Pe lângă Triton, filmul Anei Lungu discutat în numărul precedent al revistei, cinematograful românesc nonficțional a mai produs recent trei lungmetraje remarcabile.
Metropola, epoca și generația
Andrei Ujică este un maestru – recunoscut internațional – al filmului de montaj folosind materiale de arhivă (found footage), un veritabil model pentru Radu Jude, Ana Lungu și ceilalți cineaști români care abordează acest gen. La un deceniu și jumătate după Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), regizorul a revenit pe marile ecrane cu TWST/Things We Said Today, mai întâi la cel mai vechi festival de film al lumii, „Mostra” de la Veneția (fuori concorso), în septembrie 2024, apoi și în circuitul cinematografic românesc, în aprilie 2025.
La TIFF-ul clujean, unde a primit un binemeritat Premiu de Excelență, Andrei Ujică a mărturisit că a visat încă din liceu să realizeze un film american și să lucreze cu o mare trupă pop. După mai bine de jumătate de secol, a reușit să-și vadă visul cu ochii. Trupa cu pricina, din al cărei repertoriu face parte și melodia ce dă titlul filmului (care, prin acronim, mai trimite la twist și rock-and-rollul clasic, reinventate de grupul respectiv), este, desigur, Beatles. Piesa „Things We Said Today” a fost compusă de Paul McCartney, care a descris-o drept o manifestare a unei „nostalgii viitoare” – declarație în deplină consonanță cu demersul lui Andrei Ujică. Premisa narativă i-a fost oferită cineastului de concertul Beatles de pe stadionul new-yorkez Shea, din august 1965. Regizorul-scenarist plănuia inițial doar un film despre niște adolescenți (jucați de actori) care participă la acea celebră prestație live americană a starurilor britanice (care urma să fie reprodusă fragmentar în deznodământ).
Însă, cum drepturile pentru înregistrările audio-video de la concert – ca și, în general, pentru muzica Beatleșilor – au fost imposibil de obținut (motiv pentru care procesul de producție a durat ani buni), Andrei Ujică a regândit conceptul filmului. L-a ajutat Isabela, prietena fluturilor, o povestire-poem de dragoste, scrisă în tinerețe, sub influența ascultării în buclă a discului The Beatles (cunoscut și ca The White Album, 1968), și apărută ulterior, în 1978, în revista Orizont. Isabela… devine proza la care lucrează unul dintre cele două personaje principale, Geoffrey (vocea acestuia îi aparține actorului Tommy McCabe – TWST este și primul film cu actori profesioniști al lui Andrei Ujică), iar eroina eponimă a povestirii este reprezentată de celălalt protagonist, Judith (voce: Thérèse Azzara). Aceste două personaje, inspirate de persoane reale și desenate pentru film de Yann Kebbi, apoi inserate în filmările autentice, citesc din off fragmente din Isabela…, textul din anii ’70 potențând astfel povestea – de potențială iubire – a celor doi tineri care se întâlnesc, în final, la concertul de pe Shea Stadium.
Dar, după ce-l introduce pe Geoffrey și prezintă sosirea celor patru Beatleși și reacțiile fanilor lor americani, cineastul lărgește treptat cadrul, ajungând să reconstituie, din materiale eterogene (de la reportaje de televiziune la home movies), atât atmosfera New York-ului, cât și tabloul unei epoci contradictorii din istoria Statelor Unite, în care, în timp ce metropola menționată de pe Coasta de Est găzduia – pe lângă concertul Beatles – Expoziția Universală, pe cealaltă coastă, la Los Angeles, începea revolta Watts împotriva rasismului și discriminării, a sărăciei și lipsei de oportunități. În secțiunea finală, odată cu introducerea lui Judith, regizorul revine la universul legendarei trupe și al fanilor săi.
În 1979, Ion Arieșanu, redactor șef al (pe atunci) săptămânalului bănățean amintit, îl prezenta – elogios – pe tânărul scriitor Andrei Ujică, fără a ști că fraze precum aceasta i se vor potrivi și cineastului ajuns la maturitatea creatoare: „Clasicist, prin gustul pentru ordine, exemplaritatea şi rigoarea construcției, Ujică este totuşi un impresionist, un poantilist ce împrăştie jerbe de culori”[1]. Iar TWST – predominant alb-negru, dată fiind natura materialelor utilizate – chiar se încheie, metaforic, cu o explozie de culoare, sugerând trăirile milioanelor de oameni care, în acei ani, se bucurau de muzica Beatleșilor în Vest, poate având și șansa să-i vadă cântând, dar și dincoace de Cortina de Fier, unde cântecele lor deveneau sinonime cu libertatea. Astfel, Andrei Ujică ne oferă nu doar filmul unei epoci, ci și al unei generații (a autorului) unite prin muzică, în pofida tuturor barierelor impuse politic.
Etnia, exilul și destinul
Alexandra Gulea, care a semnat atât filme de ficțiune (Matei copil miner – 2013), cât și de nonficțiune (Dumnezeu la saxofon, Dracu’ la vioară – 2004; Azi eram frumoasă, jună – 2007; Ńeale azbuirătoare – 2022 etc.), este o regizoare cu background artistic (nu filologic, ca Andrei Ujică), iar formația îi este vizibilă în Maia – Portret cu mâini. Lungmetrajul a fost selecționat, în 2024, la Festivalul de la Rotterdam și cel de documentar de la Montreal, precum și prezentat, în ultimii doi ani, la mai multe festivaluri notabile și în câteva săli arthouse din România.
