„Crezusem mereu că se poate întemeia ceva pe dispreţ; acum ştiu ce anume: ‘moralitatea’.”
Henri de Montherlant
Mărturisirea publică, mai mult sau mai puțin criptată, prin intermediul unei opere, a unor resorturi intime, a gândurilor, aspirațiilor, emoțiilor, sentimentelor, este un act de comunicare unilaterală, o devoalare conștientă, asumată a concepțiilor despre lume și viață, apropiată de confesiunea tainică. Acest tip de comunicare, prin operă, se extinde în cazul spectacolului, amplificând exponențial, cu fiecare repetare a actului artistic, multitudinea de sensuri, permițând astfel o deschidere de tip universalis, o potențare a simbolurilor, a înțelesurilor.
Asta s-a întâmplat permanent în opera lui Caragiale. Tălmăcită, răstălmăcită, întoarsă pe toate părțile de critica literară, de critica dramatică, de regizori și actori, de simpli cititori care au văzut fiecare un Caragiale al lor, demolată pentru a fi reclădită pe noi fundamente, creația lui încă permite interpretări, analize, înțelegeri diverse, asocieri cu alte mari minți sau creații universale, conferindu-i și lui acest statut, alăturându-l în hall of fame-ul marilor creatori.
Propunerea clasicismului drept avangardă se justifică prin argumente întemeiate pe tradiţie: „descoperire de arhetipuri uitate, neschimbătoare, înnoite în expresie […] orice adevărat creator este un alt clasic […] arhetipul este mereu tânăr” .
Arta integrează forma unei gândiri, dar, din orice punct s-ar porni, se ajunge în cele din urmă la mult discutata condiţie umană, ce stă în fond sub o singură mare reprezentaţie, cea a risipirii. Se sfâşie aparenţa, se distruge construcţia, iar în teatrul lumii rămâne Logosul, perpetuat de fiinţa ce-l locuieşte temporar.
Dialogul ideilor se justifică prin înrudirea de esenţă a acestora cu „cuvântul”. Personaj al lumii ce vorbeşte despre lume, creatorul dialoghează neîntrerupt cu interiorul fragil, cu destinul necunoscut, cu lumea „ce se învârte şi se roade”, acceptând şi răzvrătindu-se, revolta şi resemnarea învăluind şi dezvăluind obsesii, sau febrile destinderi ale gândirii.
Comentând, cu sugestive nuanţe, mult citatul eseu caragialian Câteva păreri (1896), considerat o adevărată „artă poetică a marelui scriitor”, Tudor Vianu insistă pe deosebirea fixată de Caragiale între „stil şi manieră”, operată pe tot parcursul studiului, distincţia fiind asemănătoare cu cea dintre „organismul necesar al fiinţei vii, şi structura voită a lucrului artificial”.
Disocierea propusă se întemeiază pe un material artistic, viu, Caragiale comentând, din perspectivă estetică, două tipuri de discurs dramatic, cel al lui Victor Hugo şi Schiller şi cel al lui Shakespeare. Observaţiile au rolul de a distinge stilurile „codificate şi aplicate” de cele născute chiar din „trupul viu al operei”, arătând ce este absolut individual în fenomenul stilului, ca de altfel în orice altă manifestare a vieţii: unicitatea stilului este rezultatul acordării a două ritmuri, a ritmului în care se desfăşoară spectacolul lumii pentru sufletul nostru şi a ritmului în care, prin creaţia artistică, sufletul nostru răspunde ritmului lumii. Esenţa stilului este, pentru Caragiale, ritmul şi acesta nu trebuie alterat printr-un acompaniament aleatoriu.
„Dacă vrei să fii filosof, scrie romane!”, menţionează undeva Albert Camus, considerând că, asemenea artistului, filosoful gândeşte în imagini.
