atunci
știți
când e vorba de poezie sunt mic
ca atunci când eram la bunici la țară în Lăstun
ei împingeau
iar eu ajungeam la volan
dar nu și la pedale
și ce fericit eram
despre autostrăzile cititului
și-am citit
și-am citit
cuvintele au răsărit asemeni soarelui
au încălzit chipuri
inimile au stat cu fruntea lipită de piept ca de geam
au știut că sunt acasă
și-am citit
și-am citit
iar fetei i-au crescut pârâiașe de poezie în păr
pe care le periem ușor
până adoarme
am fost obosit
și-am citit
am fost bolnav
și-am citit
am fost singur
și-am citit
cuvintele au fost perfuzie apă și mâncare
și-am mers târâș ca un soldat
cuvintele m-au tras înainte
și-am mers în genunchi ca un copac retezat prea devreme
cuvintele m-au tras după ele
și m-am ridicat
ele m-au făcut înalt
și-am fost înalt
iar norii au stat pe umerii mei
ca niște copii care priveau spre livada raiului
și-am citit
și-am citit
iar supărarea a început să aibă sprâncene stufoase
care aduc a înțelepciune
și-am înțeles că părul lung al lumii
îl putem pieptăna împreună
și-am chemat părinții
am săpat împreună
dar au obosit
mama a privit cum bunica pleca cu bunicul
și acum merg împreună
și-am chemat copiii
am săpat împreună
am obosit
și vor rămâne doar ei să sape
așa cum vor face copiii copiilor
și-am citit
și-am săpat
și m-am început
ne-am strâns în carte
copertele s-au făcut ziduri
iar pietrele aruncate n-au mai ajuns niciodată la noi
mâna poetului
poetului e picior de balerină
pântec de mamă
vocea aspră a tatălui când fetița lui ajunge prea târziu acasă
mâna poetului tremură
mâna poetului sparge piatra
taie piatra
împarte pâinea caldă
desparte cerul c-un gest
ridică ancora grea a trecutului
mâna poetului e o mănușă
pe care Dumnezeu o poartă
când construiește
Post-M
am fost învățat
că ai nevoie doar de o singură pereche de încălțăminte
pentru a ajunge unde îți dorești
de o inimă ca un rezervor plin de combustibil
de super glue să-ți lipești tălpile care se desprind și vor să renunțe
de picătura aia care ajunge pe degete
și rămâne o neputință de moment
de care uiți a doua zi
apoi
vine seara
vine dimineața
apun ziduri și răsar poduri
picioarele încercate pe marginea drumului sunt flori ofilite
ofuri udă pământul
buruieni se-nalță
dar oamenii cei mai buni
cresc din asfalt
cresc din cenușă
cresc din nimicul altora
cresc și iar cresc
crește totul în jurul lor
și creșterea crește
așa sunt oamenii
ăia buni
din care muști cu poftă ca dintr-un măr sănătos
110 metri garduri sârmă ghimpată
un zmeu se înalță
ca un copil care-și ia la revedere de la părinți
o morișcă se învârte
e un mod al vântului de a face liniște
în stomac
acolo de unde pleacă faptele e un cufăr gol
un joben care și-a pierdut farmecul
și din care nu mai pot
scoate nimic
toată lumea vorbește despre inimi
că unele sunt mai mari și ocupă mai mult loc
că altele sunt mai mici și n-au loc de cele mari
că tancurile au intrat pe strada noastră și cei mai bătrâni au rămas în urmă rugându-se la Dumnezeu
să ne fie bine
portanță
poezia este uneori
ca și cum ai vorbi având o armată în spate
așa cum este discursul
lui
Răzvan Voncu