Mircea Florian e un nume cu dublă notorietate culturală.
L-a purtat un important filozof interbelic. Student al lui Titu Maiorescu. Bergsonian în perioada studiilor doctorale din Germania antebelică. Raționalist care a încercat să concilieze cunoașterea realității cu metafizica. Marginalizat după instalarea regimului comunist, și-a scris în anonimat lucrarea fundamentală, Recesiunea ca structură a lumii, publicată la aproape 3 decenii de când se stinsese din viață.
Mircea Florian, filozof (1 aprilie 1888-31 octombrie 1960), un mare intelectual apreciat de specialiști și poate de alți cititori cultivați binișor peste medie, necunoscut publicului larg.
Numele îl poartă însă și artistul Mircea Florian (născut pe 5 decembrie 1949), autorul acestei cărți[1].
Activ ca „folkist” de la finele anilor 1960, compozitor și cântăreț din și la voce, chitară, cobză, drâmbă, muzicuță și alte instrumente. Doar „cantautor” o vreme (termen folosit pentru acest tip de creativitate multilaterală performată individual), a evoluat către interferențe cu artele vizuale, către muzica de teatru și film, instrumentală sau generată electronic, către „interdisciplinarisme” de tot soiul, uneori cu sugestii venite dinspre cibernetică, specializarea sa universitară. A organizat trupele Ceata melopoică şi Florian din Transilvania, în care și-a asociat muzicieni de jazz și pop, percuționiști, alți performeri excentrici, exersând formule de sincretism cu surse autohtone și internaționale, cu diverse influențe etno-culturale și cu spectaculoase inovații instrumental-sonore. La un moment dat strânsese în jurul său și o Ceată de dubași, ceterași, kitarozi și alți meșteri lăutari!
Spectacolele grupului Florian din Transilvania au fost combinații muzical-teatrale cu performativități variate, de-o mare versatilitate. Singur sau animator de grupuri, e activ în concerte și festivaluri, cu difuzări radio și TV și cu înregistrări la casa de discuri unică de dinainte de 1989, Electrecord.
Urcă pe scara notorietății fără concesii „consumiste”. Dimpotrivă, reușește să-și mențină statutul de artist „de avangardă”, „marginal” asumat, dar și vedetă a „contraculturii” admirate de generațiile tinere din epocă, în special de straturile cele mai educate, mai emancipate, „conectate” la internaționalismul postmodernității incipiente.
Emigrat, în 1986, în Germania Federală, și-a extins explorările multimedia, în căutare de noi alianțe ale creativității cu programarea (în sens informatic): sculpturi și instalații de sunet și lumină, „partituri pictate” cu inserții de neon etc. Vizionar al tranziției spre utilizarea pe scară largă a computerelor conectate în „rețele” și în cea integrată, „Interplasa”/ „Interrețeaua” (traducere ad hoc a englezescului „Internet”) sau „Plasa/ Rețeaua largă cât lumea” („World Wide Web” – www), pe Planeta noastră intrată în etapa „globalizării”.
Revenit, după 1990, în țara natală și restabilit aici, cu dublă cetățenie și cu pendulări periodice, a redevenit activ în multe feluri pe scena culturală românească. Muzician în spectacole cu asistență numeroasă sau în cercuri restrânse de auditori sofisticați. Prezent în continuare și în componistica teatrală și cinematografică. Fondator de masterate interdisciplinare de „Sound and Light Design” la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC și, tot în Bucureşti, de inginerie de sunet la Universitatea Politehnică. Personalitate complexă, creativ și reflexiv, practician și gânditor asupra mijloacelor sale și ale zonelor disciplinare pe care le-a explorat, experimentalist radical, dar și cu deschideri spre marele public, binecunoscut, așadar.[2]
Și iată-l și debutând editorial ca poet!
Mircea Florian-artistul și-a compus întotdeauna muzica pe versuri proprii, însă nu le strânsese niciodată într-o carte. I-au apărut sporadic texte în câte o revistă literară precum Poesis sau în programe de sală și pliante de concerte, festivaluri, expoziții, alte evenimente culturale din țară și din Germania. Și-a dorit de mult timp să le publice compact, însă a tot amânat proiectul. Dacă s-ar fi concretizat în urmă cu câțiva ani, ar fi purtat titlul Învățătorul e vraiște. Până la urmă, pe copertă a urcat genericul Cântece.
Așa și-au numit uneori versurile sau cărțile și poeții nemuzicali. La noi, George Coșbuc a publicat la un moment dat volumul Cântece de vitejie și și-a mai intitulat o serie de poeme tot așa, Cântec, Arghezi a scris și el Cântece, între care cel …de adormit Mitzura, Miron Radu Paraschivescu a publicat Cântice țigănești etc. etc. etc.
