DRAGA

Cine n-ar fi vrut să fie prietenă cu Draga? În pauze, fetele i se grămădeau împrejur, ca albinuțele în jurul reginei-mamă. Trântorii, băieții adică, dădeau și ei târcoale, prefăcându-se dezinteresați. Câteodată reușeau, mai ales în zilele când Draga aducea la școală, spre a fi pipăite și râvnite, lucruri de-ale fetelor: păpuși care dădeau ochii peste cap, zicând „ma-ma!“, sticluțe de parfum cât un degetar, funde ca niște aripi de fluture, agrafe cu sclipici, medalioane ascunzând o balerină cât o buburuză, brățări care își schimbau culoarea după lumina zilei, inele cu pietre ce străluceau numai la întuneric. Și multe alte minunății! Colegele mele le devorau din priviri, apoi și le treceau una alteia, din mână în mână, până când se întorceau în palma stăpânei lor, apoi în gentuța pe care aceasta o purta pe umăr în locul ghiozdanului, abatere trecută cu vederea de tovarășa, deși altfel avea ochi de șoim când era vorba de regulamentele școlare.

Eram douăzeci și cinci de băieți și fete în clasa întâia B a Școlii Generale 12 de pe Strada Crișan – toți copii din Brașovul vechi și toți egali; de-asta purtam uniforme, nu? Dar, așa cum se întâmplă de obicei, unii erau mai egali decât alții. De pildă, Draga. Avea rochița pepită, cu șorțuleț deasupra, a școlărițelor urbei, însă ale ei erau dintr-un material moale și lucios ca mătasea, ce nu se șifona, nici nu trebuia apretat sau călcat. Cât privește încălțările, venea mereu cu o altă pereche: pantofi de lac, balerini, botine, cizmulițe supraelastice mulate până sub genunchi, adidași în loc de tenișii autohtoni. Adriana, colega ei de bancă, o întâlnise în oraș, pe Republicii, într-ozi când nu era școală și, de câte ori povestea ce și cum, mai adăuga un amănunt țâșnind ca un păstrăv din apele acelei amintiri de neuitat. Draga coborâse dintr-o mașină – un băiat ar fi știu ce marcă, câți cai putere se ascundeau sub capotă –, însă Adriana remarcase în treacăt automobilul, mare și negru, cu ochii la școlărița care purta un pulover de cașmir, eșarfă aurie, ochelari de soare și niște pantaloni nemaipomeniți, cărora li se zicea blugi. Puțini aveau așa ceva în întreg Brașovul!

Draga nu era însă orișicine. Tatăl ei lucra în București, la o ambasadă, de-asta era mai mult plecat. Și tata se ducea în delegații, la Reghin, la Sighișoara, o dată până la Oradea. Însă nu despre asta era vorba, m-am lămurit repede. Al Dragăi era trimis dincolo. Unde, pe Lună? Nu chiar, deși pentru noi ceilalți, muritorii de rând, rămânea un loc la fel de inaccesibil. Însă fiecare putea, dacă nu să ajungă acolo, măcar să și-l închipuie pe cât îl ducea mintea. Pentru colegii mei, Vestul – nu sălbatic, pe ăsta îl știam bine din romanele lui Karl May – era un bulevard larg, mărginit de vitrine până la cer, pline cu ce vrei și ce nu te aștepți: haine, pantofi, jucării atât de frumos ambalate încât îți luau ochii. Și-n toate palatele de cleștar ale magazinelor trebuia să intri cu buzunarele doldora de mărci, franci, sau lire, fiindcă leii noștri n-aveau căutare.

Pe Draga o aducea la școală o femeie blondă, a cărei ținută marțială îmi amintea de Fraülein Klara, educatoarea de la grădinița germană. Era mama ei? Când una dintre fete a avut nefericita idee să o întrebe, Draga a șters-o de pe lista favoritelor. „E Inga, menajera. Mama nu se ridică din pat înainte de zece“, a binevoit să o lumineze. Casnică? Nu mi se părea remarcabil, însă Draga avea mai multă admirație pentru mama ei, care nu făcea nimic, decât pentru tatăl ce venea mereu cu sacul de cadouri, de parcă pentru familia lor venea Crăciunul în fiecare lună. Câteva mărunțișuri ajungeau și la tovarășa, de-asta Draga avea note mari, deși nu se omora cu învățatul. De câtă carte aveai nevoie ca să ajungi soția cuiva? Îți trebuia doar origine sănătoasă, scara pe care tatăl ei se cățărase până la funcția de secretar de ambasadă. Mie asta nu îmi spunea mare lucru, erau destui secretari pe vremea aceea, de la cei din organizația de locatari, până la Primul, cel din tabloul de deasupra tablei.

