La începutul romanului Anna Karenina, Tolstoi făcea celebra observație conform căreia „toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” În același fel, s-ar putea afirma că, deși numeroase personaje din literatura destinată adolescenților și tinerilor sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare (măcar în linii generale), mai ales în ultima jumătate de veac singuraticii sau inadaptații au devenit tot mai prezenți în paginile cărților, rămânând, fără îndoială, foarte bine individualizați, atât în ceea ce privește motivele solitudinii lor, cât și în modul în care reușesc să-i facă față. Cititorii epocii contemporane sunt suficient de familiarizați cu imaginea însinguraților, rămânând, însă, nu o dată surprinși, de prezența tot mai frecventă a unor personaje de acest fel în cadrul literaturii destinate, cel puțin teoretic, generației (foarte) tinere, știut fiind că, în general, acesta era considerat tărâmul prin excelență al unui perfect (și așteptat) happy-end și al previzibilei bucurii, aspecte înrudite în chip evident cu modelele consacrate ale basmului tradițional. Întrebarea ar fi, așadar, ce anume a determinat apariția și proliferarea acestei tipologii și cum s-ar putea explica accentele de alienare pe care aceste personaje le aduc în diverse opere literare, rămânând unice și dificil de comparat unele cu altele. E drept că pot fi identificate nu o dată relații tematice ori simbolice între protagoniștii puși sub inconfundabilul semn al singurătății, unii dintre ei putând fi chiar raportați la un model structural ori caracterologic comun.
Privit din această perspectivă, romanul lui Glendon Swarthout, Binecuvântați animalele și copiii (apărut în frumoasa traducere în limba română semnată de Zoe Manolescu, la Editura Humanitas Fiction din București), dobândește dimensiuni nebănuite și o profunzime pe care unii dintre criticii literari au fost tentați adesea să o ignore. Publicat în 1970 și ecranizat în anul următor, în regia lui Stanley Kramer, bucurându-se de un enorm succes atât la cititori (cartea a devenit rapid bestseller), cât și la cinefili, Bless the Beasts and Children a influențat o întreagă generație (americană și nu numai) care s-a văzut deodată încurajată să pună sub semnul întrebării orice autoritate și mai cu seamă legea celui puternic. Nominalizat la Premiul Pulitzer și însoțit vreme îndelungată, mai ales în spațiul cultural de peste Ocean, de cunoscuta melodie cu același titlu a grupului The Carpenters, romanul acesta a devenit un soi de figură-cult a literaturii americane a acelei perioade, fiind comparat cu De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger ori chiar cu Împăratul muștelor de William Golding, pentru acuitatea și deopotrivă sensibilitatea cu care autorul a descris provocările adolescenței, dar și pentru capacitatea sa de a creiona relațiile nu o dată dure stabilite între oameni (adolescenți ori copii) într-o lume ce pare a se situa de-a dreptul programatic sub semnul violenței și al lipsei de înțelegere pentru cei considerați slabi.
Deși Swarthout a publicat numeroase romane (printre care Where the Boys Are – 1960, The Eagle and the Iron Cross – 1966, sau The Shootist – 1976) și nuvele (de pildă, A Horse for Mrs. Custer), o parte dintre ele fiind ecranizate și având, de asemenea, mare succes, transformându-l rapid pe autor într-una dintre celebritățile hollywoodiene ale acelor decenii, Binecuvântați animalele și copiii rămâne creația sa cea mai cunoscută – dar și cea mai grăitoare, mai cu seamă în ceea ce privește, pe de o parte, structura narativă excelent elaborată, iar pe de alta, modalitățile de construcție și caracterizare a personajelor, un grup de adolescenți-problemă, inadaptați și însingurați.
Autorul s-a inspirat, în parte, din anumite experiențe trăite de fiul său într-o tabără de vară, dar a avut în vedere și unele detalii, de altfel foarte cunoscute în perioada care a urmat Războiului Mondial, cu privire la așa-numitele „experiențe cinegetice autentice”, atât de apreciate de o parte a societății americane, în ciuda cruzimii și violenței lor. Binecuvântați animalele și copiii devine, în acest fel, o narațiune stratificată, un prim plan urmărind situația și evoluția unui grup de (pre)adolescenți ajunși în situații neașteptate, iar un altul vizând tentativa scriitorului de a-și face contemporanii cu adevărat conștienți de implicațiile exterminării animalelor, și mai cu seamă de situația bizonilor, atât de importanți în cultura și istoria americane. Romanul lui Swarthout a făcut public, în mod deliberat, modul în care erau literalmente masacrați bizonii de angajații Departamentului de Vânătoare și Pescuit din Arizona și de clientela sosită din toate colțurile Americii (foarte numeroasă, de altfel…), iar ca urmare a ecoului de care cartea s-a bucurat imediat după apariție, aceste măceluri aprobate de oficialități au încetat treptat sau, în orice caz, a început să se țină seama de nevoia evitării suferinței animalelor.