Însă obiceiul e vechi, cu exemple și de dinainte de 1900, de la începuturile modernității, vezi Song of Myself (= Cântec despre mine) al lui Walt Whitman ș.a.m.d., cu frecvente muzicalități și mai devreme, la romantici, și, tot coborând în timp, în Evul Mediu, La Chanson de Roland (= Cântecul lui Roland) și altele, până la civilizațiile vechi, când poezia nu se recita, ci chiar se cânta de către „aezi” precum grecul Homer, marele fondator.
Venind spre vremurile recente și spre orizontul internațional în care s-a manifestat și Mircea Florian: „folkistul” american Bob Dylan și-a publicat textele în culegeri de Lyrics (cu sensul englezesc de versuri pentru cântece) și avea să primească Premiul Nobel pentru Literatură în 2016, iar cantautorul rival, canadianul Leonard Cohen, a strălucit și în cariera sa paralelă de poet cu Songs of Leonard Cohen, Songs from a Room, Songs of Love And Hate (= Cântecele lui…, Cântece dintr-o cameră, …de dragoste și ură), într-un șir întreg de plachete. Și multe alte colege, mulți alți colegi ai lor de pe mapamond și-au publicat textele scrise pentru cântece sau de-amorul artei literare.
În mișcarea „folk” de la noi, de la mijlocul anilor ’60 încoace, s-au mai remarcat drept „cantautori” pe valoroase texte proprii Dorin Liviu Zaharia (îl ratașez aproximativ categoriei), Marcela Saftiuc, Nicu Vladimir și nu numai. Mircea Florian – cap de listă. Până în 1989, nu și-au putut publica textele. Regimul era deranjat de nonconformismele tuturor muzicilor tinerești rezonante cu cele occidentale, adeseori subversive, protestatare, „anti-sistem” și acolo, în Vest, participante la mișcări tip hippie, flower-power, Woodstock, și în Europa Centrală și de Est. Ceea ce explică de ce s-au văzut și la noi, și prin alte părți tentative ale propagandei comuniste de deturnare, de manipulare, de anihilare a acestor orientări periculos de „nealiniate” și de cosmopolite.
Revoluția din 1989 a schimbat complet regulile jocului. Piața culturală s-a reorganizat, s-a diversificat, s-a adaptat la capitalismul concurențial postcomunist, mai ales în direcții „comercialiste”. Dar au și revenit în prim-plan vechii mohicani, unii întorși la propriu de pe unde emigraseră, precum Florian sau, dintre pop-rockeri, Nicu Covaci și câțiva membri ai grupul Phoenix, care a renăscut încă o dată din propria cenușă. Au apărut continuatori mai tineri, nu neapărat la fel de radicali, dar măcar interesanți prin opțiunile lor mai ludice, eventual parodice. S-au publicat fără opreliști culegeri de poeme, cântate sau nu, ale „clasicilor” din anii ’70-’80: s-au alcătuit ediții postume Dorin Liviu Zaharia și Nicu Vladimir și și-au tipărit versurile Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de citit ori de citit și de ascultat, căci însoțite de „discurile compacte” furnizate de noile vremuri tehnologice. Alte isprăvi: recapitulări ale fenomenului muzicilor folk, pop, rock, jazz în cărți și în reviste specializate, dicționare, evocări, cicluri de programe radio și de televiziune realizate de foști disc-jockey sau de cercetători pasionați, cea mai longevivă fiind Remix a lui Doru Ionescu de la TVR, de acolo și din alte emisiuni sau interviuri rezultând varii decupaje editoriale.
O epocă, o lume – și prelungiri contemporane…
Cântecele poetului Mircea Florian, așadar. Același cu muzicianul și artistul polivalent. Versurile „cantautorului”. Conform mărturisirilor smulse de către prefațatorul său, toate textele din sumar sunt într-adevăr „lyrics”, scrise pentru compozițiile proprii și performate muzical, din partea a doua a anilor ’60 și până azi, iar ordinea din carte, evident necronologică (de vreme ce piesele de tinerețe cele mai cunoscute apar abia în jumătatea secundă a culegerii, una chiar în poziție antepenultimă), ar fi subiectivă, intuitivă.
Nici prea subțire, nici foarte groasă, cartea adună un număr totuși surprinzător de mare de poeme. Sigur, putem aprecia că n-ar fi mult pentru o lungă carieră, dar, cum am arătat deja, Florian s-a deplasat și spre zone muzicale doar instrumentale, fără versuri cântate, pentru spectacole de teatru și pentru filme, și spre experimente multiartistice care au alăturat sonorități, culori, lumini, programare informatică, în combinații de câte două sau trei limbaje sau cu toate laolaltă, tot fără texte. Mai contează și modul în care performează și sunt percepuți muzicienii din teritoriile vizate: concertele, turneele, înregistrările și filmările reiau mereu și mereu „hit”-urile sau „șlagărele”, principalele succese ale interpreților și ale formațiilor, cu care „au dat lovitura” (în englezește: „a lovi” = „to hit” și „lovitură” = „hit”, ca substantiv verbal; aclimatizat în românește, „șlagăr” vine și el din germanul „schlagen” = „a lovi”). Încât impresia publicului e că repertoriile sunt relativ restrânse. Rare, marile prolificități se rețin ca atare.
