Plămânul de mătase. Povești de dragoste. Proză scurtă de Alina Gherasim, Editura Oscar Print, București, 2024, 327 p.
Alina Gherasim are un acut simț al observației (probabil și un dar nativ, de la părinți, pictorii Marin și Amelia Gherasim). Simț pe care și l-a exersat, cu siguranță, și ca artist plastic. Fin psiholog, gata să noteze asocieri spontane, întemeiate – mai mult sau mai puțin –, dar frecvente, definitorii, prozatoarea (din 2016, aflată deja la a 12-a carte!) face o incitantă și empatică radiografie a societății contemporane, în care căutarea celuilalt și căutarea de sine trec prin filtrul ecranelor, al inteligenței artificiale și mai ales prin perceperea timpului în fel și chip („O cantitate însemnată de feromoni se degajă în aer cu o forță egală cu capacitatea ta de a-ți pierde vremea” – spune undeva un personaj feminin) până la timpul salvării, al pornirii către Arca lui Noe: „Viitorul fără vreo religie anume va însemna un triumf al egoismului, va încuraja un sine afundat în el însuşi ca într-o pernă cu memorie puţină, un stimul slab pentru ca oamenii s-o ia de la capăt în fiecare zi, deşi nu vor mai înţelege de ce. Nu există trebuie. Atunci ce? Atunci, nimic. Viaţa va fi o formulă, un spaţiu caduc al unei existenţe fără rost. (…) Compasiunea este capacitatea subtilă de a-ţi preţui aproapele, de a nu-i tulbura fiinţa în niciun fel, de a fi acolo doar la chemare, nedorind controlul acţiunilor sau gândurilor sale. Compasiunea nu e o emoţie, e un omuleţ în şosete. Noul Noe va lua în arca lui doi copii foarte bolnavi, doi oameni urâţi, doi roboţi, o oaie stearpă şi un omuleţ în şosete.” Volumul cuprinde 35 de proze scurte, precum și zeci de fotografii artistice, însoțite de cuvinte-cheie, pentru a facilita, probabil, lectura cititorului ultra-grăbit.
Văzute și nevăzute la Casa Monteoru de Alexandra Târziu, col. Planeta București, Editura Vremea, București, 2025, 160 p.
Auzite și de neauzit, cel puțin în anii 1970-80. Autoarea ne familiarizează, în primele pagini, cu topografia cu pricina, care includea, în grădina restaurantului Monteoru, „și câteva separeuri pentru discuții mai de neauzit”. Tânăra bibliotecară a Uniunii Scriitorilor, redutabilă prozatoare, cu un stil aparte, inconfundabil, vrând-nevrând este un martor ocular al unei lumi în continuă prefacere. Ea vede sau aude la prima mână povești despre scriitori, despre cei catapultați de regim în sus sau în jos, după caz. Două exemple, la p. 113: „Destul de mâhnit de gradul de sărăcie şi dezumanizare la care se ajunsese prin ’85, Gheorghe Ursu începuse să ţină un jurnal notând unele păreri sau vorbe, auzite de la colegi, pe care probabil se gândea a le folosi cândva ca evidenţă a vremurilor sinistre și dovadă a rezistenței celor asasinaţi. Dar n-a mai apucat. Turnătorii din jur au informat organele, jurnalul a fost confiscat, autorul bătut până la moarte. (…) Nu e vorba despre un individ, o persoană, ci despre sistemul care a creat şi pus pe şină asemenea mecanism. Un aparat de tortură. (…) Carta Goma însă a semnat-o şi Mihailopol, cerând în felul lui angelic un paşaport la purtător. Adică să plece «afară» cu expoziţiile lui foto oricând vrea el. Să se ducă, să se întoarcă fără să mai ceară voie nimănui. Unde se crede individul, unde suntem noi aici, pe câmp? O să-i dăm, a zis cine o fi zis. Şi cu paşaportul primit, trecând prin «Judecata de apoi» a propriei fotografii, a ajuns în eternitate. La 54 de ani.” (din Nichita și alți condamnați). Nu sunt simple pagini de memorialistică, deoarece autoarea pune în scenă, cu har, personaje vag enigmatice, care să dea și mai multă savoare textului. Cu gândul că are sens să ne punem întrebări și totuși măcar unii oameni „să creadă în «mai bine» no matter what.”