Masacrarea bizonilor reprezintă și un exemplu al tratamentului crud aplicat tuturor animalelor de către oameni încă din epocile trecute. Glendon Swarthout descrie cele mai tulburătoare scene în deja celebrul capitol 11 al cărții, fiind atât de pasionat de subiect, încât include aici și o informată prezentare a exterminării rapide a acestei maiestuoase specii, demonstrând că bizonii rămași în preriile americane în secolul XX sunt doar o mică parte a nenumăraților semeni ai lor care trăiau acolo, dar și că exemplarele care mai există trebuie privite și ca o dureroasă amintire a ororilor petrecute cu un veac și ceva în urmă. O amintire care pare a stârni în oameni cea mai josnică și profundă poftă, cea mai neostoită ură, cea mai adâncă vinovăție, căci, în loc să învețe din lipsa de umanitate a înaintașilor, mulți oameni continuă să trateze animalele ca pe niște creaturi inferioare, simple bestii, desigur, prea puțin importante, astfel că pot oricând să fie ucise după bunul plac.
La nivel declarativ (și publicitar!…), scopul Taberei de Băieți de la Box Canyon este de a transforma copiii obișnuiți în cowboy, tocmai de aceea motto-ul organizatorilor este „Trimiteți-ne un băiat și vă vom trimite un cowboy!” E lucru știut că imaginea cowboy-ului a fost creată și impusă cu mare grijă la detalii (mai cu seamă la cele exterior-decorative) de numeroasele și atât de popularele filme western din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Promisiunea taberei unde ajung mai mulți adolescenți proveniți din familii bine situate financiar și social, dar cu părinți prea ocupați (în general, să-și trăiască viața) pentru a se mai putea gândi și la propriii copii este că aici participanții vor deveni tot ceea ce nu fuseseră vreodată și vor putea, astfel, să-și mulțumească familiile, atât de fascinate de modelele strălucitoare ale reclamelor și filmelor de succes. Prin urmare, pentru câte o mie șase sute de dolari de participant, se promite părinților cotizanți că vor primi acasă, în două luni, cowboy adevărați, gata-gata să devină bărbați de succes, asemenea starurilor de pe marele ecran. Iar un cowboy, se știe, este imaginea prin excelență a eroismului, este un om gata mereu să înfrunte orice primejdii și să-i salveze pe cei slabi și oropsiți, aflați în nevoie.
În tabără, copiii sunt împărțiți în mai multe grupuri, care vor fi cazate în diferite cabane, în funcție de abilitățile fizice și de capacitatea de a se adapta situațiilor care li se pun în față. Sigur, avem de-a face și cu ceea ce critica literară a numit „simbolism animal”, câtă vreme fiecăreia dintre cabanele unde stau băieții i se repartizează câte un cap de animal menit a simboliza calitățile celor care ocupă spațiul respectiv (Apașii primesc un cap de bizon, în timp ce Sioux-ii, capul unui leu, iar Comanșii, capul unui urs). Cei care ocupă mereu ultimul loc la întrecerile fizice organizate vor fi numiți codași, nevolnici, de tot râsul, mai precis spus Pișăcioșii („Bedwetters”), deoarece unii din ei încă mai udă patul, iar acest grup primește o oală de noapte metalică în locul capului vreunui animal, semn clar al poziției inferioare în tabără, dar și al umilințelor la care sunt permanent supuși cei șase băieți, marcați de statutul lor de inadaptați și de învinși.