Una peste alta, până și unui urmăritor constant și de lungă durată al carierei lui Mircea Florian, cele mai multe poeme din carte îi „sună” a noutăți neștiute: fie nu le-am auzit niciodată cântate, fie le-am ascultat doar o dată sau de prea puține ori pentru a le reține[3]. Sunt 64 la număr, marea majoritate nedepășind pagina, unele ocupând totuși 2 sau mai multe, într-un volum consistent și cu înainte-menționatul aer inedit sau cvasi-inedit (voi indica mai la vale excepțiile).
Citind piesele din carte ca literatură, ca poeme în sine, nu ne vom preface – pe de altă parte – că nu știm cui îi aparțin, nu vom uita că ele ne oferă un acces parțial la fluxul creativ complex al unui artist polivalent. De altfel, versurile n-aveau cum să nu confirme imaginea muzicii lui Florian ca melanj textual-melodic: între – pe de o parte – baladescul „folkist” al începuturilor, și-atunci, cu unele scurtcircuite și deviații neortodoxe, și – de cealaltă – căutările de multe feluri ale etapelor ulterioare. „Lyrics”-urile își etalează acum distinct contribuția la conglomeratele performative „neoavangardiste” și experimentale, ici moderate, dincolo radicale, de multe ori solemne, învăluite într-un abur misterios, cvasi-ocult, trecând câteodată și în registre relaxate, cu umor, cu ironii, cu năstrușnicii de situație și stilistice, cu jocuri de cuvinte, inserții care-ți stârnesc zâmbetele, refrene hazoase de-a binelea, intertextualități amuzante și ele, procedee generatoare de efecte comice pe toată „gama” (la figurat, aici!). Deși versurile cântate recurg în genere la prozodii regulate, autorul nostru nu se lasă încorsetat: folosește rimele, dar nu riguros, le permite să mai și „șchioapete” sau le abandonează, trecând la versuri albe; le grupează în strofe, dar ele devin repede inegale; iar metrica variază imprevizibil, după cum știm din modulațiile cântecelor cântate, uneori intenționat-ezitante, cu enunțuri și cuvinte fracturate, suspendate după o silabă-două și-apoi reluate și completate, în permanentă căutare de soluții de „insolitare” (termenul formaliștilor ruși ai primelor decenii de secol XX). Predomină un soi de „post-suprarealism” atrăgător prin momentele sale de grație foarte specială, dar prin a cărui pânză derutantă se pot întrevedea și mesaje tăioase, nu o dată subversive, politice sau mai larg-etice.
Înaintea unei traversări mai analitice a cărții, încă o privire asupra organizării de ansamblu. Privind Cuprinsul, descoperi criteriul de succesiune insesizabil la lectura pas cu pas: aproape toate poemele sunt așezate în ordinea alfabetică a inițialei titlurilor (I și Î fiind tratate ca echivalente, la fel a și ă pentru pozițiile secunde, căci nu există titluri care să înceapă cu Ă). Doar 9 din 64 de texte încalcă regula, devenind relevante pentru intențiile autorului.
Primul se intitulează Jumătatea asta – poate pentru că autorul ne oferă în Cântece doar partea textuală a compozițiilor sale, fără muzică?! Pe deasupra, cântat sau ales doar ca introducere în situație, poemul are un refren care se referă la cuvinte și la o eventuală muțenie: „Lasă-mă părinte, restul n-o să-l caut/ și fără cuvinte liniștea să-ți laud!”. De reținut și incipitul, căci, dacă luăm „jumătatea asta” drept cea textuală, extrasă din împletirea verbal-sonoră, ar suporta și o interpretare „meta-”, ca o autoevaluare: „Jumătatea asta/ mult este prea mare/ Ca s-o fac mai mică/ tai din depărtare” – „lyrics”-urile fiind investite cu o mare importanță, dacă despre ele e vorba…
Regula alfabetică mai este încălcată de poemul al 10-lea, Pătrunzi adânc (în carte?!…), de al 11-lea, Despre psihologia groparului, al 16-lea, Păsările din palmă, al 29-lea, Sunt bine și ferice, al 58-lea, Sudoarea, și, iarăși în poziții-cheie, ultimele 3, al 62-lea, Veverița subacvatică, al 63-lea, Răsaduri, și al 64-lea, Pe mine Mircea mă cheamă, evident concluziv, final al confesiunii din carte, asumată în nume propriu, fără deghizare în vreunul dintre „eurile poetice” de pe parcurs, acolo unde în roluri „naratoriale” e distribuit câte un personaj, ca și în poemele mai vag-reflexive, lipsite de ancore biografiste. Un comentariu la Pe mine Mircea… – la finalul prefeței.