Această activitate a sufletului omenesc, conţinută în „iritabilitate” (sensibilitate artistică) dă creatorului putinţa de a reflecta lumea; creatorul-gânditor transformă subiectul cunoscător într-o reflectare „ca picătura de rouă” a cunoaşterii, a oglindirii, pentru ca multiplicarea acestei oglindiri să tindă spre o elegantă confirmare a principiului individualităţii: „câţi stropi de rouă între cer şi pământ, atâtea oglinzi mişcătoare şi atâtea ceruri, asemenea, câţi oameni, atâtea suflete şi tot atâtea lumi”.
Comentând aceste observaţii caragialiene în eseul său despre Filosofia lui Caragiale, Marta Petreu remarca: „o spectaculoasă şi surprinzător de frumoasă monadologie caragialiană, care ne arată că prozatorului i-au lipsit nu viziunea filosofică şi capacitatea teoretică, ci numai şi numai limbajul etnic, conceptualizat, pe care îl presupune în general gândirea teoretică, în mod sectar, filosofia”.
Comentariul eseistic face apropieri elegante între monadologia lui Leibniz şi sufletul „bob-de-rouă” despre care vorbeşte Caragiale, care, precum monada vie a lui Leibniz, este lăuntric infinit. Universul este reprezentat în suflet şi oglinzile, stropi de rouă mişcătoare care răsfrâng toate universul cel mare, organizează impresionant de convingător gândirea teoretică a dramaturgului într-un dialog incandescent cunoaştere-adevăr, ca şansă a revelaţiei în multiplicare.
Exegeza exclude cunoaşterea de către Caragiale a gândirii lui Leibniz, dar ea corelează imaginea purtătoare de idee a sufletului-oglindă cu o monografie a lui C. Rădulescu-Motru despre Nietzsche, scrisă anume pentru Caragiale. Între citatele din Nietzsche, traduse şi comentate de Rădulescu-Motru, se află şi câteva din Ştiinţa veselă şi din Dincolo de bine şi de rău, în care există imaginea conştiinţei-oglindă: „[…] acea oglindire pe care i-o dă conştiinţa, omul obiectiv este de fapt o simplă oglindă, el n-are altă plăcere decât aceea pe care i-o dă conştiinţa-oglindă [… ] cu sufletul transformat în oglindă”.
Cunoaşterea acestei demonstraţii metafizice este mai mult decât acceptabilă ca filieră, iar transformarea ei într-un comentariu vizează preocuparea dramaturgului pentru Schopenhauer, în special prin lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare. Relaţionarea lume-om, infinitul mare-infinitul mic are reprezentare inversă, lumea fiind ideală deşi palpabilă, iar sufletul, singurul real, deşi impalpabil (ideal înseamnă pentru Caragiale reprezentant, lumea fiind aşadar reprezentarea mea), concepţie de esenţă schopenhaueriană, ce traduce şi formularea prin care lumea este desemnată ca expresie a voinţei: „de câte ori considerăm bine fenomenul ce-l numim viaţă, rămânem pătrunşi de un adânc sentiment de uimire. Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei incomensurabile şi eterne voinţe”, afirmă autorul în Câteva păreri.
Admiţând adevăruri parţiale, subiective şi, refuzând o părere statornică pentru „a nu se înjuga la părerea altuia”, scriitorul adaugă: „orice idee […] sau sistemă, pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut indiferentă. Nu o pot nici preţui nici dispreţui, nici primi nici respinge, nici aplauda nici şuiera”. Aprecierea acestei opinii drept „demne de sofistica mare a antichităţii” – Marta Petreu ne permite să considerăm monadologia gnoseologică caragialiană drept o anticipare a gândirii lui Eugène Ionesco, şi să o asociem cu metafizica sofistă a acestuia din celebrul eseu NU, formulată tot sub pretextul unor discuţii critico-estetice. Filosofia este, de fapt, manifestare prin discuţie, prin dialog a marilor adevăruri, căci „este ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului”, apreciază Caragiale.
