Adevărul? Hm! Mai degrabă o Fata Morgana ce dispare mereu dincolo de orizont pe măsură ce înaintezi înspre el. Un acrobatic – și neverosimil – salt dincolo de linia de separație ar dezvălui cu stupoare că a apărut pe neașteptate un nou orizont, pe nebula căruia zâna vrăjitoare zâmbește ispititor și malefic, la fel de îndepărtată. Probabil cea mai aplicată demonstrare matematică a afirmației îi aparține unui uriaș logician al secolului trecut: Kurt Gödel, autorul bulversantei Teoreme a incompletitudinii. În esență, el ne spune că orice sistem logic, cu cât mai complex ar fi el întemeiat, va conține întotdeauna cel puțin un adevăr ce nu poate fi demonstrat prin axiomele sale. Acesta se fofilează din bătaia săbiilor silogistice ale sistemului așa cum camarazii lui Ulise s-au strecurat afară din peștera lui Polifem acoperiți cu câte o oaie (pentru avizați, adevărată „numerație Gödel”!). „Prinderea” lui necesită saltul pe un nivel logic superior, dez-orbirea lui Polifem care astfel va putea discerne între om și mioară. Numai că regulile noi de pe nivelul respectiv vădesc în cele din urmă același sâcâitor mecanism: se va găsi și aici măcar un adevăr nedemonstrabil. Păcălind încă un ciclop cu ochiul distrus de toiagul înroșit al lui Ulise și care nu mai distinge între specii. Matematicianul și fizicianul de origine română Mario Livio (Secțiunea de aur) pune punctul pe i: „nu va exista niciodată o metodă formală de a determina pentru fiecare propoziție matematică dacă ea e absolut adevărată, la fel cum nu există o cale de a determina dacă o teorie fizică este absolut adevărată”. Renumitul cercetător oxfordian, Sir Roger Penrose (Shadows of the Mind), împătimit și el de tematică, împinge lucrurile tocmai în sferele platoniene absolute, acolo unde matematica e o entitate universală și atemporală, constituindu-se în singurul limbaj obiectiv al cosmosului: „Adevărul matematic nu este determinat arbitrar de regulile vreunui sistem formal făurit de ‘mâna omului’, ci are o natură absolută, și se află dincolo de orice asemenea sistem de reguli specificabile”. Problema e în ce măsură „mâna omului” e suficient de lungă și de abilă încât să apuce, ori măcar să pipăie sferele diafane despre care Platon vorbea mereu cu reverență.
Dacă adevărul în expresia numerelor și teoremelor este atât de alunecos, ce așteptări putem avea de la cel sondabil prin concepte, implicit prin cuvinte? Aici lucrurile sunt infinit nuanțate. Paleta de abordări se întinde de la extrema că adevărul nu există, prin intermediara variabilității lui în timp și spațiu geografic, prin cea platoniană a accesibilității sale dar a imposibilității comunicării lui, la aceea că el există, dar e inaccesibil. Anton Dumitriu (Alétheia) face o amplă analiză a modului în care grecii se raportau la conceptul de adevăr, dar trece în revistă și metamorfozele sale ulterioare. Ele relevă tocmai această diseminare a traiectelor. Adaequatio rei et intellectus – este formula scolasticilor, o transliterație a enunțului aristotelian („propozițiile adevărate sunt asemănătoare lucrurilor”), care nu are cum să ducă prea departe, întrucât ambele repere, și fenomenele ce compun realitatea, și intelectul, suferă variații mai mici sau mai mari în timp și spațiu. Pentru Descartes, claritatea unui gând este garantul veridicității sale, căci „Dumnezeu nu e un trișor care să permită să mi se instaleze în opinii falsități” (Méditations métaphysiques). Linie pe care merge și Spinoza: „Toate ideile, întrucât se raportează la Dumnezeu, sunt adevărate” (Etica). Leibniz aruncă în schimb o privire în urmă către scolastici, la corespondența dintre lucruri și propozițiile din spiritul nostru, dar într-un final revine la vadul cartezian