Dispunerea alfabetică a unor elaborări din perioade diferite face imposibil de urmărit evoluția autorului printr-o critică „genetică” (amestecul cronologic explică și – bunăoară – scrierea inconsecventă a titlurilor, câteodată fără majusculă inițială, sau opțiunea exclusivă pentru literele mici în unele texte, probabil datând dintr-o anumită perioadă, deși în majoritatea sunt utilizate cele mari la începuturile de strofe sau de secvențe). În schimb, consecvența experimentală omogenizează măcar în parte Cântecele, favorizând interpretarea unitară a cărții. Mobilitatea produce dispersii spectrale, însă constituie ea o constantă, la care se adaugă cele ale personalității, care modelează și viziunile poetice, și predilecțiile stilistice.
Cel mai evident este – spuneam – rulajul combinațiilor suprarealiste sau post-suprarealiste, provocatoare de surprize, de alăturări paradoxale, perplexante. Poemele avansează de obicei ca discursuri imprecise, misterioase, greu de spus exact despre ce e vorba, mai importante decât narațiunea fiind atmosfera, scânteile ideatice, racolarea publicului cititor și auditor într-un spațiu de complicitate în care simți că ești părtaș la dezvăluiri de-o mare intensitate, vecine revelației.
Aleg deocamdată exemple de combinații ingenui-rafinate, mai degrabă senine decât apăsătoare: „printre socoteli mă plimb/ privirea ne cade-n zăpadă,/ procese fizice fac vederea mai fadă;/ eu primesc un motor în schimb” (din Acțiune în amintirea recursului); „ziua e tăiată de o calfă” (din Pătrunzi adânc); Învățătorul e vraiște (titlu-poem, fără text sub el!); „eu mă învârt în jurul tău,/ te ocolesc grijuliu, și asta/ nu satisface o condiție inițială,/ respectiv pe cea ovală” (e vorba despre două… rațe plutitoare pe „lacurile din curtea interioară” – în Nu-şi are rost); în altă parte apar „cai bine paginați” (în Despre psihologia groparului); și mai aflăm că „păzea un ienicer partea cu hidrosfera/ noi ne balonam, ne balansam cu balonul/ în zig-zaguri mici zbura himenoptera/ și peste mușchii mei trecea încet vagonul” (din Liliac și înaltele sfere). Altor texte folclorul vechi le furnizează eufonii, detalii narative ori scenografice și mai ales asocieri neașteptate, nemotivate, de felul celor care au determinat critica mai recentă să vorbească despre posibile rădăcini populare ale variantelor autohtone de „literatură a absurdului”, explicație pe care a oferit-o la un moment dat și Eugen Ionescu/ Eugène Ionesco publicului francez. Doar un fragment din Un ficus și o găleată, care ilustrează coerent rețeta, cap-coadă: „O ceva/ era abil purtată/ peste canalul/ în care se scurge/ apa curată, de ploaie./ Ulcica-bâtă varsă/ scamele dintr-o copaie/ schimbate de acum/ în bubuloaie” ș.a.m.d. Mai dăm și peste un ochi… sinestezic, care se „ascute” încât „zgomote să soarbă” (în Jumătatea asta), peste „hidrosferă”, „gnoseosferă” și „geosferă” (în Liliac…), peste niște „bani” rimați simpatic-zăpăcitor cu „afgani” (în Acțiune în amintirea recursului), alteori fiind combinate „corespunzător” cu „clor” (în despre morfologia iubirii retorice), „propice” cu „popice” (în Păsările din palmă) etc.
Când suprarealist/ post-suprarealist, când pe ritmuri de baladă sau pe tonuri de descântec, alteori în formulări libere, în sfidarea modelelor, Mircea Florian ticluiește în versurile sale giumbușlucuri și situații bizare, hazlii ori neliniștitoare, fixează în insectar „Fibre carbonizate/ vândute șmecherotic” (în Sănătate semidoctă), frizând ici și colo ininteligibilitatea: „ce am în minte/ irelevanță, da, irelevanță” (din Amintire).
Să înaintăm și spre zonele mai puțin vesele ale Cântecelor, mai dilematice, dramatice, răscolitoare.