În fiecare dimineață Draga își făcea apariția în uniforma ei specială, încălțată după cum era moda la Viena și ținând pe umăr geanta de care se lipeau imediat toate privirile. În prima pauză fetele o flancau, ca doamnele de onoare pe regina Angliei; așa ieșeau în curte, unde deschidea cufărașul cu surprize. Ce le adusese de astă dată? Fetele băteau din palme, încântate, dar nici băieții nu se puteau ține departe când vedeau mașinuțe ce încăpeau în palmă, sticle de pepsi în miniatură, brelocuri muzicale pentru chei, lunete-caleidoscop, statuete cu eroi de benzi desenate, până și o nucă de cocos adevărată!

Nu mă omoram după păpuși, nici după funde de pus în păr ori zdrăngănele de atârnat la încheietura mâinii. Totuși, unele lucruri scoase din turbinca miraculoasă mă atrăgeau ca un magnet. Cum a fost o pisică de pluș, cu ochi din smalț verde și mustăți din fire de nailon. Mă dusesem și eu să mă uit, vrând-nevrând, însă Draga a băgat-o repede înapoi, cu gestul de uitați-vă, dar nu atingeți! După asta am ocolit grămezile de umeri și capete în care fata ambasadorului dispărea uneori cu totul.

Asemeni planetelor rătăcitoare prin spațiu, noi două nu ne prea intersectam. Până când, tot una dintre legile universului, întâmplarea, ne-a adus împreună – de serviciu pe clasă, în aceeași zi. Nu aveam multe de făcut: să schimbăm apa din vaza cu flori de pe catedră, să golim coșurile de gunoi la sfârșitul orelor și să ștergem tabla în fiecare pauză. Se nimerise să fie într-o marți, ziua cu trei ceasuri rele. Însă în marțea aceea erau patru: română, aritmetică, geometrie și muzică!

La prima, în loc să citească mult și să scrie mai puțin, învățătoarea a acoperit tabla cu litere mari și mici, plus semnele de punctuație. La sfârșit, cum nu avea loc să termine o frază, a înșirat ultimele cuvinte pe verticală, ca un șarpe ce suna din clopoțeii cozii. Dacă nu s-ar fi auzit celălalt clopoțel, din prea multă râvnă ar fi umplut și peretele!

M-am uitat cu jale împrejur. Tovarășa era deja în cancelarie, colegii în curte, la joacă. Rămăseserăm singure în clasă, eu și tabla. Draga dădusese bir cu fugiții, ori poate mă lăsase pe mine prima, fiind înaintea ei la catalog. Unde-i lege nu-i tocmeală, mi-am zis, resemnată. M-am dus cu buretele la toaleta fetelor, unde l-am udat și l-am stors, dar tot am lăsat în urmă picuri pe coridor, în loc de firimituri de pâine ca în basmul cu Hansel și Gretel. Am șters tabla de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos și încă o dată pe orizontală, să nu rămână ștraifuri – operație laborioasă, întreruptă de încă două drumuri la chiuvetă. Rezultatul semăna cu oglinda unei ape sub razele Lunii. Un lac pătrat? În fine, arăta ca o treabă bine făcută și m-am oprit să-mi admir opera.

Nu eram singura. Draga se uita și ea – de la mine din bancă. Când se întorsese din pauză? Înainte să mă lămuresc au intrat peste noi sunetele clopoțelului, apoi colegii; mai puțin însuflețiți decât la ieșire, aduși de valul sunetelor, flux și reflux.

Următoarea oră era de aritmetică. Și iarăși tovarășa a umplut tabla, de data asta cu cifre. La răstimpuri întreba pe cineva din clasă de rezultatul unei scăderi sau împărțiri, trecând răspunsul când cu albastru, când cu roșu, după cum fusese corect sau greșit. Tabla devenise un tricolor, cu alb în loc de galben– mai rău ca la română, dar nu-mi păsa. Era rândul Dragăi, ea alesese să fie a doua. Cum îți așterni, așa dormi.

Sentimentul datoriei împlinite îmi făcuse poftă de mâncare și, îndată ce a sunat de pauză am început să scotocesc prin ghiozdan după pachețelul pus de mama. Am dat de sandviș pe pipăite, însă lângă el era ceva, rotund, alunecos, ca… un borcan? Unul cum nu mai văzusem, cu capac strălucitor și etichetă neagră: „Smoked Mussels in oil vilsund blue“, scria cu litere aurii. Adică? Mă uitam ca pisica-n calendar la frumusețea de borcan. I-ar fi stat bine și într-o vitrină cu bibelouri, darămite pe un raft în cămară. Ambalajele de dincolo arătau atât de grozav încât românii nu se îndurau să le desfacă și să se înfrupte din ce era înăuntru. Le păstrau cu lunile sau cu anii. Mâncarea se strica, dar borcanul ori conserva deveniseră între timp obiecte de artă, găsindu-și locul între ciobănița fără oi și pescarul cu undiță.