Într-un fel, toți acești șase băieți sunt excluși din comunitatea adolescentină reprezentată de tabăra de vară, nereușind și / sau nedorind să se încadreze în rigorile ei: nu au nici forța fizică, nici abilitățile de relaționare, nici resursele emoționale necesare într-un astfel de mediu. Dar interesant este că, de fapt, chiar înainte de a fi trimiși în tabără, acești copii fuseseră marginalizați de propriile familii – părinții lui Lally 1 și Lally 2 nu manifestă nici un interes pentru băieți, fiind atât de ocupați cu problemele permanente ale căsniciei lor, încât cei doi fii ajung să pară o cantitate neglijabilă. Ceilalți patru băieți provin din familii confruntate cu alte probleme: tatăl lui Shecker se simte atât de actor, încât nu reușește să joace și rolul de tată, ca și cum așa ceva n-ar face parte din repertoriul său; mama lui Goodenow se recăsătorește, iar noul soț o obligă să aleagă între fiu și el însuși, deci băiatul devine treptat un străin în propriul cămin; tatăl lui Teft nu știe cum să se descurce cu copilul rebel, așa că singura soluție pe care o găsește este să-l trimită departe de casă, iar atunci când nu reușește să-l facă să rămână la internat, îl aduce în tabără. Excluderea nemiloasă a lui Teft din propria familie e asemănătoare cu ceea ce i se întâmplă lui Cotton, a cărui mamă este o divorțată bogată care nu vrea ca fiul adolescent să-i amintească în permanență de propria sa vârstă. Nu e deci de mirare că, odată ajunși în Tabăra Box Canyon, cei șase băieți vor ajunge împreună, respinși de toate celelalte grupuri de adolescenți și refuzați chiar de coordonatorii activităților de vară.
Cu ei nimeni nu vrea să aibă de-a face, nimeni nu-i agreează, sunt considerați inferiori și incapabili de orice. Numai că cei șase băieți din acest grup reușesc, la început nici ei nu-și dau seama cum, dar cert este că reușesc să se ridice deasupra celorlalți, să își afirme curajul și să facă ceva neînchipuit. Căci, impresionați de imaginile crude pe care le văzuseră într-o excursie, când ghidul îi obligase să privească uciderea câtorva zeci de bizoni de un grup de vânători avizi de senzații tari și complet lipsiți de inimă, ei se întorc noaptea la locul cu pricina și fac orice pentru a salva impozantele și atât de blândele animale. E drept, nu-și încep călătoria către locul unde se află bizonii asemenea unor eroi, pe cei șase tabăra nu a reușit să-i transforme în cowboy viteji și dârji. Sunt băieți obișnuiți, dar au suflet mare, sunt copii care doresc și simt că trebuie să demonstreze că pot fi chiar ei acei eroi, fie și unii diferiți de imaginea atât de frumoasă a filmelor de succes. Desigur, e nevoie de un traseu inițiatic pentru asta, iar ei nu ezită să-l facă până la capăt, ajungând să-și învingă cele mai mari temeri, pentru a descoperi că sunt mai puternici, mai buni și mai curajoși decât credeau. Gestul și alegerea finală ale lui Cotton nu sunt, desigur, genul de act eroic așteptat din partea unui cowboy, mereu triumfător și încheindu-și orice aventură cu zâmbetul pe buze. Dar este, cu siguranță, cea mai pură expresie a altruismului, a generozității și a iubirii aproapelui, Glendon Swarthout demonstrând clar, dar fără să facă vreodată apologia curajului și a loialității, că acești băieți, Cotton în special, descoperă în ei înșiși toate semnificațiile eroismului și depășesc, în umilința lor, cu ezitările lor, cu spaimele și îndoielile care-i macină, orice model artificial (și găunos) al curajului artificial al cowboy-ului hollywoodian.
Desigur, avem de-a face cu o impresionantă poveste despre maturizare, de depășire a oricărei forme de inadaptare și, de asemenea, de transformare a însingurării inițiale în dăruire de sine, sacrificiu asumat, onoare în cea mai înaltă și deplină formă a sa. Autorul e atent la devenirea fiecăruia dintre cei șase, atât în plan psihologic, cât și în cel al relațiilor interumane, explorând cu răbdare nevoile emoționale ale fiecărui personaj, pe măsura evoluției intrigii și acordând, desigur, atenția cuvenită suspansului și tehnicii punctului de vedere, excelent utilizat, pentru a oferi cititorilor o impresionantă poveste despre puterea imensă a sufletelor tinere, despre triumful individual (și de grup) care le va schimba viața unor protagoniști aparent lipsiți de curaj, de voință și de putere. Știm bine, în orice povestire care implică ideea de inițiere și maturizare personajele trec prin diverse încercări, trebuie să facă față diferitelor probe și dificultăți, menite a le testa curajul, răbdarea sau dorința de a reuși, iar finalul textului consacră transformarea protagoniștilor, deveniți mai puternici și mai înțelepți. Cei șase adolescenți din Binecuvântați animalele și copiii traversează numeroase probe și îndură multe greutăți, devenind, dincolo de modelul de cowboy pe care apropiații se așteptau să-l imite sau să și-l însușească, urmași demni ai marilor figuri literare care i-au precedat, de la Huckleberry Finn al lui Mark Twain la Pip din Marile speranțe de Charles Dickens.