Recunoaștem pe traseu amănunte autobiografice care încep să tragă versurile în afara teritoriului gratuității poetice. Toponimia bucureșteană poate da de înțeles că versurile ar încifra viața reală, trăită, de vreme ce e menționat Spitalul Colței și o „nuntă se gătește/ în Piața Rosetti” (în La pomul cibernetic). Vin la rând și amintiri din spațiul natal: „Eu mă gândesc momentan/ la un loc minunat/ din orașul Satu Mare./ Acesta se află/ pe lângă o școală profesională de șoferi/ în spatele bisericii greco-catolice/ aproape de grădinița nemțească cu orar redus/ și el în sine este litera T/ intersecția/ unei străzi mărunte cu un/ soi de bulevard” (din litera T, continuarea decolând fantezist). De-acolo a pornit cândva, de mult, în lumea largă: „Am plecat din Sătmar la șaptesprezece ani” și „apoi am plecat mai departe”, aluzie la emigrare, după care își evocă reîntoarcerea cu „ajutoare” după revoluția din 1989, de când cu „alinierea cu Europa”, finalul transformându-se într-un rechizitoriu la adresa unui „văr” al cuiva (fără nume, fără deconspirări!) acuzat ca „oportunist” și „corupt”, cu un ultim vers care generalizează la nația toată și blestemă: „îți trebuie însă corupție fiindcă tu însuți ești corupt/ tu cu tot neamul tău, al nostru, cu tot” (din Sunt cu tine). În alte locuri e menționată ocupațiunea de cibernetician: „Meseria lui puberă/ este cea de analist,/ el lucrează c-un computer/ care este foarte trist.// […]// Vreau să mai repet că el/ acolo unde lucra/ un calculator avea/ ce-l folosea unui scop/ dintr-un groaznic horoscop” (din Declarație despre problemele păcii și ale războiului). Tot acolo primim și definiția calculatorului: „Acum e bine să vă spun/ ce e un calculator/ scos din apa zeilor:/ este viu într-un fel anume,/ e un altfel de cărbune” (din aceeași Declarație…). Miraculosul instrument se va intersecta și cu alte plăceri: „să-mbinăm utilul cu tot ce-i plăcut/ sexul prin computer trebui’ cunoscut” (din Forța ce ne mișcă). În sfârșit, „la pomul cibernetic nu veni cu gloata,/ ar putea să-ți scape, să-și spele covata,/ s-o deșerte-n miezul dealului de lut:/ casele vor fi făcute iar de la-nceput” (din La pomul cibernetic, de unde am citat și mai înainte).
În timp ce ni se oferă asemenea chei de interpretare biografistă, alte texte se păstrează în topografii indistincte, poate că evitând posibilele incriminări în vremurile cenzurii, apăsând în contrapartidă pedala subversiunii. Ficționalizând fabulistic, „Aceasta e o poveste foarte tristă/ pe care vreau să v-o spun acum:/ călare pe vrabia anarhistă/ ei doi căutau momentul – când și cum…” etc., cu concluzia-îndemn „Bucură-te c-a fost./ Orice plăcere se termină prost,/ Să plângi nu merită, n-are rost!” (din Adresa pădurii); în alt poem, când „O ciudată bolboroseală zăpăcea”, provocând ciudățenii peste ciudățenii, „Uliul se prăbușea trăgând cu el/ clasa suprasocială”, „părinții și frații mai mari/ erau cotropiți de sentimentul autodistrugerii” și „Arțăgoase erau și apucăturile lor/ când cu albastre mașini/ matlasau libertatea înfricoșătoare” (în Mama lor, lupoaica); iar atunci când, într-o variantă de Mioriță, lupii atacă o stână, ucigând cu ferocitate, oile se revoltă, își cheamă în ajutor suratele „de mai departe” și-i alungă pe invadatori, într-o posibilă alegorie a eliberării de sub opresiune, de sub un „regim” criminal. Cine să mai aibă chef de glume, de comicării?!