al distincției și clarității ideilor adevărate din intelect. Se pare că sintagma scolastică a atras ca un magnet sistemele de gândire secole de-a rândul, întrucât și Kant pornește în investigarea adevărului tot de la ideea de acord al cunoașterii cu obiectul cunoscut. Doar că aici lucrurile sunt mai complicate, întrucât obiectul cunoscut nu beneficiază decât de o cunoaștere parțială, „fenomenală”, iar el „în sine” rămâne pe vecie impenetrabil intelectului. Într-un final, filosoful din Königsberg disjunge două criterii pentru adevăr, unul material și unul formal, renunțând în cele din urmă la primul și constatând indispensabilitatea dar și insuficiența celui de-al doilea. Concluzia lui Kant este aceea că adevărul „nu se află în obiect, în măsura în care acesta este instituit”, ci exclusiv „în judecata asupra lui, în măsura în care acesta este gândit” (Critica rațiunii pure). Și Hegel procedează la o bifurcare a adevărului în cele „două fețe” ale sale: cea obiectivă și cea subiectivă care, în cele din urmă, nu sunt decât vectorii schemei sale dialectice de cunoaștere. În capătul demonstrației, adevărul devine un simplu obiect de gândire. Se vede cum, odată ce nu s-a mai făcut apel la proptelele divinității, adevărul zburdă printre uimirile urmăritorilor săi cu tot mai mare dezinvoltură.
Facem însă saltul înapoi în timp. Cuvântul grecesc alétheia, tradus aproximativ prin „adevăr”, având sensurile directe de „realizare” sau „împlinire” a ceva, provine din verbul infinitiv aletheỳein, intraductibil – după Anton Dumitriu – în limbile moderne decât prin sintagme cum ar fi „a face adevărat”, „a fi în realitate”, care însă nu-i pot reda complexitatea de sensuri. Doar prin filieră germană (wahrhaften, „a se realiza ca adevărat” – un reflexiv extrem de reactiv), se poate obține o pătrundere mai adâncă la rădăcina verbului printr-o sondare până în stratul ultim, chiar transcendental, al actului gândirii, al „gândirii care se gândește pe sine”: nivel suprem al intelectului, mișcare ce creionează o buclă recursivă în jurul absolutului, al esenței. Volută ce ne parașutează exact în ograda lui Aristotel: To ti esti (ceea ce este), devenit ulterior To ti en einai (ceea ce era a fi) este expresia aristoteliană pentru esența lucrurilor actualizate, desemnând existența obiectului în „quidditatea”, în specificitatea sa absolută, în determinațiile unice și inalterabile ce-l definesc. Iar existența este infailibila – și unica – măsură a adevărului: „Un lucru are atâta adevăr câtă existență are” (Metafizica), afirmație care poate fi interpretată ca strădanie a Stagiritului de a scoate adevărul din aburii indeterminărilor și a-l ancora de una dintre categoriile de bază ale logicii sale. De a-l așeza, prețios, în galantarul universaliilor lui. Doar că, până la a oferi privirilor cristalul gata șlefuit, mai e un pic de lucru. Și asta ține de o altă fațetă a etimologiei termenului grecesc.
Heraclit, apoi Aristotel, urmăriți îndeaproape de Heidegger, au descompus cuvântul în à – létheia: à fiind o particulă privativă, iar létheia, derivat din verbul lanthánein,„a fi ascuns”, aflat în legătură cu zeița uitării, Léthe. Alétheia fusese folosit și cu câteva secole bune mai repede de Homer și Hesiod (alétheia, alethés), în sensul de „neascundere, rectitudine”. Anton Dumitriu sintetizează sensurile termenului în această lumină: „Dacă se iau la un loc afirmațiile lui Homer și Hesiod, alethés și alétheia au următoarele semnificații: 1) exactitatea care nu ascunde [neascunzătoare], devoalantă a vorbirii și opiniei; 2) realitatea neascunsă, devoalată a ceea ce există, a existândului; 3) corectitudinea care nu uită [neuitătoare], neînșelătoare, veracitatea omului, a caracterului său”.
