Emi– și Imi-, două prefixe răzbătătoare astăzi în lume, ce se încaibără care să se așeze prima înaintea „grației”. Adică, „să ne luăm grația de libertate!”, grația de a ne mișca, grația de a fi dinamici, mobili, firește, în conformitate cu Legea a doua a dinamicii, care afirmă că accelerația unui corp este direct proporțională cu forța aplicată și invers proporțională cu masa sa. Altfel spus – și cu asta, închidem manualul de fizică, fiindcă suntem tufă de Veneția – o forță mai mare produce o accelerație mai mare, în timp ce o masă mai mare necesită o forță mai mare pentru a obține aceeași accelerație… Fără să vă gândiți la determinantele imediate în plan migrațional, vom dezvolta mai departe subiectul, pornind de la un exemplu. Toate acestea sunt narate în volumul ce poartă un titlu pișicheresc, Iemigrant, apărut recent la Editura EIKON.
Laurențiu Niculescu este unul dintre cei mai străluciți absolvenți ieșiți din Facultatea de Litere bucureșteană (fiind un eminent discipol, în domeniul lingvisticii, al profesorilor Ion Coteanu și Emanuel Vasiliu, dar și în cel al stilisticii poetice, sub originala îndrumare a asistentului Alexandru Sincu). Și care, după ce a devenit „cadru didactic” la o școală generală din București, aflată pe Aleea Măciuceni (i-a plăcut atât de mult acest toponim ce încununa minunata fantezie populară, încât l-a menționat cu insistență, de fiecare dată autorul dându-ne dreptul să ghicim pe chipul lui un surâs „nevinovat”) s-a încumetat, făcând parcă un pariu și suportând un extraordinar exercițiu de rezistență în fața aparatului represiv al anilor `80 din România (căci a dovedit o încăpățânare admirabilă în așteptarea pașaportului mult dorit!), să emigreze. Unde? În America. A suportat cu stoicism toate privațiunile pe care le incumba acest provizorat (fiind dat afară din învățământ și suportând atât îndepărtarea din „corpul social”, fiind considerat un fel de virus extrem de periculos pentru concordia socială, cât și, prin urmare, oprobriul „colectivului de oameni ai muncii” în care fusese încadrat prin „repartiție guvernamentală” (așa se spunea pe atunci, sintagma era articulată cu emoție, cu mândrie patriotică, fiindcă ea nu definea doar așa, o mutare sau un transfer de colo-colo, ci era ceva aproape sacru, un act guvernamental, ca și cum guvernul se îngrijea nominal de absolventul facultății, spre a-i da dreptul liber consimțit la obligația de a-și alege un viitor luminos!).
În urma cererii de a părăsi țara și de pleca definitiv în America, el se afla, așadar, în faimoasa situație absurdă de „nici în căruță, nici în teleguță”. Era un exclus, un eliminat, un fel de paria al regimului, care nu suporta trădătorii celui mai frumos vis al omenirii – comunismul – aplicat cu strășnicie și violență în România.
Absolut ravisantă (sigur, tragedia situației nu se mai pune acum, însă ridicolul și absurdul rămân intacte, chiar după 45 de ani!) e scena povestită de autor din momentul în care, la anunțul emigrării în Statele Unite, în cancelaria școlii se petrece o secvență de Ionesco. Era așteptat de un întreg comitet acuzator: directoare, directoare adjunctă și secretară de partid, precum și, cel mai important personaj, „un tovarăș străin, într-un clasic costum gri, probabil din tergal”. Toți, pe scaune, acuzatul, în picioare. Dialogul, spune autorul, a fost unul „scurt și la obiect”. „Deci, vreți să plecați în America, definitiv?” „Da.” „De ce?” „Ca să-mi continui studiile.” „Aici nu puteți?” „Nu.” „De ce?” „Nu sunt locuri la doctorat, nu sunt locuri la Institutul de Lingvistică, am avut câteva invitații la congrese unde nu mi s-a dat voie să merg, cărțile și articolele din biblioteci sunt vechi de zece-cincisprezece ani, și nu pot să am corespondență cu colegii din străinătate.” „Și ce-o să faceți acolo?” „Am să-mi continui studiile.” „Cine o să vă întrețină?” „Am să muncesc.” „Ce-o să faceți?” „Am să predau.”… Și acum urmează climaxul: „Dumneavoastră ați făcut cerere de plecare definitivă și nu mai puteți fi compatibil cu postul de profesor la această școală.” „De ce?” „Fiindcă nu mai puteți da o educație corespunzătoare.” „Înțeleg să mi se ia dirigenția, dar ce-are a face gramatica pe care o predau cu plecarea mea? Gramatica e tot aia.” „Nu, dumneavoastră trebuie să formați un om pentru societatea noastră și nu mai sunteți compatibil.” „Aha” am zis, de parcă aflam chiar atunci.”
Narațiunea curge atât de firesc, iar stilul e atât de lejer și de dezinvolt, atât de gustos, dacă mi se permite, încât, pentru mine, ca prieten și coleg, unul înrobit literaturii și care-l știam pe Laurențiu definitiv și irevocabil atârnat de etimoane, paradigme și foneme și de cursurile incomode (cel puțin pentru mintea mea) ale lui Coteanu, Vasiliu sau Hristea, această carte a lui Laurențiu (sau, mă rog, Lawrence) Niculescu, care este realmente proză curată, senină (cine știe, poate că-n America limba română curge mai limpede, e mai transparentă, mai cu gust!), deci, o proză scrisă după toate canoanele stilistice, ei bine, pentru mine a reprezentat o surpriză la fel de „magellaniană” ca-n marile descoperiri geografice. Și chiar așa, romanul acesta sau volum de memorii sau ce-o fi este, într-un fel, sinonim cu o descoperire geografică.
