Parcă niciodată n-am avut impresia că lumea se scufundă în minciună și ticăloșie ca în anii din urmă. În timp ce ne plângem de creșterea nivelului mărilor, ceea ce va crea o mulțime de Atlantide, sau mă rog, Pacifide și altele, pe partea cealaltă, politică, internațională, apele cresc și mai serios decât fluxul provocat de încălzirea globală.
Putem lua exemplul întâlnirii dintre șeful Rusiei și șeful Americii, de la Anchorage. Lumea liberă nu se va fi gândit vreodată că un președinte american va bate din palme de bucurie că-l vede pe dictatorul criminal care conduce Rusia. În urmă cu mai bine de un an, candidatul la al doilea mandat de președinte al Statelor Unite ale Americii, amenința lumea cu încheierea războiului din Ucraina a doua zi după ce-și va lua în primire mandatul. Nu are nici un rost să numărăm zilele de când Donald Trump e în funcție fără ca nimic altceva decât o escaladare a războiului din Ucraina să se producă. În chiar noaptea (din punct de vedere european) în care se desfășurau discuțiile despre pace din Alaska, rachetele rusești omorau ucraineni civili și distrugeau clădiri care nu aveau de-a face cu armata. Halucinantele declarații dinspre Kremlin au continuat să curgă, ba că Zelenski nu vrea pace, ba că Ucraina a provocat acest război, ba că Uniunea Europeană e vinovată de tot ce se întâmplă de peste doi ani acolo. Să auzi și să nu crezi!
Și, între timp, o conferință a dictatorilor lumii, mai pe față ori mai mascați în democrați sadea, pregătea un trist viitor: că se va instaura, finalmente, noua ordine mondială, dictată de ei.
Dinspre Casa Albă alte declarații aiurea, care se întretaie unele cu altele, se contrazic. Președintele american dă ultimatumuri Rusiei, apoi uită, ca să nu fie nevoit să recunoască zădărnicia lui. Amintirea avertismentelor serioase pe care China le arunca Uniunii Sovietice acum câteva decenii pare uitată chiar de cei care trăiau pe vremea aia și n-au murit încă. Dar să constați că un stat mare și serios ca SUA se pretează la același joc, asta poate părea o surpriză, dacă n-ar fi fost, înaintea ei, răzgândirile tragi-comice ale Casei Albe cu privire la taxele vamale, ba de o sută cincizeci la sută, ba de două sute la sută, ba de 25 la sută. Or, așa ceva nu s-a mai întâmplat, cel puțin în istoria comercială cunoscută a omenirii. Și n-am reținut decât ceea ce-mi vine repede în minte, că dacă ar fi trebuit să enumăr toate faptele-simptome ale unei dereglări globale, n-am mai fi terminat lista nici pe vreo zece, poate douăzeci de pagini (cu corp 10).
În patrie nu e mai bine, nici n-ar putea fi. Cu un război la graniță – locuitorii Deltei Dunării și cei din Tulcea știu mai bine – ba și cu o dronă rusească survolându-ne patria aproape o oră, politicienii instalați de bine de rău la cârma României într-o alianță împotriva firii, stânga-dreapta-centru se comportă de parcă nu s-ar întâmpla nimic și chiar s-ar simți un vânt de pace. Nu toți, desigur, dar prea mulți dintre membrii coaliției de la guvernare par a uita unde se află și ce țară cată să ducă spre culmile unui mai bine care nu se mai vede. Cel puțin pentru cetățeni… Apropo, domnu’ Ciorbea, tunelul s-a prăbușit, astfel încât trebuie pornit cu sfredelul ăla imens cu care se fac galeriile metroului ca să ne mai putem imagina că vedem măcar o firavă geană de lumină pe la capătul lui.
La noi în țară, catastrofa lua formă încă din primii ani de libertate, se anunța odată cu „democrația originală” și cu alte nerozii post-bolșevice menite să adoarmă atenția oamenilor și să consolideze nimic altceva decât „capitalismul de cumetrie”, la care se referea știți dvs. cine, acel șef FSN „sărac dar cinstit”, care i-a chemat și lăudat pe mineri pentru „spiritul lor civic” manifestat prin violențele din iunie 1990 la București, spre bucuria mulțimii prostite de FSN. Asta a fost „Salvarea Națională”, cu parul și ranga, cu ura stârnită de agenții guvernului și ai celor care nu au „întinat idealurile comunismului” sau ce-or fi întinat Ceaușeștii și ciracii lor în concepția lui I. Iliescu, șef FSN, adică peste țară. În final, până și liber-cugetătorul s-a dus să-i ceară lui Dumnezeu iertare sau ce i-o fi cerut. Aș spune că au umblat cu cioara vopsită pretinzând că e papagal, dacă n-ar fi o formulă comică în locul uneia mult mai potrivite, tragice. Căci, după toate semnele, după toate bătăliile de doi bani, iresponsabile și indiferente la scopul guvernării, nu prea e vreun semn că
ne-am trezit. Și ne vedem în continuare de divertismentul politic. Noi ca noi, dar mai ales ei, cei puși acolo ca să salveze țara și pe cetățenii ei uită în fiecare zi unde suntem, ce ar trebui să reformeze și cum ar trebui să o facă.
Așadar, există o coerență în incoerența lumii de azi, iar noi, în România, suntem, de data asta, sincronizați. Trist sincronism în care nu se mai vede nici o urmă a aceluia visat de gânditorii politici și culturali de altădată, E. Lovinescu în frunte!