Analizând cu fineţe agresivă lumea ca spectacol, acel Weltanschauung subînţeles, scriitorul ajunge, în această ipostază creatoare, un „filosof” un „înţelept neostentativ”, lirismul fiind ascuns sub autoironie, încât „ceea ce mai înainte fusese subtextual sau contextual în scrisul lui Caragiale iese acum la vedere”. Deplasarea spre umor conţine în mod inevitabil o doză de înţelepciune, ipostaza de umorist şi înţelept reprezintă o sinteză creatoare, o expresie a unei descifrări lăuntrice a existenţei, pe care romantismul german a propus-o prin îmbinarea tragicului cu melancolia. Umorul ca Weltanschauung, se justifică şi prin contemplarea infinitului derizoriu al lumii.
Nimicul e derizoriu şi comic şi, cu un amestec de gravitate şi însufleţire, el va duce către melancolie; nimicul e sublim şi tragic, nimicul e vremelnic şi insignifiant. El va opera în raportul dintre Fiinţă şi Nefiinţă, iar asupra acestui raport se mai exercită şi umorul care se află ascuns în reflecţie: „umorul melancolic” se realizează permanent într-un individ, şi având drept cauză conştiinţa limitelor facultăţilor umane, imperfecţiunile societăţii şi mizeria vitală a vieţii.
Pentru Kierkegaard, umorul e o limită a interiorităţii şi comportă conştiinţa păcatului, de aceea umoristul vorbeşte rar de un anume păcat, sesizând doar ansamblul. Ajuns pe treapta credinţei, omul îşi dă seama că eforturile sale de a atinge transcendenţa sunt nule: râsul înăbuşă plânsul, umorul devine conştiinţa seriosului şi retractarea acestuia prin râs.
Asocierea umorului cu tragicul este frecventă în gândirea literară şi filosofică: în Hamlet umorul poate deveni difuz până la insesizabil, ca amprentă a anormalului, a morbidului şi a tragicului care domină piesa. Pentru Jean Starobinski, fin analist al maladiilor sufletului, melancolia şi ironia reprezintă un „Ianus bifrons al existenţei în stadiul estetic”. Dacă pentru romanticul Hoffmann ironia este tămăduitoare, pentru Kierkegaard ea este numai un aspect al aceleiaşi boli, al aceluiaşi univers spiritual. Amândurora li se va aplica remediul „viziunii inversate”, adică saltul, deoarece e nevoie să fi trecut prin ironie, pentru a te putea elibera de falsul serios; va trebui apoi ca ironia însăşi să se depăşească, actul existenţial al căinţei fiind substituit cu actul intelectual al negării, în vederea instalării într-un umor şi într-un serios superior de altitudine reflexivă.
Omul devenit personaj se proiectează într-un destin artistic şi capătă rolul de mediator între viaţă şi artă, între idee şi formă. „Simț enorm şi văz monstruos” traduce impulsul de creaţie provocat de jocul impresiilor fixate pe retină… Paul Zarifopol spunea că: „aceste cuvinte nu sunt o formulă ocazională, ci rezumă un temperament şi lămuresc o metodă artistică. Sensibilitatea ’enormă’ şi viziunea monstruoasă au imprimat artei sale caracterul excentric: în comic stil caricatural, deci, stilizare; în tragic, forme de groază şi de tortură extreme. În general, acest om simţea enorm; aparatul său psihic era oricând gata să interpreteze excesiv. Toată producţia lui mărturiseşte această pornire. În grav ori în ridicul, construcţiile lui poartă semn de fundamentală violenţă. Orice caracter al lui este un exces, orice situaţie, o culminaţie.”
Abisalul, agonia, ţipătul capătă oglindiri stranii uneori, în degradare şi deriziune, „fiinţa şi neantul dialogând până la sfârşitul lumii”.
