Cel mai temeinic proiect al vieții este ratarea. Dar cât de dătătoare de jubilație poate fi! O subtilă tensiune dialectică face din reușită și ratare o pereche de contrarii sudate în taină. Căci ce altceva e eșecul decât căderea din împlinirea dorinței? Ce altceva decât incapacitatea de a-și menține permanența afectivă obținută în urma reușitei? Dacă dorința de reușită e pasiunea formelor în care se poate încarna imaginea de sine din nevoia de permanentizare a imaginii Eului, atunci ratarea e gramatica dorinței. Să înduri tensiunea obținerii reușitei e prețul ce trebuie plătit spaimei de eșec. Doar o enormă spaimă poate promite reușite excepționale, cu tot cu teribile ratări. Și, dacă reușita trăiește într-o logică a speranței ce-și caută calea, ratarea se adapă din una a disperării ce-și caută vindecarea.
Reușita, ca eșec al ratării, este locul de unde ratarea renaște în noi forme din dorințele de împlinire cărora le dă viață. Contrarii care nu există independent unele de celălalte, ratarea și reușita sunt ca ziua și noaptea care se îmbrățișează câteva clipe înainte de a se despărți, doar pentru a-și relua ciclul nașterii uneia din cealaltă. Captiv al dorinței de reușită, omul își dăruiește permanent motive de eșec. Ca hrană a reușitei, ratarea ar trebui ținută la mai mare preț. Dar într-o lume care valorizează doar reușita, ratarea este trăită în rușine și suferință.
Orice proiect împlinit se dizolvă în golul căruia reușita îi dă naștere. Căci ea nu deține calitatea de a fi resimțită ca permanență de fiece clipă, ci se consumă rapid, precum plăcerea care dispare la sfârșitul unei mese pline de bunătăți, ca bucuria care se stinge la fel de iute în urma unui examen trecut cu succes, ca cea care urmează clipei în care ai atins vârful pe care doreai să-l cucerești. Eșecul, așadar, e de găsit în imediata vecinătate a reușitei, ca stare de permanență emoțională care ia locul bucuriei împlinirii. Ratarea e dislocarea împlinirii din spațiul reușitei, căci nu poate exista împlinire decât acolo unde există un gol, dar, pentru ca golul să-și capete plinul, e necesar ca „substanța” de umplere să fie cea autentic-potrivită.
Asta înseamnă că golul poate fi compensat sau pseudo-compensat. Golul e o jivină capricioasă care nu se satură cu orice fel de hrană. Cu cât nevoia de plenitudine și împlinire sunt mai mari, cu atât golul pe care nevoia încearcă să-l acopere este mai adânc. Captivi ai intervalului dintre reușită și eșec, nu suntem mulțumiți cu nimic din ceea ce obținem. Alienați într-o societate a consumului în care fericirea se contabilizează prin a avea, devenim sclavii propriului Eu, dispus să ia biciul și să se biciuiască pe sine. Nu mai e nevoie de stăpân, câtă vreme am devenit propriii stăpâni.
Probabil că niciodată ca până acum „principiul plăcerii”, livrat drept adevăratul sens al vieții, nu a cuprins mai multă omenire în același timp. Dar cum am ajuns să considerăm că viața trebuie să fie numai despre reușită și plăcere, câtă vreme lucrurile nu au stat așa dintotdeauna? Freud spunea că funcționarea infantilă se hrănește din principiul plăcerii, și că e firesc să fie așa, câtă vreme copilul nu a interiorizat cerințele realității, pe când o funcționare matură ar trebui să stea pe principiul realității. Dar ce înseamnă el? După Freud, înseamnă că nu există altă cale de a deveni adulți decât prin amânarea plăcerii în favoarea a ceea ce trebuie făcut acum. Freud nu spune că adultul rămâne imatur pentru că își dorește plăcerea, ci că un adult are capacitatea de a amâna trăirea plăcerii în favoarea a ceea ce e necesar să facă acum, și care nu ține de plăcere. Altfel spus, nu poti funcționa în mod matur dacă nu capeți capacitatea de a tolera frustrarea.