Cartea cu titlul acesta ca un giumbușluc nu e nici o „răfuială” cu fostul stat ceaușist (ale cărui sechele se văd și azi, dar asta nu mai intră în paradigma amintirilor lui, ci doar în cea despre raporturile viețuirii noastre zilnice în post-comunismul românesc!), nici o operă complicată de ficțiune, cu planuri, cu intersectări de personaje sau de dezvoltări epice (cumva vreo „căutare a timpului pierdut!” ori altă „lucrare” a narațiunii inventive). Ea este, dincolo de un roman autobiografic (adică autoreferențial!!), un document de existență în această ordine bipolară a lumii, un proces-verbal de ființare à mi-chemin, între două fațete ontologice, dar, nu mai puțin, un act personal recuperativ al autorului, ca un fel de diplomă de terminare a ciclului comunist din viața emigrantului român.
Un emigrant e măcinat în adâncurile mecanismelor sale volitive de o dilemă devastatoare. Pornind de la mărturisirile șoptite pe care i le făcuse un om simplu, îmbrăcat în salopetă, chiar în curtea miliției, unde venise să depună cererea de plecare, iar acesta îl întreba unde să ceară să plece (eroul nostru avea unde, se hotărâse, în America, dar acela nu știa, știa doar că trebuie să plece… însă unde? în Canada, în Australia?), autorul cărții are o revelație cutremurătoare: „Atunci, mi-a încolțit în minte că sunt oameni care pleacă să ajungă undeva și oameni care pleacă doar să părăsească un loc. Eu care eram? Am hotărât că eu plecam doar să ajung acolo, necum să-mi părăsesc patria-mamă. Doar că nu puteam fi în două locuri deodată și, deci, trebuia să plec. Jocul de-a imigrantul era mai convenabil decât jocul de-a emigrantul dar asta voi înțelege mult mai târziu. Și pe atunci nici nu știam că e un joc. Eu chiar mă credeam imigrant, și chiar am crezut asta multă veme, vreo 15 ani cel puțin. Apoi, lucrurile s-au schimbat”.
Sunt însă și pagini de o ironie corozivă, fiindcă Laurențiu a fost înzestrat dintotdeauna cu duhul pitoresc, inteligent și complex al umorului, unul când ușor hâtru-nastratinesc, când ușor savant, când ușor arogant-malițios. Dar, care, nu de puține ori, sfârșește într-o notă de meditație gravă. Și sunt multe scene savuroase, din care, însă, n-am să aleg decât una, pe care o redau cu parfumul ei original: „Îmi aduc aminte de un interviu auzit la un ghișeu la Consulatul American din București. Un petent răspundea la întrebările funcționarei în compartimentul de alături. L-a întrebat ce avea să facă În Statele Unite, odată ajuns. El a răspuns candid „să fur”. Doamna i-a făcut observația că furtul e pedepsit în State, așa cum e pedepsit peste tot. Replica lui m-a uimit atunci: „păi nu e o țară liberă?” „Ba da, i-a răspuns ea, dar nu e liber să furi.” „Atunci nu mai vreau să plec”, a hotărât el. Auzind asta, ca omul strâns între hotarele ghișeului strâmt și între hotarele patriei și mai strâmte, mi-a venit să râd de inepția pe care o auzisem. După o vreme, mi-am dat seama că omul înțelegea libertatea ca pe un revers al țării în care trăia, cum mulți au conceput-o mai apoi: un câmp gol de opreliști în care poți face tot ceea ce ființa ta individuală are chef să facă. Mai apoi, m-a uimit lipsa de logică a planului: dacă mă duc într-o țară în care pot să fur nepedepsit, ce-mi garantează că alții nu vor fura de la mine?”
Aș încheia aceste rânduri cu regret, firește, căci cele 325 de pagini sunt fermecătoare și, dincolo de substanța picarescă revelată cu atâta sârguință și acribie, se ascunde deliciul unei scriituri relaxante, vioaie și, totodată, exemplare. Și poate că observația academicianului Rodica Zafiu, prietenă și colegă: „[….] pentru generația noastră e mai mult decât atât (n.n o carte bine scrisă), pentru că retrăim niște ani din viață, fie că am plecat, fie că am rămas”, ar putea fi considerată corolarul acestei opere.
În ce privește soarta prezentă a autorului, ei bine, aidoma oricărui pensionar, Lawrence Niculescu s-a mutat cu arme, idei, metehne și bagaje, de la New-York University, unde a lucrat ani întregi, direct în Florida, pe coasta Atlanticului, la Delray Beach. E o așezare de 70.000 de locuitori, aflată însă, din păcate, prea aproape de faimosul resort trumpestru, Mar-a-Lago. Noroc însă că româno-americanul nostru s-a jurat că nu respiră decât aerul localității unde are actul de reședință.
Laurențiu Niculescu, Iemigrant, Editura EIKON, 2024