La începutul timpurilor moderne, Pascal a elucidat, prin darul său de scriitor, sisteme de gândire dispersate, conjugând literatura cu filosofia modernă. El le foloseşte ca arme împotriva spiritului cartezian, modern şi acesta în esenţa sa. Comparând „spiritul geometric” cu „spiritul ascuns sau subtil”, Pascal arată că toate obiectele sunt capabile de un tratament geometric, dar numai a doua manieră poate caracteriza subtilitatea şi diversitatea versatilei naturi umane. Enigma omului nu poate fi decât contradicţia şi lipsa de omogenitate, încât nici o gândire raţională nu poate explica acest „iraţional al fiinţei”.
„Sufletul omului este o infimă oglindă sferică cu conştiinţa absurdului adâncimii proprii, – în afara-i şi-nainte-i, ori încotro, infinitul mare şi, înăuntru şi d-a-ndăratelea infinitul mic.” Lumea de dinăuntru se schimbă după lumea din afară. Infinitul uman este impalpabil, iar mişcările lumii au corespondente în sufletul nostru.
Sentimentul de angoasă, de disperare, provocat de senzația de izolare a omului în univers, nu poate fi evitat, iar reflecţia lui Pascal în acest sens este cutremurătoare prin evidenţa sa: „le silence éternel de ces éspaces infinis m’éffraie”.
În Filosofia Artei şi Istoria Literaturii Engleze, Hippolyte Taine introduce un tip de filosofie a culturii, cercul de fier al necesităţilor, ce închide viaţa noastră fizică şi devine, în planul vieţii spirituale, „cerc magic”, în care ideile, gândurile şi înclinaţiile omului, exprimate în opere de artă devin un studiu asemănător „metamorfozei unei insecte”. Fiecare gânditor ne dă propria sa imagine asupra naturii umane şi faptele înclină balanţa înspre cunoaştere, deşi interpretarea lor se înscrie în arbitrar.
Voinţa de putere, instinctul sexual sau instinctul economic devin rând pe rând concurente la supremaţie în explicaţia vieţii omului. Focarul intelectual se pierde înspre periferie, problema omului fiind disputabilă între domeniile amintite, pentru ca, în cele din urmă, temperamental gânditorului-scriitor să joace rolul decisiv în evaluarea vieţii umane.
„Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi, într-un sens, este singurul creator, pentru că numai el singur, în toată literatura română, «face concurenţă stării civile»”. – G. Ibrăileanu
Acest impuls histrionic, disimulat şi participativ, expresie a aşa-numitei suceli, a da-ului şi nu-ului ce cumulează tensiuni, exprimă o spaimă dar şi o prosternare, fie ea şi autoironizată, în faţa unui transcendent misterios ce poate fi exprimat metonimic prin „bolovanul sisific”, expresie a grandorii, dar şi a resemnării.
„Universul lui Caragiale atinge această zonă de dincolo, pentru că produce înțelegere – nu o înțelegere a ceva cunoscut, și nu o înțelegere care poate fi predată apoi mai departe. Ea nu poate fi nici măcar exprimată. Exprimarea este însuși actul artistic. Și aceasta, prin identitate destinală, nu suportă explicații.
Nu poți explica de ce este revelator chinul lui Leiba Zibal. Poți încerca să îl desfaci în bucăți și să îl explici psihologic, dar sensurile plurale nu se vor transmite. Nu poți decât să le faci să ființeze.
Auto-ironie e și în O făclie de Paști, și în Inspecțiune, în D’ale carnavalului, în Două loturi sau în Conu’ Leonida… Este auto-ironie pentru că acela care interpretează – scriitorul, cititorul, actorul, și-l asumă pe Leiba Zibal, pe nenea Anghelache, pe Pampon, Mița sau Crăcănel, pe Cănuță sau Lefter Popescu. Nu se identifică cu ei, ar fi calea spre explicit sentimentalism sau melodramă. Personajele sunt asumate, sunt în frisonul jocului.
Caragiale scrie ca și cum ar prooroci, are echivocul unui oracol. Ce i se întâmplă lui Leiba Zibal vorbește într-adevăr despre groază, despre delir, dar în același fel în care ar vorbi despre groază o scenă în care i se așază o ploșniță pe umăr unui om, și el începe să urle și să se zbată, iar când o dă jos, o calcă în picioare, transpirat și cu bale la gură, și o izbește și o izbește și o izbește până obosește.