Postumanismul se naște odată cu computerul (cu apogeul în smartphone), iar asta a reprezentat ieșirea omului din spațiul unei culturi formative și așezarea în cel al uneia deformante. Care era cultura formativă? Cea a predecesorilor luminați, ale căror descoperiri și concepții erau studiate de-a lungul anilor de formare, pentru că erau surse ale punerii pe lume a ființei. Geniul și inteligența adunate de-a lungul secolelor erau transmise prin cărți studiate la școală (și de-a lungul întregii vieții, uneori), iar ele desenau linii formative umane. Cu pași mici, pe măsură ce creștea, copilului îi erau date cunoștințe pe măsura capacității minții lui de a le înțelege și în ritmul capacității de a le asimila, intregrându-le într-un sistem coerent. Pe măsură ce creștea, joaca ocupa mai puțin loc, fiind înlocuită cu activități formative necesare dobândirii maturității. Totul mergea într-un ritm potrivit scopurilor și, de aceea, acest gen de evoluție nu era resimțită drept frustrantă până la nivelul lezării de sine. Un asemenea demers poate fi asimilat evoluției puiului de om spre dobândirea nefrustrantă patologic a principiului realității.
Odată cu accesul pe calea scurtă, prin intermediul tehnologiei, la informații care înainte nu puteau fi dobândite și așezate în zestrea lăuntrică decât prin acel lung proces de asimilare, se trece la punerea între paranteze a procesului formativ temeinic, singurul care deține capacitatatea de a fi internalizat ca bun personal veșnic, prin urmare, oricând accesibil cu puterea minții. Așadar, dacă înainte mintea devenea o minte educată, azi mintea rămâne needucată nu pentru că nu știe nimic despre Platon, Kant, Dostoievski, Beethoven sau Michelangelo, ci pentru că e lipsită de o cale de structurare sănătoasă. Tehnologia e momentul care marchează, istoric, trecerea radicală la funcționarea pe principiul plăcerii a adultului, aruncând la gunoi pe cel al realității. De-acum, de când cu computerul, de vreme ce memoria poate fi externalizată și poate fi oricând accesată, omul nu mai consideră că are vreun sens să amâne trăirea plăcerilor în favoarea depozitării lente (și prin efort) a cunoașterii în interiorul lui. Omul devine, din sursă de cunoaștere, sursă de accesare a cunoașterii pe care nu o deține, raportându-se la ea ca și cum ar deține-o, doar pentru că se află „la un click distanță”, sintagmă intrată de mult în noul limbaj de lemn. Dar calea lungă trecea prin înțelegere rațională, pe când calea scurtă – accesarea – nu presupune necesitatea înțelegerii. Omul a învățat să apese pe taste, dar mintea i-a rămas amputată de înțelegere. Mintea unui copil mic. Și ce anume își dorește copilul mic, altceva decât plăcere?
Principiul plăcerii a fost susținut de psihologia pozitivă (care își propune să furnizeze omului calea spre dobândirea pozitivului, dat drept drum spre fericire), cu prelungiri în psihoterapiile mecaniciste (gen cognitiv – comportamentală), toate parte a ideologiei care ne învață că viața împlinită trebuie să fie o sumă de atribute aducătoare de satisfacție și plăcere, iar aceste calități pot fi obținute de către toți, prin tehnici de formatare a minții. Ia naștere, astfel, o subcultură (căci nu ține de educație, de proces formativ, ci de accesare) propulsată drept must have. Iar subcultura dă naștere modelului social. Care sunt atributele pe care le proliferează psihologia pozitivă? Bucuria, bunăstarea, mulțumirea, acceptarea de sine, adaptarea, autonomia, dezvoltarea emoțională a emoțiilor pozitive, reziliența etc., toate ducând spre marele obiectiv al dobândirii sensului vieții, care e fericirea. Cu alte cuvinte, omul a fost tratat drept un mecanism la care, dacă se umblă, poate fi programat așa încât să ajungă să posede toate aceste minunate lucruri. Și, de vreme ce toate astea pot fi obținute, înseamnă că orice om e capabil să dobândească fericirea. Doar e un drept. Iar, dacă nu, înseamnă că omul ori e defect, ori nu vrea să fie fericit. Conform psihologiei pozitive, e suficient să înveți niște rețete universale de dobândire a tuturor calităților care deschid calea spre fericirea obligatorie, barometru al gradului de împlinire. Noua societate a subculturii e instaurată, astfel, prin proliferarea acestei ținte false care furnizează și rețeta. Și orice societate centrată pe consum promovează, alături de psihologia pozitivă, o regresie psihică colectivă.