Acum să privim succint înspre analiza lui Heidegger. Tema este abordată extrem de concentrat în câte un capitol din volumele Ființă și timp și Problemele fundamentale ale fenomenologiei și pornește, critic, de la concepțiile antice și, în special, aristoteliene. Adeverirea, din capul locului, „nu implică o adecvare între cunoaștere și obiect [subl.n.]”. „Faptul de-a-fi-adevărat” trebuie interpretat ca „fapt de-a-fi-în-modalitatea-care-descoperă”, care este posibil doar „pe temeiul faptului-de-a-fi-întru-lume”. Acesta este însuși temeiul Dasein-ului, adică al ființării umane. Astfel că à-létheia, „starea de ne-ascundere” implică „starea-de-dezvăluire-a-ființării”, care „este o modalitate ontologică a Dasein-ului”. Prin aceasta, Heidegger se desparte și de idealiști, susținând că adevărul nu este în intelect, ci adevărul este în lucruri, în măsura în care ele sunt „luate ca ceva des-coperit” (deși, până la urmă, des-coperirea lucrului ține tot de intelect!). Și aici se ajunge la punctul cel mai tulburător al analizei sale pe tematică: existența adevărului este determinată de existența… „des-coperitorului”: „Când nu este nici un subiect – în sensul strict al Dasein-ului existent –, nu poate fi vorba nici de adevăr și nici de falsitate”. Așa cum legile lui Newton – exemplifică profesorul de la Freiburg – n-au reprezentat un adevăr până nu au fost „des-coperite” și postulate de fizicianul englez. Și aceasta pentru că „natura nu are nevoie de adevăr” pentru a fi așa cum este ea, oarbă și surdă în stare ne-dezvăluită. Ducând mai departe exemplul cu Newton, putem completa că adevărul legilor sale de fapt nu a dăinuit decât vreo două secole, până la Einstein, ceea ce ne poartă spre o altă afirmație șocantă a lui Heidegger: „adevărurile eterne nu există” [subl.n.]! Nu au niciun temei legitim. Ar presupune persistența Dasein-ului în veșnicie. Și stagnarea completă a cunoașterii. Presupunerea că ele ar exista înaintea oricărei științe și cunoașteri este superfluă, căci „în măsura în care existăm, noi suntem în adevăr” (revenire spectaculoasă la matca Stagiritului). Noi nu avem nicio nevoie a presupune că „undeva ar exista «în sine» un adevăr înțeles ca o valoare transcendentă sau un sens valabil, plutind cine știe unde, ci însuși adevărul, adică constituția de ființă a Dasein-ului, ne presupune pe noi”.
