ROMÂNIA LITERARĂ 50 / 2025
Din 28 noiembrie 2025. Mihai Zamfir (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Eu cred că nivelul superior al literaturii este stilul: adică, specificul lingvistic extraordinar al unui scriitor. Genialitatea, sau talentul măcar, al unui autor, se rezumă la modul în care a scris… Întrebare C.P.: „Cum vedeți rolul criticii literare în formarea gustului literar al publicului? Cu această nuanță: fundamental altfel decât îl vedeați cu 20, cu 40, cu 50, poate cu 60 de ani în urmă?” Răspunde M.Z.: Îl văd complet altfel, pentru că în urmă cu mai mult de 35 de ani rolul criticii era foarte mare. Într-o epocă de cenzură, de represiune violentă, critica era una din puținele căi prin care oamenii puteau să ia contact cu libertatea intelectuală, adică puteau să ia contact cu cultura în sensul perfect al cuvântului. Și atunci, evident, apărând puține cărți, fiind numai câteva edituri, critici buni, de asemenea, doar câțiva, critica avea o mare importanță, și putea orienta într-un fel preferințele culturale ale unei generații, ale unui public. În epoca de libertate totală aproape, efectul a fost invers. Dar nu numai asta a contribuit la discreditare, ci și faptul că acum critică aproape toată lumea, cine vrea, cine nu vrea; vocile sunt numeroase, se întretaie, așa încât o constantă intelectuală de valoare a aprecierii literare n-am putea spune că mai există… Ca scriitor, ca prozator, am fost foarte plăcut surprins atunci când un personaj feminin din romanul meu, dintr-unul din romanele mele, care, din păcate, chiar e un personaj real, a făcut ca acel personaj real să vină să-și ceară iertare, să-mi spună: „Îmi pare rău că m-am purtat așa. Trebuia să mă port altfel“… Dacă ar fi să dau un sfat, o sugestie, unuia care acum intră în domeniul culturii, al literaturii, i-aș spune că cea mai importantă, pentru el, perioadă, să zicem, epocă, curent, cu care să se familiarizeze intens ar fi ceea ce tocmai l-a precedat. Să citească cu mare atenție ce a fost imediat înaintea lui. La Editorial, Gabriel Chifu: Știm, la noi, legea lobby-ului nu există. Or, în literatură, lobby-ul e la ordinea zilei, tot timpul se face lobby, pe față, pentru cineva sau altcineva în detrimentul altora, iar cei care pierd competiția se simt, desigur, frustrați… S-a întâmplat că m-am format, așa a fost să fie, de unul singur, greu, prin repetate încercări de sine, în care m-am pus la îndoială și m-am redefinit iar și iar… Am încercat și eu, după slabele mele puteri, să respect regula aceasta primordială: să întinzi o mână, să netezești calea celor care literar vin după tine! Sunt destule nume de autori literari care, de-a lungul vremii, s-au adunat pe această mică, simbolică arcă. Unii, după aceea, în mod cu totul de neînțeles, pentru binele făcut, în loc de un mulțumesc, care ar fi fost simplu de rostit, s-au ridicat împotriva mea, în ilogice atacuri insistente. N-am fost vesel, desigur, văzându-le comportamentul. Dar, mai cu seamă, am fost trist fiindcă, purtându-se astfel, m-au silit să mă îndepărtez definitiv de ei și m-au pus în imposibilitatea de a-i ajuta în continuare. Și ar fi avut nevoie. În sumar (selectiv): Ovidiu Genaru, Mircea Mihăieș, V. Spiridon, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Toma Grigorie, Răzvan Voncu, Horia Gârbea, Gh. Grigurcu, Dan Gulea, Gh. Glodeanu, Angelo Mitchievici, Alexander Baumgarten, Ioan-Aurel Pop, Dan Perșa, Cristian Meleșteu, Mircea Gelu Buta, Ioan Stanomir, Marina Constantinescu,
În ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 49 din 21 noiembrie 2025, Gabriel Chifu, la Editorial: Atâtea obstacole observ că există la tot pasul, încât viața literară este sufocată, aproape de blocaj total. Să detaliez câteva dintre metehnele momentului. Nu are rost să mă refer la măruntele-uriașele bârfe, o puzderie, la minciunile, denigrările, potopul de insanități care se revarsă cu intenția de a-l compromite pe unul sau pe altul dintre cei aflați pe scena literară… Un aspect nou mi se pare că îl aduc frecvența, intensitatea și arbitrariul campaniilor de maculare, de demonizare, toate la cote paroxistice. Nou e și faptul că adesea ești ținta unui atac fără să știi asta: porți un război pe care habar n-ai că-l porți! Contează nu cum ești tu în realitate, ci cum ești proiectat public… Ceea ce ție ți se pare indiscutabil de valoare, un altul, alții consideră a fi zero barat, în schimb exaltă în fața unor compuneri care în ochii tăi nu sunt decât niște jalnice nimicuri. Acest lucru face imposibilă comunicarea ta cu acei oameni. Nu ai cum să cazi la pace cu ei, punțile sunt definitiv rupte și lumea literară e atunci lipsită de cheie și condamnată la colaps.