Cititorul s-ar putea întreba ce anume este rău în atributele proliferate de psihologia pozitivă. Răul nu stă în atributele cu pricina, ci în faptul că sunt excluse adevăruri fundamentale ale ființei umane. Durerea, suferința, imposibilitatea de a fi tot timpul bine, toate acestea sunt excluse din ființa umană și tratate cu dispreț, scoțându-se din ecuație rolul lor formativ, capacitatea lor de maturizare, de structurare psihică. Dar, dacă au fost trecute sub tăcere, nu înseamnă că ele nu există în fiecare dintre noi și la nivelul oricărei vieți, înseamnă doar că s-a făcut abstracție de ele, trecute fiind, de-acum, în categoria negativului rușinos. Și asta, pentru că omul e același dintotdeauna. Nu există azi un alt om față de cel de-acum 5.000 de ani, doar modelele culturale sunt altele. Iar omul e prizonierul mediului în care îi e dat să se nască.
Captiv în închisoarea obligației de a-și obține fericirea, omul postuman – căci i s-a pus între paranteze sufletul cu tot ce comportă el, dar fără de care nu mai poate fi numit om –, aleargă, bezmetic, după plăcere. Mulțumită învățământului postmodern, lipsit de zestrea culturală ce dădea conținut ființei lui, omul recent devine un mecanism care are de bifat sarcinile unei rețete ce promite fericirea și, prin asta, împlinirea. Înstrăinat de interiorul lui, de conflictele inerente ale sufletului, înstrăinat de umanitatea din el, purtătoare de vulnerabilități și fragilități, temeri și spaime, omul e învățat că viața e prea scurtă ca să fie trăită altfel decât prin plăcere, că e singurul lucru de valoare și că el e singurul care contează pe această lume, căci nimeni nu trăiește în locul lui. Astfel, ia naștere modelul social: dacă nu obții, pe calea scurtă, ceea ce noi, ideologii, îți spunem că trebuie să însemne viața, atunci ești depășit, defect, trebuie să fii reparat. În această paradigmă, viața devine divertisment, iar munca nimic altceva decât calea de atingere a obiectivului: plăcerea.
Dar cine sunt acești „ei”, cine e această minoritate eficientă care a reușit impunerea unui model conform corectitudinii politicii, cine e această instanță invizibilă, disipată peste tot? Psihanalitic vorbind, această autoritate informală poate fi înțeleasă ca un Supraeu colectiv ce reglează comportamentele sociale, o conștiință morală care dă setul de norme și valori care cere conformare indivizilor unei societăți și care poate funcționa ca o instanță punitivă externă, de presiune socială. Instanța asta se manifestă printr-un mecanism de autocenzură colectivă, presând indivizii să se conformeze cerințelor. Consecința e teama de excludere socială. A nu fi conform e a fi altfel decât ceilalți, iar a fi altfel e resimțit că a fi defect. A te simți defect e a fi anapoda cu lumea. Pentru a evita anxietatea de a fi altfel, individul se conformează cererilor societății, oricât de aberante ar fi ele. E echivalentul refulării ca mecanism de apărare, în care gândurile, dorințele, comportamentele „necorespunzătoare” sunt ascunse în straturile adânci ale minții, spre a fi evitate conflictele cu acest Supraeu colectiv. Supraeu care înlocuiește, în lumea de azi, autoritatea religioasă sau politică. Dacă Dumnezeu e mort, atunci se cuvine, pe locul rămas liber, inventat alt dumnezeu, fie el unul laic, dar care să acționeze și mai eficient. Pentru că el e cel care, în inconștientul colectiv, va juca rolul instanței de judecată internă, cea care exercită cenzura. În caz contrar, cel care nu se supune cerințelor va fi aspru pedepsit. Și nicio pedeapsă nu e mai eficientă ca aceea psihologică: izolare, marginalizare, demonizare socială. Dacă nu respecți normele corectitudinii politice, riști să ajungi alienat, respins din social, resimțit drept periculos, pentru că ești cel care destabilizezi orândurirea dictată. Anxietatea va produce conformarea, dar care, inevitabil, va intra în conflict cu nevoia de autenticitate a individului. Căci conformismul pune pe lume o funcționare sub Sine fals și nimic nu e mai constrângător psihic decât a fi, zi de zi, altcineva decât cel care ești cu adevărat în interiorul tău nevăzut.