În versiuni și mai politice, poetul-„cantautor” vorbește despre „Knowledge workers”-i, „muncitorii cunoștințelor” sau „…ai cunoașterii”, intelectualii, se înțelege că neagreați de către cei care-i „proletarizează” (în Mașini agricole), îi va numi de două ori pe „muncitorii, tovarășii, semenii mei”, în preajmă aflându-se și un excentric „hidrobuz de război” (în Zilele săptămânii de marți până sâmbătă), va dezvolta tema celei mai temute boli terminale pendulând ambiguu între corpul uman și cel social, descris în termeni sarcastici-persiflatori drept „o societate scârboasă/ cu celule ciac/ cu celule ciac-ciac/ ciak-pak”, dar și „o societate care mă respinge/ o societate care nu mai e”, într-un poem început într-o limbă care amintește leoparda lui Virgil Teodorescu, sparga Ninei Cassian și ciudățeniile toponimice și onomastice din Neuronia lui Călin Vlasie (în Metastază), îl va invoca pe „tovarășu’ Avram Sopogonat” (rimat cu… „bacalaureat”), apoi pe „domnul Petre” care ține socoteala timpului (în o zugrăveală preamăiastră – adică o… frescă?), încât, dincolo de subiectul mundan al versurilor, ne-ar cam duce gândul spre biblicii Avraam și Petru, decident (cel de-al doilea) asupra accesului în Rai atunci când zilele ni se sfârșesc după „socoteala timpului” – și tot așa, ba cu o adresare batjocoritoare cu „Tovarășe” (în Războaiele, câmpia se-ndeasă), ba cu descrierea foarte neclară a unei stări parcă suicidare, căci „Paloarea galbenă se leagănă/ atârnată de un lanț la fel” (culoarea desangvinizării), apoi „Balansul se/ liniștește”, „pupilele/ specializate permit o/ pipăire” etc., pentru ca „peste țesuturile reconstituite” să apară „forma comandantului/ de tramvai” sau de orice, de țară, de dictatură, dacă nu exagerez prin extrapolare (din Paloarea galbenă).
Pentru ca întrebarea repetată „unde/ am ajuns unde am ajuns”, într-un spațiu de „Viscol și ceață”, „lângă mările zguduite de frig”, dar și „lângă marile uzine zguduite de frig”, deci într-o societate în pragul înghețului și-al morții, „bolnavul” să urce „În ceruri” și noi, plural comunitar, să-l urmăm, „sărutându-i mâna” ca unui Mântuitor (în Sudoarea). Sunt și alte referințe biblice în „cântecele”/ cânturile/ versetele lui Mircea Florian: „Nu lăsați să crească ciuperci/ pe pântecele făcătoarei/ sau pe pâinea noastră cea de/ toate zilele” (în Voi sunteți vracii sferelor dense) ș.a.m.d.
Și să mai spunem că notele pacifiste recurente, convenabile regimului de până în 1989, au în context conotații hippiote, deci iarăși subversive.
Sau să ne întrebăm dacă n-ar fi cazul ca un joc gramatical aparent gratuit, o „simplă” conjugare, să treacă drept frondă generalizată, drept „nesupunere civică”: „Eu nu vin din pălărie./ Eu nu vin; el, ea – nu vin.// Nu venim din pălărie./ Nu veniți și eu nu vin” (Scamatorie).
Și cum să privim textul în care autorul evită să spună „mult prea alte cuvinte”, le lasă pentru orele de libertate interioară ale somnului, când „visul nopții le va-întruchipa”, lăsând la vedere un verdict aspru, transpus dramatic în levitațiile sistate ale părinților, în formulare „absurdistă”, dar poate că și răsturnat-„chagalliană”: „Parafraza este tristă şi amară./ Mama nu plutește, Tata nu mai zboară”, reluat ca „Situația e tristă și amară./ Mama nu plutește, Tata nu mai zboară” (în Situația ca o parafrază (chiar când mă gândesc că mă gândesc la mama); formularea „situația e tristă și amară” apăruse încă din Despre psihologia groparului).
Și-n care epocă, în ce fel de societate sunt reprimați artiștii, „cântătorii”, așa cum pățesc într-un alt poem paserile ceriului?: „v-ați obișnuit/ prea rău/ să-închideți păsări cântătoare/ în colivii zornăitoare/ cu botnițe la ciocârlii/ având drept paznici vajnici ulii/ uitând că țara lor e cerul/ și copacul alunelul” – alunelul din versul popular care cheamă „la joc”, la „dansul” ludic echivalabil cu creativitatea de orice fel (în V-ați obișnuit prea rău).
Cât despre „viitorul minunat”, despre el „vom mai vorbi peste 5000 de ani” (din poemul intitulat chiar așa: Viitor minunat)!
Firește, strălucesc printre Cântecele adunate-n carte marile „hit”-uri ale cantautorului.
Începând cu minunata Pădure liniştitoare rimată baladesc, de-o limpezime de cleștar, senină în ton, declarație împăcată de contopire cu natura, de fapt tragică, sfâșietoare, căci anticipează „marea trecere” către „locul cu verdeață”: „Codrule, măria ta/ lasă-mă la umbra grea/ și să-mi furi căldura mea;/ umbra-i deasă, vântul bate/ și răcoarea mă străbate” etc. – de (re)citit și de citat în întregime.
Apoi, Podul de piatră, cu încă un punct de pornire baladesc, din „folclorul tradițional”, de unde tema răului e preluată și antropomorfizată, e „un copil tembel” (cântat și înregistrat pe vremurile cenzurii drept „puiul de cârcel”…) pus pe distrugere, ceea ce nu înseamnă că poate opri continuitatea binelui, căci, după viitură și după prăbușire, alt pod va fi ridicat în locul celui vechi: „vom face altul pe mal în jos/ altul mai trainic și mai frumos”, ca-n vechea poveste.