În ROMÂNIA LITERARĂ Nr. 44 din 17 octombrie 2025, Gabriel Chifu, la Editorial: Miza pe literatura beletristică se diminuează cu fiecare an. Scade neîncetat numărul cărților meritorii și al celor care consideră scrierile artistice o hrană sine qua non pentru intelectul lor. În același timp, este în accelerată creștere cealaltă literatură, cea pe care am numit-o adiacentă, studii și eseuri care se ocupă de idei politice și filosofice, de istorie și civilizație, de diferite mentalități, de noile frontiere ale cunoașterii mereu extinse. După cum are loc și un fel de avalanșă, de revărsare a feluritelor traduceri din literaturile străine… Dacă ținem cont și de scăderea numărului instanțelor critice credibile și de războiul generaționist din viața noastră literară, atunci înțelegem că situația nu e deloc roză.
LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ 11-12 / 2025
Răzvan Voncu, „Moartea literaturii?”: Dacă ar fi să furnizez un răspuns provocator la această întrebare abisală, repetată periodic în ultimele decenii, fie în Occident, fie în Europa de Est, aș spune că literatura nu va muri, din cauză că e moartă demult. Literatura adevărată a expiat prin anii 1970-1980, atunci când s-a proclamat irelevanța și chiar inexistența talentului, iar valoarea estetică a fost relegată din interpretarea literaturii, ca „imponderabilă“. Din acel moment, ca în mitul biblic al Turnului Babel, valorile s-au amestecat. Texte fundamentale sau compuneri mediocre, făcături cu pretenții ori bijuterii inestimabile au fost puse nu numai pe același raft de librărie, ci și pe același plan al lecturii critice. Fenomenul a fost accentuat de retragerea criticii literare în catacombele mediului universitar sau de cercetare și de preluarea funcției critice de către ziariști. La noi, din cauza regimului comunist (și încă vreun deceniu și jumătate după căderea lui), procesul a întârziat. Nici ideologia oficială nu a fost tentată să preia argumentele „de piață“ în favoarea egalizării valorilor – căci cele comuniste trebuiau să fie unicele valabile –, nici mecanismele literaturii nu au abandonat așa ușor ideea de valoare. Primatul esteticului era o formă de igienă morală în perioada comunistă. Acum, însă, alinierea literaturii noastre la orientarea egalitaristă din Occident e în plin fuleu. Dar aș putea și să fac pe savantul și să argumentez, dimpotrivă, că ființa umană are nevoie organică de ficțiune, așa cum are nevoie de hrană, apă sau aer, și că există chiar studii clinice care demonstrează aceasta. În consecință, literatura nu poate dispărea: ea va trăi cât timp va exista această nevoie organică de închipuire. Verosimil, până la sfârșitul lumii sau măcar până la acela al umanității. Cum, însă, sensul gândurilor pe care le expun în rubrica de față nu este unul exhibiționist, prefer un alt răspuns. Unul bazat pe practica literaturii, nu pe teoria/ teoriile ei. Mă tem, așadar, că, deși nevoia de ficțiune a omului e, cum spuneam, organică, literatura așa cum o cunoaștem noi e într-adevăr pe moarte. Mai are de trăit cel mult o generație: aceasta, a noastră… În numele unei foarte discutabile teorii pedagogice a „ușurării“ programei, studiul literaturii a devenit o bătaie de joc. Și nu numai studiul literaturii, ci al tuturor materiilor de cultură generală. Asociată cu scăderea (atestată incontestabil, prin cercetare clinică și statistică) a coeficientului de inteligență în lumea occidentală de azi, această eliminare progresivă a culturii din „kit“-ul de formare al tânărului va duce la dispariția literaturii, repet formula, așa cum o cunoaștem noi… Literatura pare condamnată să rămână o îndeletnicire rezervată vârstei a doua sau a treia și are, prin urmare, o speranță de viață limitată la acestea… Genuri întregi, ca eseul, critica literară sau dramaturgia vor dispărea cu totul, chiar și pentru publicul consumator de cultură. În sumar, selectiv: Dan Stanca, Horia Gârbea, Nicoleta Șimon, Sorin Despot, G.P. Volceanov, Cornelius Drăgan, Flavius George Predescu, Ion Bogdan Ștefănescu, Aurel Maria Baros, Andrea H. Hedeș, Flavia Adam, Nicoleta Milea, Ioana Diaconescu, Gina Zaharia, Iulian Cătălui, Simona-Grazia Dima, Emil Lungeanu, Ana Dobre, Teodor Hossu-Longin, Doru Mareș, Angelo Mitchievici, Mircea Teculescu, Monica Grosu.
