoluția din 1989 la Timișoara (una dintre dimensiunile de neignorat ale cărții ține de proiectarea interioară a acestui oraș, care are deja o bibliografie, mitică, îndrăgostită, „Timișoara personală” este unul dintre personajele fascinante ale cărții). După… este intervalul de muncă în presă, de sufleur la Teatrul Național, apoi își oferă o nouă experiență: pleacă în Occident ca bonă sau îngrijitoare de bătrâni în Belgia, Franța, Elveția sau Germania. Prilej de alte povești cu aură cehoviană sau de film viscontinian, concentrate (aceasta îmi pare, dacă vreți, figura stilistică principală a cărții, abilitatea de lucra cu flash-ul narativ) la esențe. Să nu uităm scrierile, rezultate în urma investigațiilor neobosite: despre Revoluția de la Timișoara, despre românii uciși la granița cu Serbia în timpul regimului comunist, premiată și tradusă, despre luptătorii din Munții Banatului de după 1944. Rezumatul acesta atât de strâns spune ceva despre un traseu biografic deloc comun. „Mă sperie singurătatea cu riduri adânci, îmi place riscul, aventura” mărturisește, aducând într-o singură frază cele două volete ale cărții. „Anii au început să roadă din oasele ei și s-a gândit că ar trebui să ia o pauză. În pauza liniștitoare s-a apucat din nou de scris. Și a scris, a tot scris despre copilărie, despre timpuri de tot felul, despre gloanțe, despre călăi și victime, despre sufletul ei surpat. Trebuia cumva să se salveze, așa că s-a gândit să evadeze, să supraviețuiască departe de țară, în Franța, Belgia, Germania, Elveția într-un fel de prizonierat de lux, îngrijind doamne din înalta societate ori copii cu părinți prea ocupați. Am cotrobăit prin cufărul cu amintiri și i-am găsit Jurnalul”, scrie despre sine detașat, la persoana a treia Această persoană a treia ne sugerează multe despre dureros iremediabila distanță în trup între prezent și trecut (și care tot eu înseamnă, fir-ar să fie!) mai mult decât nu știu ce lamentație. Nimic de asprime cazonă în decupajele din carte, dimpotrivă, imaginile cu instrucția din armată sau cu cea pe care, ca profesoară acum, trebuie să o facă studentelor au un perfect dozaj de căldură umană amestecată cu tăria de oțel a unui caracter călit. Tot timpul această fascinantă dualitate! Enunțuri ca: „bunica plângea în altă limbă” sau „Îi vedeam genunchii zdreliți de gânduri și asta mă umplea de milă” sau „Otilia de la parter purta pantofi roșii cu toc! Pantofii ei roșii cu toc mereu fugeau după IUBIRE. Eu nu știam ce cuvânt e ăla: IUBIRE! Mă gândeam că seamănă cu mama (când vorbește repede și în șoaptă cu tata…” au ceva din trăsătura precisă a unor poeme. Capacitatea de a transcrie candoarea, percepția pură a copilăriei, în seria celor vreo 40 de Întâmplări sau, tot acolo, torențialul șuvoi de interogații care încep cu „de ce, mamă?” oferă pagini de o mare frumusețe și candoare autentică. O transcriu doar pe ultima: „ De ce, mamă, mă spălai pe cap cu săpun de rufe și-mi clăteai părul cu apă cu oțet? De ce? Toate prietenele mele se spălau cu șampon!”
Celălalt versant al cărții este deci cel istoric. După ruptura din 89, atât de șocantă pentru că are rolul unei treziri la realitate, a unei scăpări din cușca ermetică, o ușă se dă brusc de pereți și năvălește lumina, dar una roșie de sânge, iar autoarea se dedică de acum unei etici a memoriei. Precum cineva care conștientizase perfect universul închis (la propriu) în care trăise. Etică atât de importantă pentru societatea noastră prezentă și atât de urâtă de către regizorii mancurtizării noastre. Sunt pagini întregi de transcrieri din Procesul Revoluției, care ne șochează și acum, după 35 de ani. Aici, firesc, se lasă cuvântul documentelor. Mai sugestive decât orice. Autoarea le transcrie și, nu știu cum, parcă simți deopotrivă, simultan, și tensiunea momentelor trăite și pe cea a rememorării, când se lămurește ce a(m) trăit. Parcă simți febra degetelor care bat în taste, transcriind declarațiile acelor oameni care au trăit evenimentele și depun mărturie.
„Singurătatea ta e rana pe care o porți în spinare. O Istorie grea, cicatrizată în timp”. Da, e cartea unui om singur, cu un greu destin în spinare. Se vede asta la o lectură atentă, dincolo de subiectul propriu-zis. Sau dincoace… Greu de purtat. „Aș vrea să le spun, dar nu știu cum… nu știu cum… că singurătatea e cea mai grea piatră pusă pe un mormânt…”. Melancolia care impregnează textul vine din această povară a lucidității. „Și mă învăța că tristețea nu e decât drumul scurt dintre inocență și marile bătălii”. Frazele scurte, sacadate, în ritmul inimii, cu care scrie Doina Magheți sunt tocmai forma grafică a acestui drum scurt între inocență și istorie. Cum a reușit să le reunească în aceeași tensiune a trăirii este secretul ei. Pe cât de frenetică, pe atât de repliată în sine și în misterul culturii, pentru că notele despre cărți, teatru, muzică sunt mult mai mult decât sarea pământului/textului.
Doina Magheți este dintre cei care s-au eliberat de frică. După lecția lui Nicolae Steinhardt, acesta este primul pas spre adevărata libertate. Cartea este o călătorie în timp: cel lăuntric și cel istoric. Dar este mai mult decât o simplă investigație asupra unui subiect plin de necunoscut, cum le place reporterilor. Pentru că, dintru început, autoarea este prinsă în subiect, o auzi pe ea vorbind cu vocile martorilor. De aceea avem aici literatură de cea mai bună calitate. Ea este o conștiință, care se justifică netăcând și dând cuvântul celor condamnați la tăcere și uitare. Ni se restituie astfel o istorie ocultată. Dăruindu-se personajelor anonime ale istoriei și fantasmelor biografiei personale, autoarea face, prin această anamneză, un adevărat exercițiu de purificare, de eliberare cum spuneam. „Golită de timpul meu, mă întorc în timpul lor”. Citiți o carte care unește cele două timpuri!
Doina Magheți, Prin perdele mișcare de vânt. Piese din dominoul comunist, Editura Aranca, 2025