Ce „adevăr” poate fi extras din acest subtil stufăriș conceptual, în fapt mult mai vast decât am așternut în rândurile precedente, și care ar putea fi lămuritor pentru esența lui? O vulnerabilă concluzie ce s-ar degaja este aceea că adevărul este o chestiune ce ține exclusiv de limbaj. Limbajul este suportul indispensabil al judecăților intelectului, al formulării gândurilor, fie ele „clare și distincte” fie mai puțin; prin limbaj se des-coperă cele ascunse (ori uitate) din realitate, limbajul este determinativul esențial al Dasein-ului. Limbajul este chiar și fondatorul sferei transcendente unde, pentru teologi ori filosofii dogmatici, s-ar adăposti adevărul etern, cel contestat radical de Heidegger. Tot el mai spunea și că, chiar dacă 2 + 2 = 4 cât timp ține Universul, operația a fost lipsită de relevanță până când ea a devenit operațională în lume. Până când niște primitivi descleiați la minte au adunat câteva pietricele, le-au grupat și au denominat grămăjoarele obținute. Dar nici măcar acest lucru nu stă în picioare la infinit. Aceste simple operațiuni aritmetice posedă și ele failibilitatea lor. Ne demonstrează asta redactorul științific al prestigioasei reviste Science, Charles Seife (Zero. Biografia unei idei periculoase). Adunăm un șir infinit de 0: 0 + 0 + 0 + 0 +… Suma lui este, evident, 0. Hai să facem un mic artificiu: înlocuim fiecare 0 cu 1–1. Formula devine: (1–1) + (1–1) + (1–1) +… Rezultatul este tot 0. Să facem acum o regrupare a termenilor, absolut corectă aritmetic. Separăm primul 1 și îi reasociem pe toți ceilalți: 1 + (–1 + 1) + (–1 + 1) + (–1 + 1) +…, ceea ce devine 1 + 0 + 0 + 0… Obținem acum rezultatul 1! Cu alte cuvinte, 0 = 1!!! Iar dacă înlocuim 0-urile inițiale cu 2, 3, 4 etc. însumate cu negativele lor, rezultă că 0 este egal cu orice număr. Valabilitatea procedeului ține de condiția inițială de șir infinit, de tenebrosul infinit căruia Aristotel i-a refuzat intrarea în actualizare. Dar oare pomposul adevăr vehiculat în toate mediile posibile nu e musai să patroneze întreaga creație, implicit infinitul?
Istoria tuturor înfăptuirilor omenești ne oferă din belșug argumente pentru nestatornicia lucrurilor ce au constituit piloni „indestructibili”, repere de nezdruncinat ale conștiinței umane, unele dintre ele revendicând sacrificii de sânge. Pământul plat, zeitățile/spiritele care coordonează funcțiile naturii (relief, vegetație, cutremure, incendii, meteorologie etc.), mecanica sistemului solar, nașterea vieții, existența eterului, cele patru elemente constitutive ale materiei, geometria euclidiană (la scară cosmică), forța misterioasă gravitațională neînțeleasă pe deplin nici de „inventatorul” ei, corpuscularitatea luminii, universul staționar și multe altele: toate au căzut după ce omul a „des-coperit” variante noi. Chiar și în domeniul juridic: oare inversiunea sexuală nu a fost pedepsită aspru timp de secole cu închisoarea, tortura sau chiar execuția, iar în zilele noastre pedeapsa se abate asupra celui ce cutează să o defăimeze? Atunci unde se ascunde această himeră căreia, din nevoia de a da existenței o umbră de certitudine, îi spunem adevăr? Ce este adevărul mai mult decât un pachet instabil de opinii, legiferate sau nu, și care încearcă să liniștească temporar apele sociale, în așa fel încât stirpea omenească să poată fi disciplinată și subordonată? Ori dă aparență de rigoare minților gânditorilor și cercetătorilor ca să-și poată îndeplini căutarea înfrigurată a unui sens al lucrurilor? Și adevărul, și minciuna, după aserțiunea lui Goethe, sunt contradictibile. Context în care a muri pentru adevăr este echivalent cu a-ți da viața pentru legile termodinamicii. Care vor mai dăinui, și ele, până când cineva o să observe vreun comportament încă neștiut al moleculelor, fapt ce va împinge respectiva teorie într-o aproximare, într-un caz particular, așa cum a făcut-o și relativitatea einsteiniană cu mecanica lui Newton. Însă poate că, în pofida scepticismului heideggerian, există adevăruri eterne. Problema se pune acum în alți termeni: cât poate ține această eternitate? Până când un asteroid gigantic se va izbi necruțător de Terra și o va trimite înapoi în Hadean? Până la o „tranziție de fază” – cum o numesc fizicienii – când un minuscul proces cuantic de schimbare spontană a vreunui parametru al funcționării atomului începe să se propage în tot Universul cu viteza luminii (deci nedetectabil de noi; poate că el deja s-a și produs pe undeva pe imensa boltă!…), iar pe linia „frontului” de înaintare, într-o fracțiune de secundă, totul, dar absolut totul, pe neanunțate, se transformă fundamental în cu totul altceva? Materie, galaxii, viață, gânduri, realizări, „adevăruri”? Sau, mai necontondent, până la diluția Universului în radiații și găuri negre? Poate că nu ar trebui să calificăm drept adevăr decât „ceea ce era a fi”, obiectualitatea esențială a tuturor actualizărilor în mecanica lor predestinată, în nestatornicia lor fundamentală. Decât indiferența instabilă a naturii care nu posedă și nici nu necesită un asemenea predicat, așa cum constatase și Heidegger.