APOSTROF 10 / 2025
Răzvan Voncu, „Scris, literatură, scris”: Pornind de la Revoluţia Franceză, trecând apoi prin romantism (care redescoperă individualitatea, natura şi relaţia dintre ele) şi ajungând până la Charles Baudelaire (care asumă, primul, artificialitatea intrinsecă artei moderne), s-a configurat instituţia literaturii moderne. Adică a textului având ca finalitate şi temei valoarea estetică, în absenţa căreia nu se poate vorbi – cum a subliniat G. Călinescu – de literatură, ci numai de cultură. Astăzi, odată cu pătrunderea masivă a textului de unică folosinţă, născut din metisajul discursului literar cu cel mediatic, asistăm la un amplu fenomen de abandonare a literaturii, aşa cum o ştiam, şi de revenire la cealaltă accepţie a termenului (de sorginte medievală, dar cu instrumente tehnologice noi), cea de scris. În primul rând, acum există un nou şi aparent infinit spaţiu al metisajului între discursul intranzitiv al literaturii şi cel tranzitiv al mass-media. Este vorba despre aşa-numitele „medii de socializare“… Astăzi, lectura mediilor de socializare este superficială, iar asupra scrisului se exercită ochiul unui cititor diletant, dacă nu de-a dreptul incult. Relaţia autor-text-cititor a devenit şi ea una de unică folosinţă. În altă pagină, Vladimir Tismăneanu, „Avatarele şi măştile securismului”: Securitatea a însemnat mai mult decât o instituţie. A fost o stare mentală, o formă de a vedea lumea. Una în care lichidarea adversarului prin orice mijloace era justificată, recomandată şi practicată. Securismul a fost şi rămâne versiunea locală a kaghebismului. Securitatea a fost o organizaţie criminală cu buget, structură şi reguli de funcţionare secrete, întemeiată pe ură socială, care a conspirat permanent împotriva poporului român, înţeles în sens liberal, drept comunitatea tuturor cetăţenilor României. A fost subordonată PCR, mai precis liderului suprem, atât în timpul lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cei aproape 25 de ani de domnie a lui Nicolae Ceauşescu. Oricine contesta, oricât de timid, abuzurile puterii devenea instantaneu „obiectiv“ al Securităţii. Inocente conversaţii private erau raportate de către delatorii, „dotaţi“ cu nume de cod şi semnatari de angajament, plătiţi din bugetul ţării, drept tot atâtea încercări de a submina „ordinea de stat“. Delaţiunile erau delaţiuni, nu acte filantropice. Informatorul dădea informaţiile, ofiţerii le foloseau mai devreme sau mai târziu… Turnătorii nu erau nişte sărmane fiinţe dezinteresate, primeau bani şi servicii, semnau chitanţe. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Ștefan Melancu, I.T. Morar Anca Hațiegan, Radu Constantinescu, Ioan Cristescu, Mircea Moț, Dan Gulea, Bedros Horasangian, Ion Bogdan Lefter, Vasilie Aurelian Alin, Cristian Vasile, Ciprian Handru.