Cineasta însăși admite, în voice-over, că nu a moștenit pasiunea pentru construcție narativă a tatălui său, regizorul-scenarist Stere Gulea, ea declarând că țese „un covor din bucăți de imagini care mă vizitează”. Așa este și Maia, un film deopotrivă portret și eseu, poate creația cea mai personală de până acum a autoarei, rezultat – ca și TWST – al mai multor ani de căutări, concretizate pe ecran într-o sumedenie de imagini pregnante și memorabile, ce sunt integrate într-o dramaturgie asociativ-afectivă.
Personajul titular este bunica paternă a regizoarei, numită de fapt tot Alexandra și decedată în 1999, la 94 de ani. Mărturia ei înregistrată – vorbind, de pildă, despre „mira”, adică destinul său – este plasată în debutul filmului, în care cineasta, totodată naratoare (în dialectul aromân), se identifică explicit cu Maia. Nepoata parcurge în sens invers traseul exilului bunicii, călăuzită de rochia de catifea a acesteia, plutind fantomatic înspre ținutul originilor. Reconstituirea (în care Maia este întruchipată când de actrița Emilia Dobrin, când de coregrafa Vava Ștefănescu) răstoarnă și cronologia, conducând implacabil către bunicul întemnițat de comuniștii români, apoi către străbunicul spânzurat de naționaliștii greci (două dintre cele mai intense momente ale filmului).
Regizoarea Alexandra Gulea nu tratează doar destinul familiei sale, ci și existența zbuciumată a aromânilor, comunitate din care face parte, confruntată cu mai multe campanii de epurare etnică și, ca atare, nevoită să aleagă, iar și iar, calea exilului. Atentă la detaliile semnificative (cum sunt cele legate de oile și câinii care i-au însoțit pe macedo-românii rătăcitori) și recurgând la fragmente din filme de arhivă (în special ale fraților Ienache și Milton Manakia, pionieri ai fotografiei și cinematografului din Balcani), dar și la implicarea tatălui său, așezat printre „ai Pindului feciori”, cineasta împletește inspirat firele într-un film nonficțional impresionant prin inventivitate și tulburător prin trăirile transmise.
Trauma, moștenirea și vindecarea
Radu Ciorniciuc a dat lovitura, în 2020, cu primul său lungmetraj documentar, Acasă, selecționat și premiat la numeroase festivaluri. În 2024, el a revenit, împreună cu partenera sa de viață, Lina Vdovîi (devenită de data aceasta vioara întâi a proiectului), cu un nou film meritoriu, Tata. Lansat la Festivalul de la Toronto, apoi prezentat și premiat la mai multe festivaluri internaționale, noul lungmetraj a avut premiera în cinematografele românești în septembrie 2025. Ca și celelalte două filme, Tata a avut un proces de producție îndelungat, întins pe perioada mai multor ani, iar realizatorii recurg și ei la home movies (dar și la filmări cu camera ascunsă – înainte de a trece la cinema, Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc nu au fost nici scriitori, nici artiști vizuali, ci jurnaliști de investigație). În plus, regizoarea este, la fel ca Alexandra Gulea, și naratoare din off, căci și povestea sa este una personală.
Însă Tata este un cu totul alt tip de documentar decât TWST și Maia, având un conflict expus clar de la bun început și întărit ulterior. Victimă a abuzurilor tatălui său în copilărie (alături de mama și sora sa mai mică), înainte ca bărbatul să plece la muncă în Occident, Lina Vdovîi primește un mesaj video din nordul Italiei, unde părintele său (de care fiica s-a înstrăinat după ce plecase din Moldova, la 18 ani, pentru a se stabili în România) este, la rândul său, abuzat, de către angajatorul său (torționarul de acasă se acoperă acum de ridicol). Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc răspund chemării și pleacă într-acolo înarmați cu camere, intenționând ca, în timp ce-l ajută pe bărbatul în dificultate, să realizeze și un documentar despre condiția unui muncitor imigrant în Vest (exilul economic, în încercarea de a asigura bunăstarea celor lăsați în urmă, este o temă recurentă a filmelor realizate pe ambele maluri ale Prutului). Dar tensionatele confruntări dintre fiică și tată – și, in extenso, filmul despre ei – capătă valoare terapeutică. Iar discuțiile pe care regizoarea-protagonistă le poartă, în Republica Moldova, cu alte femei din familie, pentru a înțelege de ce violența domestică este acceptată și tratată de victimele sale ca un lucru natural, „de o banalitate îngrozitoare” (cum comentează, în voice-over-ul său, cineasta), sugerează că vina este a unei întregi societăți machiste cu nostalgii autoritare, în care bărbaților li se cere să-și guverneze căminele cu mână de fier, iubirea conjugală sau paternă venind la pachet cu agresiunea „educativă”. Și, dacă pentru tată schimbarea este dificilă (după cum relevă revenirea acasă), realizatorii propun un mesaj de speranță: ruperea lanțului traumei intergeneraționale este, totuși, posibilă.
TWST/Things We Said Today, Maia – Portret cu mâini și Tata sunt trei filme nonficționale importante, care pornesc de la cazuri individuale și ajung, pe diferite căi, să vorbească despre comunități, epoci, generații și societăți.
[1] Orizont, an XXX, nr. 588, 28 iunie 1979, p. 4.