(stil de viață în spațiul public)
Spațiul public și-a schimbat înfățișarea de-a lungul vremurilor și a devenit în ultimul timp, în orașele noastre, un spațiu de-o intimitate de multe ori bizară sau comică. Granița între locul public și cel privat tinde să se lichefieze, ilustrând cumva conceptul de modernitate lichidă descris de Zygmunt Bauman. Noțiunea de durabil, după cum bine observăm în zilele noastre, începe să devină demodată, dacă nu chiar ceva imposibil de pus în practică. De asemenea, și ideea de limită pare a fi rediscutată, atribuindu-i-se alte și alte valori, de preferință interschimbabile. Până la urmă, așa cum sugerează înțelepciunea budistă, omul dorește să fie fericit și să evite suferința. Dorințe fundamentale, general umane, legitime și într-o oarecare măsură realizabile. Dar aici intervine dificultatea, așa cum se întâmplă mereu atunci când avem o idee grozavă. Punerea ei în practică cere mult efort și divizare interioară sau o detașare greu de obținut, asta dacă facem un exercițiu de sinceritate și dăm măștile jos.
Există și semeni mult mai relaxați și care nu-și pun atâtea probleme, luând lucrurile așa cum vin, tratându-le cu o doză, lichidă, de nepăsare. Cum ar fi un șofer și colegul său care gonesc pe o străduță liniștită într-o uriașă mașină de gunoi și fluieră libertini două fete care sporovăiesc la masa unei terase cochete. În fișa postului acestor „donjuani”, mai mult ca sigur că nu e trecută și această obligație de serviciu, dar oamenii s-au simțit liberi. Liberi de constrângerea de a se comporta adecvat, în acord cu momentul zilei lor de lucru. Nu era timpul potrivit pentru asemenea bufonerii, neadecvarea fiind un tărâm necunoscut lor.
Este spațiul public un altfel de „acasă la mine”? Există un comportament potrivit momentelor în care se aflăm în afara locuinței? Sau ne luăm libertatea, elastică precum un material din care se confecționează treningurile, și vorbim cum ne vine, ne mișcăm cum avem chef, admonestăm în dreapta și în stânga, mai ales pe necunoscuți, îmbrâncim în mijloacele de transport și întrebăm cu falsă politețe sau bunăvoință: coborâți la prima? Să facem un mic exercițiu și să ne imaginăm cum am întreba dacă am fi în autobuz într-o altă țară. Do you get off at the next bus stop? Ce priviri perplexe am întâlni, ce zâmbete sarcastice, ce ironii legate de faptul că suntem atât de interesați de programul unui necunoscut. Descendez-vous à la prochaine arrêt de bus? Scendi alla prossima fermata dell’autobus? Steigen Sie an der nächsten Haltestelle aus? Chiar ne interesează unde coboară omul acela? Sau ne e teamă că n-o să reușim noi să coborâm, și atunci, ne apucă o fină disperare. Și dăm drumul unei scurte cuvântări solemne care are pregătită, pentru cei care nu sunt aliniați spre ușă, și replica: stai ca nesimțitul pe scaun până-n ultima secundă! În acest fel, spațiul public capătă un soi de intimitate neașteptată și nedorită, o topire a granițelor anatomice și mentale. Apare dorința, greu de reprimat, de a fi învățătorul celuilalt, aproapele căpătând un sens cu nuanțe apocaliptice.
Noreena Herz, în cartea ei, Secolul singurătății, (Editura Humanitas, 2021), ne prezintă o lume în care dăm bani ca să avem un prieten cu care să facem diverse treburi, de la cumpărături, până la sex. Să fii băgat în seamă în mod gratuit pare a fi chiar un lux și asta se petrece des în sufrageria străzilor autohtone. În secolul izolării, aceste efuziuni par a fi niște semne de conexiune și de apropiere umană. Straniu ar fi ca singurele forme de interacțiune între oameni să ajungă să fie generate doar de resentimente și de frustrări. Nu am dori să fim scuipați pe stradă în semn de apreciere că suntem și noi pe acolo.
Pe stradă nu e acasă. Tonul vocii și postura în timpul mersului ar fi bine să fie ajustate. În afara casei e potrivit să fim mai reținuți, mai sobri, mai stăpâni pe noi și pe instinctele noastre. Parcă nu se cuvine o privire mohorâtă sau să reacționăm chiar la orice ne contrariază.
Într-o conversație informală cu un cunoscut întâlnit pe stradă, la întrebarea ce faci? se poate răspunde tonic și politicos: bine. Chiar dacă cu o oră înainte ai pierdut animalul de companie sau nicio cămașă nu era călcată sau cine mai știe ce neajunsuri minore sau majore ai putea avea. Stil în comportament înseamnă și să nu-i torni celuilalt în cap toate problemele, văicărindu-te și făcându-l părtaș la caznele tale, imaginare sau reale. Asta ar face ca spațiul public al unui oraș să aibă o vibrație neplăcută, un vacarm și o lamentație colectivă fără vreun scop precis.
În spațiul public, măsura și politețea sunt foarte importante, ele îl transformă într-un loc plăcut și comod pentru toată lumea. Se dezvoltă și un sentiment extrem de agreabil al apartenenței la o comunitate. Chiar și atunci când urcăm sau coborâm pe o scară rulantă, suntem parte a acestei comunități urbane. Atunci când stăm pe partea dreaptă a scării, lăsându-i să treacă pe cei care se grăbesc, facem un gest simplu și curat de curtoazie, iar asta ne îmbogățește pe loc. Să ne pese de cel de lângă noi este esențial pentru a avea o viață lină și împlinită și pentru a contura un scop, un sens al propriei existențe. Putem dărui un obiect, dar putem dărui și un crâmpei de amabilitate. Am putea zice că egoismul e demodat, se poartă empatia.
În spațiul public, în special în marile orașe civilizate, se mai poate observa și un alt tip de comportament.
„Non-person treatment” este un concept introdus de sociologul american Erving Goffman, cel care a scris și cartea Behaviour in public places și se referă la un tip de interacțiune socială în care prezența celuilalt nu este recunoscută, e ignorată. Oamenii se poartă în acest fel atunci când nu doresc să aibă niciun fel de contact cu o altă persoană din spațiul public. Putem observa acest tip de comportament în stația de autobuz, în aeroport, în spitale, tren, metrou și altele. Cel care dorește să nu se afle în niciun fel de contact cu ceilalți nu zâmbește, se poartă de parcă nu ar fi nimeni în jurul lui, stă cu spatele, își pune căști, se decuplează cumva de acel loc. Acest obicei are și niște efecte secundare, niște consecințe. Dacă cel de alături e un om politicos și bine intenționat, acesta se poate simți neconfortabil sau tratat fără respect.
Deci, non-personal sau prea personal? Spațiul public ca o capsulă sterilă sau sufragerie personală? Când e prea mult sau, dimpotrivă, prea puțin? Care e buna măsură a comportamentului în locurile publice? Sau, mai degrabă, après moi, le déluge? Oare cum or fi sunat aceste vorbe în budoarul marchizei de Pompadour, iubita, prietena, confidenta regelui?