Apoi, Cu pleoapa de argint (Cămașă de voie bună), cântec de dragoste cu tulburătoare sugestii de „plecare”: „Vai, vai, vai, mă îndemni cu mâna/ la plecare/ fără îngrijorare” – poate despre nuntire, dar din „alb atlaz” poate fi croit și-un giulgiu, pare că urmează despărțirea, „dorul o să mă ajungă, ajungă…”, încât adresarea la persoana a II-a devine ambiguă între iubită și Divinitate, doar ea și Ea putând fi bănuite de omnipotență, de gesturile prin care „Cu pleoapa ta de-argint/ mă acoperi,/ mă descoperi”…
Și Veverița subacvatică, faimoasă și ea – încă o vietate fantastică, măcar prin cufundarea în apă, împotriva naturii știute, protagonistă în avans melodios către decorul ostil al poeniței acoperite de „ploi de gheață”, unde până și păsările, care „cântă liber”, „se lovesc de apă”, „Negru-i cerul de rugină”, dar, „dacă sapi cu sapa,/ dacă sapi cu dalta”, dacă – adică – lovești cum trebuie, „Vor fi toate minunate” – într-o fabulă nevinovată sau într-o instigare la revoltă, dacă nu chiar profeție a revoluției anti-totalitare?!
În categorie ar mai intra înainte-amintita Declarație despre problemele păcii și ale războiului și Situația ca o parafrază (chiar când mă gândesc că mă gândesc la mama).
N-aș încheia fără a mai nota din mers că putem întâlni în versurile lui Mircea Florian, la polul opus „vechimilor” folclorice, și câte o proiecție science fiction (ca în Fiul zburătorului cu farfuria (Am 19 ani și sunt fiul unui zburător cu farfuria) sau în Iubirea, tainicul vârtej).
În alt contrast – naturisme, ca în poemul Vara, nu și pașnic, căci sugerează că părul din curtea bunicului e lovit de trăsnet.
Sau, în alt amestec definitoriu de mister și cruzime, în desen subțire – o impresionantă istorioară cu urși: „uite,/ cam așa se-ntâmplă/ câteodat’,/ urși mătăhăloși/ își lasă/ grațios capul în jos,/ pe umărul nostru./ și mușcă voluptos/ din arcul sudurii/ până la os.// de cerul gurii se lipesc/ frânturi de stăruințe/ cu zimți de foi,// se face liniște, apoi/ ele-și iau zborul/ și răspândesc prin aer/ ce este dorul” (în Uite, cam așa se-ntâmplă, câteodat’, cu ultima strofă repetată ca refren).
Sau Răsaduri, pe care de asemenea l-am menționat ca pe cel mai amplu text din carte, penultimul, probabil tot un poem de dragoste, mai străveziu „încifrat”, în adresare către un „tu” care poartă cercei, deci parteneră de cuplu la vârsta ingenuității („cică eram/ niște copii mititei”), cu o narațiune de ciudățenii în stilul casei, dar cu mai multe detalii concrete, de decor, de vegetație inventariată „naiv”, uneori tangent la maniera lui Emil Brumaru (vezi mai ales volumul Adio, Robinson Crusoe), cu o eventuală aluzie la nuntire acolo unde ar putea fi vorba despre ritualul funerar al bradului: „Ne vom plimba mai apoi/ pe lângă brad aproape goi” – în rimă alăturată foarte dimoviană.
Apropo: răsună în Cântecele lui Florian și ecouri eminesciene (de pildă în Împreună), argheziene (în mai multe locuri), dimoviene (și în Din aproape-n aproape) ori cu alte ascendențe, pe lângă referințele biblice și mai larg-mitologice.
Iar când citează „canarul ca un gălbenuș” al grupului pop Phoenix, într-un poem cu siguranță recent, căci sunt numite invenții intrate nu demult în uz, „mobilul, tableta, stick-ul, iPod-ul, player-ul, tranzistorul” pe care „nu le-ai luat/ straița din cui n-ai luat-o” (în Iată-mă), ne putem imagina că ar putea fi un text scris în vara lui 2024, la plecarea liderului „phoenicșilor”, Nicu Covaci, pe o lume mai bună…
Am promis că la final voi reveni la poemul final, Pe mine Mircea mă cheamă.