Copacul ironic de Ileana Roman, Editura MJM, Craiova, 2025, 100 p.
La aproape 85 de ani, în 1 octombrie 2024, se stingea poeta Ileana Roman. Volumul Copacul ironic era atunci un manuscris în faza de editare – acum, o carte vie, în care jocul fonemelor te incită să vezi, eventual, lumea prin ochii poetei („Cică niște androizi/ nu duc lipsă de covizi”, cum scrie autoarea într-un prim poem, Salut, sunt Cartea). Frunzele Copacul(ui) ironic ascund personaje de tot felul, livrești (Procust, Tezeu, Enkidu, Ghilgameș, „Nietzschele meu” etc.) au ba, deși tot cu trimiteri spre cărți, idei, mituri, obiceiuri de dincolo de timp: „Beţi şi mâncaţi/ voi calfe şi zidari/ beţi şi mâncaţi/ acum că este, mâine cine ştie!/ Omul bea vin şi se îmbujorează ca vinul/ mănâncă din porc şi cioflăie ca porcul/ nici nu se şterge la gură./ E om de la oraş, a uitat/ cum preţipă porcul moartea –/ doar ce vede cuţitul şi ţipătul e mai mare decât/ satul./ Omul mănâncă şi bea/ se simte bine prin organele îndestulării/ iar sinele – acest vierme metafizic/ se lăfăie intestinal./ Dă noroc sinele, ciocneşte cu bila, cu splina/ că bun e vinul bisericesc./ Toate sunt bune, ca la pomană boierească –/ zic organele centrale precum şi măruntaiele lor./ (…) Eu dau noroc cu oamenii/ beau vin de corcovin/ şi nu dau mărgăritar la porci/ ca nu cumva să mi se întoarcă.” (Pomana porcului de sine).
Dictatura dorului de Elena Ilash, col. Mirabilia, Editura Limes, Florești, 2025, 118 p.
Poezia Elenei Ilash se scrie sub dictatura substantivelor, vezi și titlurile grupajelor: Starea dintre stări, Visul pelagic, Dictatura dorului, Al cincilea anotimp.
Ștefan Melancu întrevede în această lirică „un discurs care capătă acum întindere şi totodată profunzime” – după debutul autoarei cu Melancolia inimii (2023) –, evidențiind ceea ce recenzentul consideră a fi o „semantică plurivocă, ilustrată prin multitudinea de reprezentări şi trăiri pe care eul poetic le poartă cu sine: curgere şi risipire, prezenţă şi visare, jubilaţie şi înfrigurare, senzualitate şi destrămare, ispitire şi tristeţe, culminând cu «dorul de dor», veritabilă efigie a fiinţei îndrăgostite”. Ion Mureșan se lasă subjugat, la rându-i, de „dictatura” artistei plastice originare din Basarabia, aflată acum, iată, la al doilea volum de poezie: „Senzaţia pe care o ai când citeşti Dictatura dorului de Elena Ilash este aceea că înoţi cu ochii deschişi printre cârduri de peştişori coloraţi. Căci fiecare cuvânt al poetei joacă şi alunecă în vers asemeni unui peştişor. În poezia Elenei Ilash nu se doarme, cuvintele sunt într-o continuă stare de alertă.” – cuvintele, da, dar substantivele (de un anumit calibru) fac gol în jurul lor, cu asupra de măsură: „sub ani şi sori fiind ai tâmple strălucind/ nisip sticlos clepsidre pline/ cu mâini mari de roşul lut şi atingeri de zeu/ ce-ţi unduie în palme” (din Poem pentru împăratul care nu e gol).
Pulsul pământului de Călina Trifan, Editura Quadrat, Chișinău, 2024, 86 p.