E ceva comic în asta, e ceva tragic în asta. Dacă se transmite, dacă aprinde vreo luminiță neașteptată pe undeva, e și comic, și tragic. Caragiale aprinde aceste luminițe și, de aceea universul lui, deși construit din farse, este în mare măsură tragic.
În universul lui Caragiale, toate situațiile sunt drame fără repercusiuni. Nu există suportul unor mize reale și, din cauza asta, personajele acestei lumi ridică mizele existenței lor la dimensiuni astronomice. În acest traseu de destin abulic, nimic nu se întâmplă cu adevărat niciodată. Și din cauza asta, toți tânjesc după acțiune, după suspans. Viața ar fi prea plicticoasă fără scandal. Fără melodramă, fără vodevil, ar fi iadul pe pământ. Ar fi doar tragic.
Ce este Conu’ Leonida dacă nu un delir nocturn, un studiu al fandaxiei? Și ce e Leiba Zibal altceva decât Conu’ Leonida? Un om stă închis în casă și câte gânduri nu încep să-i treacă prin cap noaptea? Și uite așa dă în ipohondrie și fandaxia-i gata. Pogromul bate la ușă… Poate de-ar bate Reacțiunea la ușă, ar puteasă se întâmple ceva. Măcar de ar exista reacțiune sau un dușman prezent. Dar totul este doar mistificare.
Dar în universul lui Caragiale, împușcăturile nu sunt altceva decât distracția veșnicului bobor turmentat, care din plictiseala asta fără margini, mai face o revoluție, mai sparge câte o prăvălie sau se mai duce la vot din când în când, până nu e prea târziu, și El prea turmentat.
Delirul, obsesia hangiuliu Stavrache nu e tot fandaxie? „Credeai c-am murit, neică?” – este o replică de tragedie greacă, dar… o replică neexplicită, pe care oamenii își imaginează că o adresează zeilor nevăzuți tot timpul.
Republică, Reacţiune, Libertate, Democraţie, Revoluţie, Popor suveran, Progres, Ţărişoara mea – România (lacrimi, aplauze, huiduieli) iată cuvintele profetice ce întrețin destinul caragialesc, iar eroii caragialieni le repetă obsedant, la tot pasul, în tot locul.
Marile adevăruri, idealurile revoluţionare au murit, şi-au pierdut demult sensul în această debandadă generală curat-constituțională, în care „damele bune” trăiesc cu intensitate adulterul existențial și suferința burlescă.
Existența eroilor caragialieni este enorma mistificare a existenței. Naţiunea a devenit o chestiune arzătoare la ordinea zilei, ca în de ne-uitatul 11 februarie de care nimeni nu vrea să scape, când chiolhanul patrioţilor s-a întins până seara tarziu. Da, politica e existență maculată, „dar, fără politică, ce te faci?
Politica reprezintă pentru eroii lui Caragiale un spaţiu vital monstruos, dar tentant şi propice falsului. Dar toți cred şi vor, plânge… şi dă-i şi luptă, şi luptă… „Și eu sunt român!” – urlă tânărul student în drept și publicist, Rică Venturiano: „Dumnezeul nostru este poporul! Box populi, box dei”, și în final: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm”.
„Orice este posibil. Totul falsifică, totul degradează.”
„Trădăm râzând, râdem trădând…”
Poate pentru că cei care reprezintă și impun guvernarea democratică și care întrețin nebunia aceasta macabră, unde, autoritar peste tot şi toate, este trimisul centrului, cu fişa lui revoluţionară de la ’48, de când luptă şi luptă cu întreg neamul lui şi tot nu se mai termină, nu este altcineva decât gângavul Agamiță Dandanache, susținut de echipa de campanie Trahanache, Cațavencu, Zoe, care îl alege pentru a reprezenta opțiunea poporului și astfel certifică, desfac și refac continuu criza teribilă în care trăim deplinătatea Marelui Nimic.