HYPERION 10-11-12 / 2025
Gellu Dorian, „Despre gloria de o clipă”: Observ în ultima vreme că unii dintre semeni au pierdut în mod concret înțelesul exact al cuvântuluiglorie. Şi asta din dorinţa de a se face cât mai vizibili, justificându-și lor că existenţa nu le este în zadar… Îi poţi recunoaşte pe aceşti gâfâitori după glorie după chipul mereu congestionat şi fals fericit, plini de sine, crezând că lumea toată e a lor, că fără ei lumea nu ar mai putea exista. Respiră greu, sunt extrem de vigilenţi, iar atunci când sunt puşi într-o funcţie importantă, mai ales în domeniul cultural, devin stahanovişti… Această categorie de pohfăloşi este plină doar de vanitoşi, de oportunişti, de inşi care ar vinde pe oricine, ar turna pe oricine, mamă, tată, frate, soră, prieten acolo unde se poate deschide o portiţă pentru minima lor glorie… Câtă zădărnicie în această goană după glorie, după distincţii de carton, după recunoaşteri, după orice ar însemna făloşenie şi mândrie fără seamăn, încercând să obţină această glorie pe orice cale posibilă. La Interviul revistei, Călin Vlasie: Dimineața (la Babana), începând cu ora 3, scriu (4-5-6 ore protejate, fără telefon), după-amiaza citesc și editez, seara răspund tuturor și planific logistica. Zilnic mă plimb prin curte, e destul de mare, aproape ca un parc, ud plantele, fac și puțin grădinărit, îngrijesc cei cinci câini – mersul pe jos pe alei și prin iarbă îmi ordonează fraza mai bine decât orice teorie… Modul de receptare a poeziei – şi, în general, a literaturii române – e astăzi fragmentat şi polarizat: între universul poetic domestic, librărie, reţelele sociale şi scena de lectură. Nu mai există „publicul mare“, ci insule de cititori cu aşteptări diferite. Asta nu e o catastrofă; e noua geografie… Nu mi se pare că literatura a dispărut; s-a schimbat topologia ei. Am trecut de la „un centru şi câteva reviste“ la un arhipelag de microscene, reviste locale, festivaluri, newslettere, bule online. În alte pagini, Nicolae Sava – 75 (interviu realizat de Leonard Popa): Primele poezii mi-au fost publicate în octombrie 1969 în revista Tomis. Eram în vremea aceea docher în Port – rămăsesem corigent la chimie şi, fiindu-mi frică să mă prezint la corijarea din toamnă, am ales să plec la Constanţa. Angajau hamali în Port. Am lucrat acolo aproape un an, revenind acasă obligat de Ordinul de încorporare în armată… Nu, nu m-a cuprins niciodată tentaţia de a trece la proză. Proza nu e pentru scriitorii leneşi ca mine. Pentru proză ţi se cere multă răbdare, oase tari şi multă muncă. Am scris şi proză cândva, cu ani în urmă, dar fără rezultate notabile, apoi am renunţat să mai fac astfel de încercări… În sumar (selectiv): Dan Stanca, N. Tzone, Victor Teișanu, Aurel Ștefanachi, C. Severin, Angela Baciu, Dan Perșa, Gabriel Burlacu, D. Ungureanu, Leo Butnaru, Th. Codreanu, N. Oprea, Daniel Cristea-Enache, V. Spiridon, Toma Grigorie, Theodor Damian, Valentin Coșereanu, Christian Crăciun, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Ion Pop, Șerban Foarță, Vianu Mureșan, Mariana Rânghilescu, Magda Ursache, Simona Grazia-Dima, Marian Drăghici, Mircea Oprea.