Care ar fi consecințele conflictului inconștient indus social? A fi corect politic când lucrul ăsta e împotriva ta duce la discociere între Sinele autentic și Sinele fals (întemeiat social). Rezultatul e criza de identitate, în care autenticul ființei e sacrificat în favoarea unei imagini sociale acceptabile. Iar o astfel de societate proliferează prin autoreproducere, prin intermediul autocenzurii și penalizării psihologice a celor care nu se conformează. Și totuși, cine sunt acești „ei” care dau norma? Oricine-ar fi, mijlocul prin care și-au câștigat statutul subteran este unul generat de mass-media. De tehnologie. Această plasă de pește, acest prostovol aruncat peste o omenire atât de numeroasă nu ar fi fost posibilă fără internet. Este ceea ce a lipsit comunismului pentru a-și transforma ideologia în una aproape planetară (probabil, mai puțin Asia și, eventual, Africa). Din punct de vedere psihodinamic, o astfel de manevră are la bază inducția cu care idealizarea colectivă gratifică o minoritate resimțită drept „luminată”, devenită eficientă grație răspândirii automate, în masă, a informației pe care o propagă. Și, dacă tot e resimțită ca fiind luminată, e percepută ca o formă de înlocuire a gândirii autonome cu un gând colectiv impus. Este modul în care a fost instaurată gândirea de turmă, gândirea cu mintea altora. Și de unde atâta gândire personală, dacă școala nu mai „fabrică” minți care să gândească pe cont propriu? Nu există libertate de gândire, câtă vremea gândirea pe cont propriu a fost anulată prin intermediul educației formale. Există doar un set de norme care nu sunt contestate, doar acceptate ca un dat imuabil. Ceea ce duce la ridicarea unor mecanisme de apărare, cu scopul de a face suportabilă Eului viața în acest sistem.
Presa, prin intermediul tehnologiei, devine cea mai mare putere de control a minților deja alienate, căci presa e instrument de manipulare. Cum bine știm din psihologia maselor, masa e un organism social care deține o inteligență sub media celei a fiecărui individ în parte, inducția în masă fiind instrumentul extrem de contagios prin care prostia se propagă. Atunci când nu ai mintea utilată în așa fel încât să gândească pe cont propriu, vei fi prins în această formă a masei, un animal pluricefal, deținător al inteligenței un copil mic. Gândirea critică e înlocuită cu acceptarea pasivă. Aflat fiind în interiorul masei, integrat în ea, omul se simte protejat, neexpus. Principiul plăcerii pune între paranteze pe cel al realității. A fi copil de care să aibă grijă alții e infinit mai simplu decât a fi adult care să aibă grijă de sine. Dar a fi progresist, a fi confiscat de progresism presupune cu necesitate darul otrăvit pe care-l primești în schimbul renunțării la tine însuți: a decide ce anume e sau nu e progresist. Iluzia puterii pe care înregimentarea în turmă ți-o dă drept cadou pentru renunțarea la viața ta.
Progresismul nu e altceva decât un mecanism de control al populației prin inducerea sentimentului de inferioritate celor care nu acceptă să se alinieze dogmei. Iar din nealiniere decurge stigmatizarea socială. Ca să facă față, mintea e nevoită să distorsioneze realitatea, ceea ce duce, rapid, la alienare. Adică la formarea unui „om nou” construit conform dorințelor celor care impun dogma. Ce-i mai rămâne Eului, altceva decât un lung șir de reușite impuse de norma socială, fiecare soldată cu un nou eșec de ființă? Și astfel, ajung din nou la virtuțile ratării, ca șansă de a ieși din turmă, după cuceriri nesfârșite ce fac parte din lista fericirii, obligatoriu de bifat în noua dogmă și furnizoare doar de neant.