Eram încă pierdută în admirație, când Claudiu mi-a luat borcănașul din mână. Îl apucase ușurel, cu două degete, cum făcea cu partea lui din sandvișul pe care îl împărțeam în pauza mare. S-a uitat la bănuții ce înotau într-o zeamă verzuie.

– Ce-or fi?

Am ridicat din umeri, preocupată de întrebări mai presante. Cine și de ce? La prima era ușor de răspuns: Draga. De-asta se așezase în banca mea, să-mi pună în ghiozdan borcanul. Nu eram prietene, nici pe departe. Ce o apucase să îmi facă un dar neașteptat? Și, brusc, am priceput. Mă simțeam ca un telefon public ce tocmai înghițise o fisă, iar acum îmi venea tonul. Mă plătise să șterg tabla în locul ei! Să mă duc în curte, să-i arunc cadoul în brațe în văzul tuturor, împachetat în vorbe usturătoare, pe care să le țină minte? Să i-l las pe bancă, fără tevatură? Înainte să mă hotărăsc, Claudiu a rupt sigiliul și a deșurubat capacul, băgându-și nasul înăuntru.

– Miroase a nămol, s-a strâmbat.

Ceea ce nu l-a oprit să vâre mâna în zeamă, scoțând unul dintre bănuții de bronz. Arăta cleios de-a dreptul, dar n-a stat pe gânduri. L-a pus pe limbă, apoi l-a înghițit. Cum tot nu se lămurise, a mai luat un bănuț, mestecându-l încet de data asta. Eram supărată pe el, îngrozită de ce făcea și în același timp curioasă; un tort de sentimente împărțit în trei. Am ales felia curiozității.

– Ce gust are?

–Pipotă de pui, a răspuns fără să ezite.

Pipote puse la murat? Asta chiar n-avea nicio noimă. N-am apucat să dau glas îndoielii. Claudiu îmi întindea borcanul și – ce era să fac? – am luat un bănuț coclit. Semăna la gust cu ce zisese. Nu era rău deloc! Împreună am terminat repede mita de la Draga, iar la sfârșit ne lingeam degetele și am mai fi vrut.

Claudiu a ascuns borcanul în jumătatea mea de pupitru și s-a grăbit în curte, să prindă ceva din pauză. Curând avea să sune clopoțelul, școlarii se vor întoarce în clase, tovarășa va reveni din Cancelarie cu forțe proaspete. Iar tabla? Alb-roșie-albastră, cum rămăsese de la aritmetică. Borcănașul era gol, complicele meu zburda pe-afară fără să îl mustre conștiința, Draga juca șotron, mulțumită de cât de bine se aranjau toate pe lume. Aveam de ales? Am repetat exercițiul cu buretele și chiuveta, dus-întors, de data asta mai repejor, fuga pe coridor cu ceasul mânându-mă din urmă, tic-tac!

Răsuflam ca un hamster ce alergase într-o roată, dând cu vrednicie din picioare, fără să ajungă undeva. Am șters ultimele urme de cretă și m-am așezat în bancă chiar când tovarășa intra cu catalogul sub braț și radarele ochilor scotocind împrejur. Era totul în regulă? Era: tabla lună, clasa smirnă, până și praful se așternea lin în razele de soare strecurate prin ferestre.

Urma ora de geometrie. Învățătoarea dădea din gură și din mână – cum le putea face pe amândouă? – umplând fără milă tabla ce n-a rămas prea multă vreme neagră și curată. Copiam și eu în caiet, conștiincioasă, în timp ce tot felul de gânduri veneau să mi se așeze pe nisipul minții, exact ca valurile de semne rămase în urma cretei. Ce-ar fi fost să avem tăblițe de lemn sau de lut, precum scribii din Egipt, să ștergem, să scriem, iarăși să ștergem…Un coșmar! Nu și pentru Draga, căreia părinții i-ar fi luat o tăbliță care se curăța singură.

Tovarășa desena cu sârg triunghiuri și pătrate, eu copiam mecanic, deși pe atunci nu știam ce înseamnă asta. Mâinile mele mergeau pe un drum, capul meu pe un altul, de parcă se certaseră și se despărțiseră la o răscruce. M-am pomenit cu gândul la Vacanța Mare, la satul bunicii; singurele figuri geometrice de acolo erau cercurile ce încrețeau apa iazului când aruncam câte o piatră, apoi și pe acelea le ștergea buretele apei. Puteam lenevi toată ziua pe Luncă, până când auzeam clopoțeii de la gâtul bivolițelor întoarse de la pășune…

Alt sunet, mai puțin bucolic, m-a făcut să tresar.