TOMISUL CULTURAL 59
Apărut în octombrie 2025. Ion Tudor Iovian (interviu realizat de Iulian Talianu): Eram un puştan care purta plete, cămăşi colorate, pantaloni evazaţi, din pânză tare, de corabie (am uitat de unde am procurat aşa ceva …), cu talie joasă, încinşi într-o curea cu ţinte, pe care mi-i croiam şi coseam singur, sub privirea expertă, răbdătoare şi uşor nedumerită a mamei. Eram bun la carte, începusem să scriu poezii… Şi tot ca elev de liceu, am fost vânat ca un animal, prins, tuns ca puşcăriaşii, în cruce, fotografiat ca infractor hipiot, umilit prin expunerea în presa socialistă de miliţia vremii în gara Bacău, deşi veneam cu lauri de la olimpiada de literatura română, faza naţională. Ca student, am păţit-o din nou, deşi mă aflam prin anticariatele şi librăriile de pe strada Bărăţiei din Bucureşti şi căutam cărţi, reviste. Am fost vânat ca un animal, prins, tuns ca puşcăriaşii, în cruce, fotografiat ca infractor hipiot, umilit ca ultimul derbedeu. Legitimaţia de student mai mult mi-a agravat situaţia. Eram un ciocănar care se-mbată cu cerneală… Întrebare I.T.: „Ce vă surprinde în viaţa literară?” Răspunde I.T.I.: Nu credeam că voi trăi, în forme atât de violente şi imorale, dar pretins raţionale, vremurile în care are loc discreditarea şi chiar prăbuşirea valorilor pe care se sprijină de câteva secole încoace civilizația noastră… Nu pot fi indiferent faţă de promovarea agresivă a unor fenomene profund toxice cum ar fi corectitudinea politică, woke, cancel culture, recrudescenţa violentă a cancerului marxist, prăbuşirea ierarhiilor de valori, infantilizarea societăţii și celelalte tumori ale creierului uman şi implicit ale umanităţii din secolul XXI, care au provocat şi încă provoacă marea criză a valorilor… Mă pune serios pe gânduri, între altele, creşterea alarmantă a numărului de impostori, de veleitari, de închipuiţi care se cred genialoizi chiar înainte de a învăţa alfabetul… Aceştia trăiesc cu convingerea că poţi prosti nu numai pe cititori – din ce în ce mai puţini şi mai slab pregătiți să înţeleagă ceva dintr-o pagină scrisă indiferent despre ce şi cum. Dar chiar şi pe criticii literari… E nu numai trist, dar e şi mare păcat că o parte din criticii literari, în aceste vremuri de pauperizare intelectuală cruntă – în care nu mai poate omul de atâtea angarale –, şi-au abandonat misiunea, cumva nobilă, apreciată, respectată… Se aud voci care afirmă că, azi, valorizarea critică a producţiei literare a devenit o afacere deloc curată… Ar mai fi de semnalat atmosfera din ce în ce mai otrăvită a vieţii literare, alimentată sulfuros şi imund de împărţirea scriitorilor în două mari tabere, iar acestea în grupuri, grupuleţe, găşti literare: „Noi şi ei. Lupii tineri şi bătrânii expiraţi, dinozaurii învechiţi în zile rele”. În sumar (selectiv): Andrei Marga, Ovidiu Genaru, Ion Mureșan, Nichita Danilov, Daniel Corbu, Horia Porumb, Ioan Holban, Daniel Săuca.
ADDENDA
- Mihai Zamfir (interviu realizat de Adrian Mureșan): Accesul la istorie al unui anumit scriitor contemporan poate fi apreciat cu adevărat doar după trecerea a cel puțin o jumătate de secol de la dispariția lui… Cred în continuare că originalitatea stilistică determină valoarea unei opere literare, locul pe care ea îl ocupă pe harta spirituală a unei țări… Continui să cred că oricare literatură europeană constituită începe cu poezia. Asta nu înseamnă că opere literare sau semi-literare în proză nu au apărut înaintea primului mare poet al respectivei literaturi, dar preeminența poeziei în calcularea vârstei unei literaturi mi se pare obligatorie. Această vârstă a unei literaturi nu înseamnă însă nici pe departe un criteriu în discutarea valorii acelei literaturi. Cea mai răspândită, mai tradusă și mai celebră literatură contemporană, literatura americană, are o vârstă mai tânără decât aceea a literaturii noastre… Avangardismul românesc nu are, după părerea mea, o valoare literară deosebită. Și aceasta din două motive. În primul rând, avangardismul nostru, apărut din pur mimetism, a găsit poezia românească în plină dezvoltare de factură clasică, fără să-și fi epuizat resursele până în preajma Primului Război. Așa că apariția la noi