N-ai zice că Radu Afrim a regizat, ba mai mult, e și autorul textului care stă la baza spectacolului Casa dintre blocuri. Scris cu stil textul, regizat cu imaginație, spectacolul Teatrului Național Tg. Mureș – Compania „Tompa Miklós”, pe scena Festivalului Național de Teatru, adică în sala „Ion Caramitru” a naționalului bucureștean, a fost o revelație. Nu că n-am fi știut că Radu Afrim e capabil de surprize, de genul Pădurii spânzuraților, dar tratarea lumii din jur cu o anume căldură, tandrețe chiar, până la limita emoției, de către acest artist foarte exigent cu el însuși și deci și cu ceilalți, nu era chiar cea mai obișnuită postură a regizorului. Povestea unei mici lumi de provincie, dintr-un orășel transilvan – eventual acela al copilăriei sale din vremea regimului comunist – se desfășoară într-o suită de întâmplări și rememorări care se întâlnesc și se explică reciproc. Viața a două pictorițe modeste, care trăiesc din vânzarea unor tablouri de genul numit cândva pompieristic, niște cópii după ilustratele vremii, se desfășoară paralel cu un trecut austro-ungar strălucit, pe care-l introduce bătrâna căzută la pat, mama celor două femei singure. Trupa maghiară de la Tg. Mureș pune în evidență o lume liniștită, în care conflictele etnice nu au izbucnit încă, poate din cauză că regimul comunist e cu ochii pe acest subiect sau pur și simplu pentru că și interesele oamenilor modești, egali, români sau maghiari sau evrei, nu bat până la acele amețite (amețitoare?) înălțimi. Micile întâmplări dintr-o comunitate care-și numără banii la sfârșitul fiecărei zile dau naștere unei traduceri (nu de limbă, ci de adâncime) a unei lumi fără preocupări mai înalte. Casa dintre blocuri este chiar casa în care cele două pictorițe își desfășoară umila lor viață, componentă, de fapt, a triumfătoarei victorii a socialismului care se vede pe geam, după ce, numită în titlul piesei, casa aceasta, scăpată ca prin minune de tradiționalele și definitoriile demolări comuniste (ceaușiste), se scufundă între blocurile lagărului socialist. Lumina atât de necesară unor artiști, fie ei și modești, este încet-încet, pe măsură ce alte blocuri apar, obturată. Și poate că tocmai acest amănunt (?) care le reduce orizontul celor două pictorițe le obligă la munca alimentară, adică doar pentru câștigarea viații lor și a mamei lor, imobilizată la pat, în visările sale retroactive, specifice vârstei, dar și decăderii fizice și sociale.
Iată o primă casetă a spectacolului, cea tehnică: Regie: Radu Afrim. Decor: Anna Kupás. Costume: Orsolya Moldován. Coregrafie: Blanche Macavelu. Light design: Radu Afrim, István Ádam. Video design: Samu Trucza. Univers sonor: Radu Afrim. Sound design: Vince Oláh. După cum se vede, Radu Afrim a fost extrem de atent la orice amănunt, sonor sau vizibil, încât să creeze acea atmosferă pe care a reconstituit-o cu acuitate și talent. În ce privește actorii, aceștia au performat în aceeași direcție, dar se pot recunoaște, de către cei care au trecut cândva prin lumea mixtă a Transilvaniei, imagini și vorbe ale acelei vremi: Misi, un tânăr ce-și petrece timpul în casa Both: László Rózsa; Both Ida, pictoriță amatoare, sora mai mare a lui Etelka: Erzsébet B. Fülöp; Soós Kázmér, soldat austro-ungar: Balázs Varga; Cornel Paranciuc, pădurar al ocolul silvic: Gábor Viola; Kónya Zsófi, fiica ginecologului Kónya Töhötöm: Fruzsina Szabó; Kerekes Benjámin, soțul ei: Botond Kovács; Karácsony Rocco, un băiat conceput de 23 august: Szabolcs Csiki; Both Etelka, pictoriță amatoare, sora mai mică a Idei: Katalin Berekméri; Both Karola, mama lor: Csaba László; Horgos Csongor, un tip care învârte mici afaceri: László Zsolt Bartha; Pataki Pythia, o amică clarvăzătoare: Dorothya Nagy; Kerekes Ráhel, o femeie penticostală: Nóra Szabadi; Csepel Erika, colegă de clasă a lui Etelka, vânzătoare la magazinul de vopsele: Bea Fülöp; Ádám, un copil bârfitor: Roland-Ádám Csiki. Am reprodus toată această stufoasă distribuție, pentru că fiecare succintă caracterizare a personajelor poate lumina momentele pe care, fatalmente, o dare de seamă, oricât de atentă, le poate scăpa. Așa, de pildă, apariția soldatului austro-ungar, fost logodnic al mamei celor două artiste, mort demult, dar, ca-n unele piese (expresioniste?) vieneze de început de secol, apare și rămâne un timp în scenă, deasupra patului în care zace fosta sa logodnică, asemenea unui ochi supraveghetor al istoriei. Un simbol al unei lumi în care, acum bătrâna sa logodnică de altădată se retrage, ascunzându-se, parcă, de realitatea tot mai de neînțeles pentru ea.
Spectacolul creat de Radu Afrim, dedicat, abia în final aflăm, primei sale profesoare de desen, generează o dorință de a fi revăzut, ca și cum chiar cel care n-a trăit pe când soldatul-fantomă era viu, ar dori intens să ajungă. O sensibilitate pe care nu i-ai fi bănuit-o lui Afrim cel inovator, revoltat și aproape sever în aparițiile publice personale, se dovedește un admirabil creator de atmosferă caldă, de tandrețe ascunsă în cele mai simple și obișnuite reacții, chiar aparent violente, dintr-o lume de două ori pierdută. O dată public, în 1918, după ce imperiul s-a destrămat și a doua oară, personal, când copilul care a trăit ceva din atmosfera dintre blocuri, s-a maturizat și o privește cu un fel de lacrimi invizibile în ochi. Sau poate sublimate în text și interpretare, căreia actorii de la Tg. Mureș, compania „Tompa Miklós”, îi dau o viață autentică, pe alocuri caldă, alteori pur și simplu realistă, crudă. Dar totul scris și interpretat cu o naturalețe care caracterizează cele mai bune realizări scenice.