E o sofisticată preluare a celei mai cunoscute „legende” versificate a lui Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare, strofele care reiau și modulează versuri ale pașoptistului fiind încadrate de două refrene cu alte tipare metrice. Unul – avertisment către cei care ar lua lucrurile în ușor: „Să nu credeți/ că mă joc acum/ să nu credeți/ totul pare fum”. Al doilea – de asumare personală prin repetarea ca vers a titlului, cu continuări variate: „Pe mine Mircea mă cheamă/ an de an mă schimb la blană” sau „…și cu toți eu sunt de-o seamă,/ Dumnezeu mi-e rudă bună” sau „…și-am venit la tine, mamă,/ să mă-nveţi să dorm sub lună”. Ambele poeme se încheie cu trimiterea la moarte, vechiul „Du-te la oștire!/ Pentru țară mori!” devenind „Du-te către ceruri/ pentru viață mori”. Rețeta romantică fiind cea a triumfului, cu urmarea logică a întoarcerii lui Ștefan ca învingător, versurile menestrelului de azi sună a declarație testamentară, sacrificială: „Pe mine Mircea mă cheamă/ ce v-am spus nu e o zeamă/ ce se bea urlând la cramă.// Ce v-am spus e o licoare/ stoarsă dintr-un om ce moare./ Astăzi doare, mâine moare/ totul s-a schimbat în boare”…
În sarcastică rezonanță cu autoadresarea năzdrăvan-„țărănească” de pe la mijlocul cărții: „Bine, măi, Mirceo, mă, bine!/ Aşe, mă, aşe!/ Numa’ mai repede, mă, că vin ăia din urmă!// Mă întorc în cerc, mă rătăcesc/ labirint îmi ești, pasiune/ ieșire nu găsesc// mă întorc în cerc” (Întoarcere în cerc).
Și un splendid vers al ambivalenței trăirilor livrești: „pe umerii tăi hlamida e ca o pleoapă de carte” (din Ciorchine)…
Debutul editorial al lui Mircea Florian e doar o selecție din poemele sale scrise și cântate sau doar scrise. Într-o carieră, într-o viață, multe se-adună în mape, în sertare, în cutii, în caiete și în carnete, pe foi volante, de la o vreme și-n computere! Știm sigur că n-au fost incluse în carte toate textele pieselor de pe discurile Fântâna și Tainicul vârtej (vezi nota de subsol de mai devreme). N-am găsit în poemele din Cântece repetiția „Iată, iată!”, care-mi răsună în minte din muzica ascultată în adolescență. Mai pot depune mărturie despre versurile momentului multiartistic intitulat Fluxul dublei afirmaţii, la care nu doar am asistat, l-am provocat invitându-l pe Mircea Florian să „performeze” la Cafeneaua critică (în Bucureşti, la Club A, pe 17 mai 2012), „happening”-ul său poetico-muzical de atunci fiind anunţat drept „program de «melopoia»/ «poesie fonemică» («Lautpoesie»)”.
Dar am și informații direct de la sursă: arhiva autorului e mult mai bogată decât ce iese acum la lumina tiparului…
…așa că așteptăm deja cartea a doua!
[1] Textul de față este prefața volumului Cântece de Mircea Florian, în curs de apariție la Editura Tracus Arte.
[2] Un profil de personalitate mai amplu – în Mesaj important către cultura română: complexitatea şi demnitatea creativităţii experimentale alternative, Cuvânt rostit cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii „Vasile Goldiş” din Arad, filiala Satu Mare, lui Mircea Florian, în sala Teatrului de Nord din Satu Mare, pe 3 iunie 2011; publicat în volumul evenimentului și în revista Cultura, Bucureşti, nr. 352, 1 decembrie 2011, reluat în volumul meu, Alți postmoderni: Florian, Reichmann, Rațiu, Petreu, Pecican, Bodiu & 12 poeți sași și șvabi, Editura Paralela 45, 2014, p. 9-22.
[3] De pe discurile „single” din anii ’70 sunt incluse Podul de piatră și Împreună de pe fața 1 a discului Muzică folk: Mircea Florian/ Marcela Saftiuc (Electrecord, 1973), Pădure liniștitoare și Cu pleoapa de argint de pe Pădure de voie bună (Electrecord, 1975; pe disc mai apare La făgădău’ de piatră, cu text indicat pe coperta discului drept „poezie populară”), Păsările din palmă de pe Fântâna (Electrecord, 1977; cele două părți ale primei piese, a) Harap Alb a treia oară rătăcit în pădure (Tatăl înțelept către fiul său) și b) Harap Alb de Spân rătăcit în fântână (din patru proverbe) nu sunt incluse în Cântece), iar de pe albumul/ LP – Long Play Tainicul vârtej al grupului Florian din Transilvania (Electrecord, 1986) apar în carte Fiul zburătorului cu farfuria, Paralele intersectate, Iubirea, tainicul vârtej și Întoarcere în cerc (nu și Mă simt minunat, Cum va fi mereu, Bună pace, domnule Marte, La cafeneaua întâlnirilor și Nunta lui Harap Alb).