Principalul moment al inițierii lor este, desigur, fuga nocturnă din tabără, adevărată expresie contemporană a marilor călătorii ale culturii universale, al căror model a fost impus odată cu Odiseea și Eneida. Romanul lui Swarthout include numeroase elemente ale unei călătorii-căutări, al cărei scop – eroic – este de a elibera bizonii, aici neputându-i fi negate scriitorului american calitățile necesare pentru descrierea unei aventuri cu accente mitice, care trimite pe alocuri la unele dintre cele mai bune fragmente din proza lui Faulkner sau Hemingway. Căci cei șase băieți, aparent lipsiți de curaj și forță, se vor dovedi capabili să ducă la capăt marea lor aventură, ce implică plecarea pe furiș din tabără, furtul unei camionete, supraviețuirea după confruntarea cu cei doi bărbați care vor să profite de pe urma naivității lor, apoi mersul pe jos kilometri întregi, după ce mașina lor rămâne fără benzină. În contextul acesta, oricât ar putea să pară de paradoxal, imaginația personajelor ajunge să joace un rol extrem de important, pentru că atât Lally 1, cât și Lally 2, Cotton sau Goodenow mai întâi își imaginează ce pot să facă, și abia apoi își adună curajul de a acționa, transpunându-și dorințele și aspirațiile la nivelul realității. De pildă, Lally 2 fuge din tabără, imaginându-și că poate găsi drumul înapoi la rezervația de bizoni, apoi ceilalți băieți decid să i se alăture, imaginându-și că sunt în stare să călătorească singuri jumătate de stat pentru a salva animalele. Și, deși la început dimensiunea bizonilor îi sperie, vor fi cu toții convinși că sunt în stare să-i elibereze. Altfel spus, cei șase protagoniști își imaginează o lume mai bună, mai frumoasă și mai dreaptă și încearcă să o și creeze, să-i impună etalonul și modelele în lumea nedreaptă și violentă în care trăiesc. Ei își depășesc, în acest fel, dorințele individuale și se transformă într-o comunitate simbolică, având curajul de a încerca să îndrepte fundamentele inechitabile ale unei lumi care-i ignoră și-i exclude pe cei care îndrăznesc să nu se încadreze tiparelor prestabilite.
Primit cu entuziasm de cititori și de critică, romanul lui Swarthout a fost apreciat încă de la apariție pentru arta autorului de a aduce alături inocența primordială a animalelor și cea a copiilor, dar și pentru capacitatea acestuia de a descrie convingător situații complexe de viață și momentele de cumpănă din existența unor protagoniști ieșiți din tiparele obișnuite. În plus, romanul Binecuvântați animalele și copiii captivează încă din primele paragrafe, atât prin originalele puncte de tensiune (narativă și stilistică) pe care le creează, cât și prin secvențele în care se întrevede umorul caustic al scriitorului. Sigur că momentul de maximă încărcătură emoțională și punctul culminant al textului este reprezentat de călătoria celor șase copii – mai precis, de fuga lor din tabără, la adăpostul nopții, cu scopul de a elibera bizonii care, altfel, ar fi fost uciși în același mod barbar cu cel la care băieții fuseseră martori cu o zi înainte. Swarthout înțelege perfect neliniștea tinerilor săi protagoniști și selectează cu atenție exact acele detalii menite a sublinia, printr-un subtil joc al limbajelor, tocmai această anxietate profundă. Astfel că romanul se transformă dintr-o ficțiune pentru adolescenți într-o veritabilă lecție de viață pentru oameni mari, o carte care chiar și astăzi, la atâtea decenii după apariție, stârnește emoții puternice și își determină cititorii să încerce să răspundă unor întrebări pe cât de spinoase, pe atât de importante.
Glendon Swarthout, Binecuvântați animalele și copiii,
Traducere de Zoe Manolescu, București, Editura Humanitas Fiction, 2025