a avangardismului s-a dovedit prematură. Sub forme tradiționale, poezia noastră mai putea da capodopere (și a dat) încă cel puțin un secol. În al doilea rând, avangardismul românesc a reprezentat un ecou al celui francez. (DILEMA / 6 noiembrie 2025) ● Horia Gârbea, „Lecțiile și repetenții istoriei”: Literatura română… a preferat întotdeauna, dintre lecțiile trecutului, pe cele conservatoare, arhetipale, opace la progres. În toată literatura interbelică, o culminație de toată lumea admirată, și pe bună dreptate, dar ca estetică, abundă exemplele de refuz în ceea ce privește progresul… Lecțiile trecutului nu sunt mereu luminoase și nici ușor de adoptat, fără serioase riscuri. Cei care le iau de-a gata pot rămâne repetenți cu lecția-nvățată. „Au prezentul nu ni-i mare?”, întreabă ironic poetul. Răspunsul e: așa și așa, depinde pe ce fel de trecut se bizuie. (NEUMA Nr. 9-19 / 2025). ● Călin Vlasie, „Poezia, încotro?”: Poezia viitorului poate fi înțeleasă nu doar prin suportul ei material (pagină, fișier, clip), ci și prin intenția de a genera experiențe estetice și simbolice prin limbaj, cod sau mediu. Atunci când versul se transformă în algoritm, semnal electric, ecosistem vegetal sau scenografie imersivă, el rămâne poezie în măsura în care produce emoție, reflecție și sens… 1. Poemul organism (generativ, evolutiv, bio/ digital). Poezia nu se mai limitează doar la structura clasică (pagini, fișiere, clipuri), ci devine un organism digital viu care crește, îmbătrânește și moare… 2. Poezie neuro-directă. Poemul ca pattern electric… (RAMURI Nr. 10 / 2025). ● Daniel Pișcu, „Remember Ion Stratan (Nino)”: Nino era şi un sportiv extraordinar: mânca baschet, fotbal, volei, şi mai ales tenis de câmp ca pe pâine… Mai realizez acum că nu l-am văzut pe Nino niciodată la discoteca studenţilor de la Preoteasa… Ca să prindă cât mai mult timp în Bucureşti şi să-şi continue periplul său, inclusiv cel literar în Capitală, unde tot ce mişca în ţara asta era imperios necesar, Nino a reuşit să facă rost de un certificat medical (doar pentru un an, însă) ca să repete anul. Aşa că şi-a lungit perioada de studenţie, bucureştenizare, boemă, absolvind facultatea la un an după noi ceilalţi, colegii lui de grupă, fiind repartizat în 1980 într-o localitate obscură, ca mulţi alţii dintre noi, el, în judeţul Buzău. (ATITUDINI Nr. 10 / 2025). ● Marcel Tolcea, „De-lăsările unui mic funcționar din romane rusești”: La câțiva ani de la terminarea facultății, aveam să înțeleg că pe mine și prietenii apropiați cu care împărtășeam aceleași valori – Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Bazil Popovici și Mircea Mihăieș –, refugiul dlui Ciocârlie într-un Nu clar față de pactul cu ceaușismul, ne-a ținut la distanță față de orice compromis agravant. Ca dovadă, niciunul dintre noi nu am scris niciodată vreun text de care să ne fie rușine acum. De ce? Fiindcă, evident, ne-ar fi fost tare rușine de el. (ORIZONT Nr. 10 / 2025). ● Flori Stănescu, „Recurențele memoriei traumatiza(n)te”: Suntem în anul 2025 și, vrând-nevrând, mulți dintre noi se luptă în permanență cu sine să nu-și piardă discernământul într-un ocean zguduit tot mai des de tsunamiuri ideologice. România e țara europeană fostă comunistă poate cea mai afectată moral, etic, fizic și mental de binefacerile eticii și echității socialiste, cu un popor depresiv funcțional. Dacă libertatea, dreptatea, solidaritatea aveau un sens bine precizat și perceput înainte de 1989, după acest prag înțelesurile au fost estompate, pe alocuri dislocate… Toți anticomuniștii de după comunism, care înainte de 1989 n-au ridicat măcar un cuvânt public contra regimului, pentru a se salva din starea de conformiști. Aceia care se dau drept victime doar pentru că au aflat deunăzi că aveau dosare de urmărire informativă… După 1989 ne-am trezit cu falși anticomuniști, dar și cu colaboratori ai Securității sau cu urmașii lor ieșiți la suprafață pentru a se autovictimiza și a discredita adevăratele victime/elite, cu scopul de a le delegitima și anihila memoria. Au reușit să impună comunității „adevăruri” copiate parcă din dosarele Securității, să semene confuzie, discordie, teamă. (STEAUA Nr. 9 / 2025).