Nu poate fi părăsit subiectul fără un fugitiv recurs la Platon. În dialogul Cratylos, el face o nouă „silabisire” etimologică a termenului grecesc și care bulversează interpretările anterioare: ále–théia. Alé, în tălmăcirea lui Anton Dumitriu, desemnează o cursă, o alergare, iar théia se referă la sfera divină. Traducerea lui Andrei Cornea, „căci mișcarea divină (théia phorá) a ființei pare a fi fost prezentată prin acest termen, adevărul, ca fiind o călătorie divină (ále théia)” – poate sugera și deplasarea („călătoria”) divinității, conferind astfel o ambiguitate în privința celui ce efectuează mișcarea. Traducerea Siminei Noica, în schimb, e un pic mai clară la acest paragraf: „În fapt, mișcarea divină a ființei [subl.n.] e cea care pare să fie exprimată prin cuvîntul alétheia, adică ále théia (alergare divină)”. Varianta de „alergare divină” exclude implicit sensul anecdotic și mult prea trivial de „antrenament” al zeului, transferând evident dinamica mișcării către ființa umană; în timp ce „călătoria divină” poate fi luată în sens metaforic, ca privire panoramică de investigare, de supraveghere a propriei creații. „Mișcarea divină a ființei” descrisă ca „alergare divină” pecetluiește astfel sensul, oarecum firesc, de îndreptare impetuoasă a ființei umane înspre divin. „Cursă” de perpetuă apropiere, al cărei deznodământ se postulează în Timaios: „A găsi pe autorul și pe tatăl acestui univers e un lucru greu, și odată găsit, este cu neputință să-l spui tuturor”. Paradigma se schimbă. Adevărul devine tangibil, dar necomunicabil. De fapt, bulversarea de care vorbeam adineaori e mai degrabă prinderea într-un mănunchi a tuturor sensurilor dinainte: cursa înspre divin include și căutarea clarității gândului, și adecvarea judecăților, și dezvăluirea celor ascunse ori uitate, și (auto)„des-coperirea” ființei. Însă toate acestea doar ca tendință, nu ca realizare. Ca „alergare”, nu ca trofeu. În reprezentare grafică, ar fi o curbă asimptotică, o urmărire perpetuă, exasperantă, fără liman. O tindere fără atingere, o iluzorie apropiere de ceea ce nu se lasă apropiat. Căci și dacă, printr-un colaps geometric, contactul s-ar produce – cum sugerează Platon –, iar Autorul universului ți s-ar înfățișa în deplina lui măreție, faptul recade instantaneu în ambiguitate: căci e „cu neputință să-l spui tuturor”. Superb simbolic, dar logic e redundant (nu spunea Descartes că adevărul trebuie să fie limpede și distinct? Implicit exprimabil?). Astfel, orice entitate fundamentală care ar sta la baza realității, orice adevăr inamovibil decade în iluzoriu. La prima vedere, a vedea, dar a nu putea da expresie a ceea ce ai perceput nu depășește relevanța ocultismelor care pretind a avea acces la mistificări suprasensibile. Poate că doar la prima…
Adevărul persistă însă în a fi o fantasmă.