Şi totuşi, de ce câştigă Agamiţă Dandanache alegerile? Pentru că noi suntem întotdeauna în acută criză existențială a valorilor în triumful mistificării!
Caragiale practică rând pe rând măşti prin care îşi exprimă dorinţa „de a scandaliza şi mustra în chipul acesta societatea”, dar el este în primul rând cel care, aidoma năzdrăvanului din anecdota sa alegorică, aduce la lumină, cu augustă inspiraţie şi haz, celebrul „nas” al mentorului ce înfricoşează, pentru a-i permite agorei delectarea, iar sufletului încântarea.
Dacă nebunii lui Shakespeare devin eterni mesageri ai înţelepciunii supreme, enigmaticul Ion, din Năpasta lui Caragiale, dă cuvânt, în modul cel mai tulburător, acelui „simţ al misterului cosmic, pe care marele scriitor şi l-a interzis sistematic în numele său personal”.
Imaginația, partea înșelătoare a omului și nefericirea binecuvântată a artistului, acea amantă a erorii și falsității, cu atât mai înșelătoare cu cât nu este întotdeauna astfel; căci ar fi o stăpână infailibilă a adevărului, dacă nu ar fi o stăpână absolută a falsității.
„Înțelepciunea tăcerii, lașitatea tăcerii, anii de glorie ai mistificării, încolonarea în mediocritate și anonimat, toate ne spun că transmitem nu ceea ce vrem, transmitem nu ceea ce știm – transmitem ceea ce suntem.” (Jean Jaurès)
„…pentru înțelesul omului nu-i nimic mai important decît înțelesul omului, fiindcă, prin comunicarea înțelesului la înțeles, realitatea se potențează. Infinitul palpabil, dar ideal, se adînceşte în oglinda sferică şi devine infinitul impalpabil, dar real”. – I.L. Caragiale
Dacă regenerarea morală se poate realiza prin forme ale ascezei, contemplării, misticii sau sacrificiului, prezente ca motive în creația teatrală, în planul artei, salvarea, regăsirea, înseamnă resurecţie, spectacol, după cum ne indică tabla de materii din Moşii lui Caragiale: „Tricoloruri – panorame – […] cerşetori – ciubere – cimpoaie – miniştri – pungaşi de buzunare – [… ] fotografii la minut – comèdii – tombole – Moftul român nr. 8 – […] cruci – dumnezei – fluiere -alune prăjite – floricele – șerbet – răcoreală – Marsilieza – lulele – luleaua neamțului – Deșteaptă-te, române! [… ] – sacâz – sifoane – ciucalată – acadele – plesnitori – tunuri – călușari – smochine – păpuși – poame – capul vorbitor – Leul de mare – «Vasilache» – copilul cu trei picioare – încercarea puterii – distracția americană – belciuge – fonografe – […] Visul Maichii Precistii – borangic – țâri – sardele – lămâi – brânză – urdă – cașcaval – slănină – roabe – velințe – altițe – bibiluri – fote – perdele – ștergare – marame – furci – căldări – pirostrii – lopeți – albii – copăi – fedeleșuri – porci – mătănii – paiațe – rogojini – parfumuri – ciorapi – iminei – ghete – cizme – papuci – mătăsării – piepteni – drâmburi – darace – cobze – pomadă – clarinete – maimuțe […] – intelectuali – artiști – poeți – prozatori – critici – burgheji – tramcare – tramvaiuri – capele pârlite – jupe călcate – bătături strivite – copii pierduți – părinți beți – mame prăpădite – guri căscate – praf – noroi – murdărie – infecție – lume, lume, lume – vreme frumoasă – dever slab –
Criză teribilă, monșer!”
Și cât de prezent e și astăzi trecutul mărturisit de Caragiale, în acest text post-post modern profetic!