Eram la școală și de serviciu. Hai, la șters tabla, doar venise rândul meu! Am pus mâna pe burete, voinicește, când ceva, ca o apăsare pe umăr, m-a oprit; mâna unui gând venit din senin. Nu eu trebuia să mă apuc de treabă, ci fata secretarului-ambasador. Eram atât de pornită – pe ea, pe Claudiu, dar mai ales pe mine, care mă simțeam cu musca pe căciulă – încât i-am tăiat calea. Draga, ce n-apucase să migreze spre ținuturile verzi ale pauzei, a înțepenit locului. Însă n-a întins mâna după obiectul muncii, ba chiar și le-a dus pe amândouă la spate. Nicio problemă! I l-am pus pe bancă, așa cum era, șiroind de laptele cretei.

– E rândul tău! am anunțat-o, să fie totul limpede.

Nu era. Draga s-a uitat la burete ca la un cartof fierbinte, abia scos din cuptor, apoi și-a ațintit ochii într-ai mei. Erau căprui, plini de uimire.

– Nu-ți plac scoicile?

Asta mâncasem? Am pus revelația deoparte, să o împart mai târziu cu Claudiu, așa cum împărțiserăm bănuții din borcan. Scoicile au gust de cauciuc. Sunt sătulă de ele, acasă avem la cină în fiecare zi. Ce răspuns să aleg?

– Scoicile sunt una, bureții alta.

De tablă, nu de mare! Încercam să pun lucrurile la punct, încurcându-le și mai mult, când m-a străfulgerat o înțelegere târzie. Draga nu pricepea care era problema. La ei, maică-sa își plătea menajera, taică-su șoferul. Nu așa mergeau lucrurile în lume? La rândul meu, parcă o vedeam pentru întâia oară; fără hainele și pantofii de firmă, fără pieptănătura nu-știu-cum, n-ar fi ieșit cu nimic în evidență. Era o fată obișnuită, cu păr castaniu, tunsă precum Mireille Mathieu. Însă în loc de oglindă, Draga se uita în ochii prietenelor, plini de admirație și de interes. Ce vedea acum într-ai mei nu semăna nici cu una, nici cu alta; a clipit, nedumerită, apoi a apucat buretele ca pe o broască râioasă și m-a privit cu atâta sinceră disperare încât era să pufnesc în râs.

– La chiuvetă? a șoptit, învinsă.

Am dat din cap, făcând stânga-mprejur. M-am pomenit afară din clasă, pe coridor, și-n cele din urmă în curtea unde Adriana, Nadia și Ilona se învârteau ca niște pui de vrabie pe care părinții îi uitaseră nemâncați în cuib. Ciripeau nelămurite, răsucindu-și capetele, doar or vedea-o pe Draga trecând și s-o apuce de trenă. Roxana, a patra din grupul admiratoarelor fervente, nu era nicăieri – pe unde umbla? Părea greu să nu o zărești; era lungana clasei, depășindu-i pe băieți, mai puțin pe Octav, care creștea ca bălăriile după ploaie, cum spusese asistenta venită să ne cântărească și să ne măsoare, de parcă urma să fim puși în galantar.

Eu nu eram în pericol să mă lovesc de tocul ușii, fiind mică de stat – dar mare în fapte, ar fi zis Napoleon. La fel ca împăratul francezilor, am intrat cu pas sigur și fruntea sus, deși cu oarecare strângere de inimă. Dacă Draga făcuse grevă japoneză? Totul era însă cum trebuia să fie: tabla ștearsă, în cutie cretă albă și colorată, coșurile de gunoi golite. Fata secretarului-ambasador își învățase lecția! Până la urmă lucrurile se așază pe făgașul firesc, trebuie doar împinse puțin de la spate. Nu toate colțurile pot fi tăiate, nu toate obstacolele ocolite, aflase astăzi răsfățata clasei. O fi ea mai egală decât alții, însă nu când eram amândouă de serviciu. Nu osteneam să mă minunez cum le potrivisem până la urmă. Ce mai, eram mândră de mine!

Până când privirea mi-a lunecat pe perete, la tabloul tovarășului, apoi… Tabla era ștearsă în întregime! Până în marginea de sus, unde nici învățătoarea nu ajungea să scrie, fiindcă nu era o doamnă Gulliver în țara școlarilor.

În ultima bancă, Roxana își usca cu batista mâinile încă ude. Iar Draga avea un zâmbet senin, de secretă satisfacție.

Totul era bine pe lume, nu?

Începea ora de muzică.