Totuși… Cum să rămânem fără adevăr? Ce suport existențial ne poate oferi o lume în care totul se petrece într-un aleatoriu dezlănțuit? În care inclusiv certitudinile noastre matematice, raportate la inevitabilul – și indigestul – infinit sunt doar un caz particular, util ce-i drept, dar lipsit de stabilitatea absolutului? În care vorbirea curentă sau conceptuală, extrem de plastică în a da expresie oricărui gând, pare să țopăie de multe ori dincolo de substanța gândului? Totuși, s-ar mai putea încerca urmărirea lui într-o zonă necuvântătoare, acolo unde nu mai operează nici conceptele și nici cuvintele: muzica (se poate contraargumenta că o mare parte din muzică implică text. Dar textul, în marea muzică, este doar un accesoriu ce permite introducerea într-un ansamblu a „instrumentelor” vocale: cor, grup vocal, soliști; înlocuirea lui cu orice tip de succesiune de foneme nu afectează valoarea muzicală a lucrării). O facem împreună cu Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare), cel ce conferă muzicii – uneori cu anumite stângăcii – o strălucire ce aruncă penumbre peste orice altă manifestare a creativității. Împingându-l să exclame: „cât de sărac și steril este conceptul”! Muzica a fost, în accepțiunea filosofului din Frankfurt, parașutată în mijlocul unei lumi fără sens coordonată de dictatoriala voință; un „paradis familial”, de durată foarte scurtă, însă „de neatins pe vecie”; în același timp inteligibilă și inexplicabilă. Este „o consolare provizorie în timpul vieții”, viață care, de altfel, nu e altceva decât „o durere constantă, când lamentabilă, când înfiorătoare”. Muzica nu numai că produce bucurie ori suferință, dar ea „descrie bucuria însăși, suferința însăși”, în perfectă concordanță cu modelele ideale platoniene: „muzica ne dă ceea ce precedă orice formă, nucleul intim, inima lucrurilor”. Mai mult decât atât, Schopenhauer pășește, asumându-și riscurile de rigoare, pe teritoriul „lucrului în sine”, în jurul căruia predecesorul său din Königsberg dădea târcoale cu maximă prudență: muzica „exprimă ceea ce este metafizic în lumea fizică, lucrul în sine al fiecărui fenomen. În consecință, lumea ar putea fi numită o încarnare a muzicii, ca și o încarnare a voinței [subl.n.]”. Ființa, esența lumii, adică voința, are un singur mod de exprimare „cu veridicitate și precizie [subl.n.]”: cel prin sunete. Iată că adevărul își găsește totuși o cale de a pătrunde în lume prin inefabilul acordurilor sonore. Înseamnă că el trebuie să existe? Da, el există, încarnat în însăși muzica. Argument? Muzica depășește toate barierele temporale, nu doar pe cele precare ale existenței umane, ci și pe cele cosmice: ea „ar putea să continue să existe chiar și atunci când universul nu ar mai exista”. Afirmația l-ar fi uluit până și pe Pitagora!