Călina Trifan este un nume cu (de netăgăduit!) reverberații în lumea literară basarabeană, deținătoare, de altfel, a unor importante premii naționale și internaționale. Am mai scris, acum exact șase ani, în Breviarul editorial, despre poezia Călinei Trifan. Referindu-se la volumul de față, Lucia Țurcanu consideră că: „Poezia Călinei Trifan este greu de încadrat în estetica vreunei generaţii. Şi nici nu este nevoie, pentru că ceea ce scrie această autoare funcţionează ca formulă poetică autonomă, care desemnează o poetă ce nu pregetă să-și manifeste sensibilitatea feminină, exteriorizându-şi tulburările, visările, decepţiile şi iluziile în poeme scurte, construite cu o imagistică restrânsă, asemenea reflecţiilor melodioase ale lui Safo.” Un bun exemplu ar fi un poem fără titlu, de regăsit la p. 74: „Freamăte carnale şi mistice fervori/ ascunse sau evidente/ adâncuri şi adâncimi de neatins –/ au dat de datele mele secrete/ da! sunt propria mea mulţime/ câte-un eu îmi este frate de sânge/ altele sunt opusul meu/ ajută-mă să le ţin în frâu pe toate/ necuprinsul meu cerebel!” Mircea V. Ciobanu nuanțează, pe coperta a treia a volumului de față: „Nu sunt stampe şi arabescuri plastice, nici pasteluri calme, ci mai curând instantanee ale unei nelinişti. Acesta ar fi cuvântul potrivit genului său de poezie, stării sale de poezie: ne-liniștea. Ne-liniștea observatorului care se proiectează în şi influenţează (de)asupra stările naturii (nu invers).” Așa se face că în poemul înscris cu degetul pe pământ asumarea suferinței este dusă, cu stoicism, până la capăt: „Că suntem ţărână din ţărână/ ştim până a avea dureri/ irevocabil devii tare/ când te lasă viaţa fără puteri/ n-au cum să te slăbească/ nişte dureri anume/ pe cât te poate oţeli/ ceea ce te răpune.”
Retorica frigului de Vasile Macoviciuc, col. Atrium, Editura Junimea, Iași, 2025, 77 p.
Retorica genitivului face furori printre titlurile cărților, mai ales când este vorba de poezie. Poate că, într-o lume anomică și atomizată, devine acută nevoia de apartenență, măcar la nivel scriptural. În căutarea liniștii și a simplității din – certamente sau doar aparent! – alte timpuri (vezi începutul unui poem de trei strofe, Dimineaţă: „Respirăm spaime şi zare/ iar când ochiul se închină/ lin coboară o lumină/ spre lăuntrice ponoare.”), autorul, poet fiind și profesor de filozofie, se lasă pradă întrebărilor, frământărilor, reveriilor, neliniștii mai mult sau mai puțin metafizice. Luciditatea e cuvântul de ordine, peremptoriu, de-a lungul întregului volum, așa că nu-i de mirare că o regăsim și în dialogul interior din Nevroză, poem plasat la finalul cărții: „(…) Fii blând şi lucid – îi strig –/ eu sunt călăul cel generos.// Ți-ai uitat rolul, priveşti în gol, dar/ ascultă difuzorul din piaţă şi/ spune-mi cinstit, aşa, ca de la ecou la ţipăt:/ în afară de alergii la numărătoarea inversă,/ ce te mai îngrijorează,/ suflete al meu?// Îndrăgostitule de năluci:/ te-ai umilit cu pasiune şi demn? Sau/ măcar îndeajuns?// Ai rămas la fel de uituc şi neîmblânzit?/ Şi tot zeu, tot zmeu, tot nemuritor?/ Chiar aşa: încă nemuritor?// (…) Dar dacă, până la urmă, eşti doar un oftat,/ chinuit de fracţii, secetă şi întuneric?/ Dacă defilezi în numele statisticii/ într-un târg oarecare?// Învaţă de la frunze alunecarea cu tâlc –/ toate dansează, însă/ puţine aud muzica depărtărilor”. În referințele critice ale volumului, Irina Petraș scrie despre o „sensibilitate ultragiată și sfidătoare” a poetului, iar Adrian Dinu Rachieru pune accentul pe „vârsta elegiacă” a unui „ins meditativ, problematizant”.