Tulburătoare concluzii. Doar că secvența demonstrativă „tehnică” schopenhaueriană nu e la nivelul lor. Pseudo-analiza sa a unui acord dintr-o piesă muzicală oarecare, ca biunivocitate sunet-cosmos, e purtătoare de naivități înduioșătoare. Astfel, basul fundamental e întruchiparea voinței ce acționează în nivelele inferioare ale materiei anorganice. Notele de deasupra lui vizează „lumile organizate” (vegetală, animală). Iar vocea cea mai înaltă, purtătoarea melodiei, este deja avatarul omului, când nu pătrunde de-a dreptul în sfera Ideilor. Iată partidele unui ansamblu divizate pe regnuri, simfonia transformată în geo/biologie. Iar terțele și cvintele acompaniamentului, taxonomie a speciilor. Era benefic ca pentru concluziile sale metafizice să ia un pic în răspăr și polifonia. Căci polifonia, această inegalabilă suprapunere de planuri melodice distincte, conflictuale dar armonizatoare, echilibrate în dezechilibre, ar fi putut să-i confere argumente solide pentru concluzii. Și avea la dispoziție, slavă cerurilor, material suficient de analiză. Doar pe durata vieții lui, și în spațiul său germanic, tocmai se încheia epoca marilor polifoniști clasici și începea cea a celor romantici și post-romantici. E drept că Mozart a murit când el de-abia împlinise 3 ani, însă Haydn și Beethoven se aflau încă în plină activitate componistică în timpul tinereții sale. Iar Schubert, Schumann, Mendelssohn-Bartholdy, Brahms, Bruckner, Wagner și mulți alții erau de-a dreptul contemporani. Se scriau și se interpretau în anii 1800 partituri nemuritoare cu sutele, cu miile. Să nu mai vorbim despre cele deja scrise, începând de la giganții fondatori ai polifoniei vocale din Italia renascentistă și până la marele „matematician” al ei, Johann Sebastian Bach.
Doar câteva fraze erau necesare pentru ca Schopenhauer să-și valideze acaparatoarele concluzii. Trebuia să ia un madrigal monteverdian, un coral de Bach, o miniatură mozartiană, o simfonie a lui Schubert sau un preludiu wagnerian și să asculte cu atenție ce se întâmplă „dedesubtul” melodiei „platoniene”. Să analizeze pilonii ce susțin bolta. Constata cu stupefacție că în aceste „bazilici” pilonii nu sunt ficși, chiar dacă seraficul dom e neclintit și contemplă lumea de la înălțimea lui provocatoare. Ei alunecă și se împletesc precum tentaculele unor animale marine fantastice, se desfac și se înalță în șuvoaie cromatice către ogivele ce adună energiile pământului în fulgere ascuțite. Totul pe muchie de cuțit, totul la limita prăbușirii care însă nu se produce, întrucât tensiunile sunt atât de bine ticluite încât transformă alunecările în contraforturi, rănile în abside, rupturile în diamantine vitralii. Aici se vede cu claritate constanța emanată din inconstanță, stabilitatea pulverizată în instabilități devenite categorii nepieritoare în „pieritatea” lor invincibilă. Răzbate oare din tulburarea sacru-tranzitorie a madrigalului vreun licăr deslușitor? Ceea ce era a fi mereu, ceea ce va fi să nu fie în vecii vecilor! Decât, poate, „atunci când universul nu ar mai exista”… O catedrală topologică, arhitectură solidă pe un teren în veșnică frământare, un neastâmpăr peren al volumelor ce nu prididesc a-și dezgoli argintăriile imateriale, precum vrăjitoarea perfidă de la capătul orizontului. Schopenhauer trebuia să lase o clipă voința în pauză de hidratare și să spună că „dedesubtul” unei astfel de „melodii” nu se întâmplă doar o simplă susținere de acorduri perfecte și impersonale, căci n-ar putea scoate din ea mai mult decât un vaier apatic. Necum rostul inefabil al lumii. Dedesubtul ei viețuiesc alte și alte teme ce se luptă și cad la pace, se susțin și se spulberă ca să se revitalizeze heraclitian din cenuși, așa cum galaxiile se ciocnesc în scântei de heliu și se reumplu cu stele precum mărgăritarele neștiute ale adâncurilor. Așa cum freamătul neostoit al elementelor nu contenește în a-și clama „adevărul” nerostit și nerostibil, similar inavuabilului cuvânt al Autorului lumii din Timaios: un val de ropote și zbateri, de dangăte și chemări, de neprihănite ispite, dans ostentativ al eriniilor cuprinse de extaz, polifemi orbi izbindu-se de cortinele de calcar ale incompletitudinii, daimoni nimicitori ce se grupează și regrupează precipitat în țiuiturile șirurilor numerice infinite ce aleargă, absurd, spre niciunde.