O selecție din opera lui Corneliu Baba (1906 – 1997) construită în jurul uneia dintre temele majore ale artei universale și, în același timp, o constantă a căutărilor plastice ale artistului – portretul feminin – este prezentată la Muzeul Colecțiilor de Artă în perioada 15 noiembrie 2025-15 martie 2026. Se numește: Corneliu Baba. Chipul feminin – O privire în detaliu și este curatoriată de doamnele Liliana Chiriac și Maria Muscalu Albani.
Mai întâi, iată ce scrie unul dintre curatori, Liliana Chiriac: „În Jurnalele şi Caietele de atelier ale artistului apar mărturii ale unor frământări în procesul de creaţie – identificarea unui chip feminin exemplar, în care particularitatea trăsăturilor chipului să poată exprima gânduri şi sentimente şi, alături de gestica mâinilor, să sugereze o formă nonverbală de comunicare. Aceste confesiuni dezvăluie preocuparea artistului pentru genul portretului şi explorarea în această direcţie a unor fizionomii reale sau fictive, dovedind fantezie şi virtuozitate picturală. Nu există nicio perioadă în cronologia operei artistului, în care tema omului să nu fi fost abordată, Baba fiind considerat de criticii de artă un „pictor al omuluiˮ. Portretele realizate după modele reale sau imaginare se regăsesc în toate perioadele sale de creaţie şi ridică probleme picturale specifice, formând anumite conexiuni între privitor şi creator, după cum însuşi artistul dezvăluie: Portretul trebuie să şocheze nu prin asemănare, ci prin prezenţă, o prezenţă realizată pictural şi încărcată de această forţă dramatică.”
Expoziția cuprinde peste optzeci de lucrări de pictură şi grafică, dar şi obiecte personale sau documente ale artistului: caiete cu schiţe, fotografii de familie, albume de artă etc., aranjate cronologic şi tematic, însoţite de texte selectate din Jurnalele artistului şi cu informaţii despre personajele reprezentate, completate de curatori.
Senzația pe care o ai este că nu te afli într-o expoziție, ci într-un receptacul de emoție și de bine al privirii. Pe de altă parte, informația vizuală se completează cu citate și considerații aparținând artistului, știut fiind că Baba a fost nu doar unul dintre genialii mânuitori ai penelului, ci și un locvace companion. Tocmai de aceea, curatorii au avut ideea de a alătura titlului lucrării și anului realizării ei, un mănunchi de vorbe sapiențiale sau de amintiri, ce dezvăluie, de fapt, grandoarea și completitudinea acestui uriaș spirit, care a fost Corneliu Baba.
Iată ce spune artistul despre un sublim tablou, Portret de fată în roz, pictat în 1957: „Poate amintirea Englezului de la Pitti, poate tentația de a încerca riscurile portretizării unei frumuseți feminine care cere o deosebită înțelegere picturală, mă fac să concep un portret simplu, poate unul dintre cele mai simple ale mele. Punerea în pagină obișnuită, într-o frontalitate fără intervenția gestului sau a mișcării, o economie a detaliilor și o romantică în aparență redusă, dar căutând să fie extrem de bogată prin divesitatea imperceptibilă a tonalităților topite unele într-altele. Acestea sunt problemele principale ale lucrării” […]. Ca un detaliu de sprijin, am apropiat aparatul de fotografiat de textura pânzei și am surprins imaginea exactă a acelor „tonalități topite unele într-altele”, încercând poate să luminez misterul imaginar al acelor sublime pensulații ale penelului. (PARANTEZĂ: Am încercat același „tertip” la Orangerie, după ce m-am rotit până la vertij în centrul sălii ovale, făcând din Nuferii lui Monet un soi de lanț de fotograme, ca un film continuu, care se unesc și se difuzează unele într-altele. Apoi, m-am apropiat de o pânză, focalizând năprasnic aparatul video și încercând să definesc, să separ nuanțele pe care geniul le contopise, spre a crea o incredibilă Nymphaea albă. Dar, ghinion! Fiindcă albul nu era alb, ci era contaminat cu o umbră de roz, însă rozul, la rândul lui, era mânjit cu o funingine transparentă de cobalt, în vreme ce bleu-ul ca o părere era parazitat de o dungă aproape insesizabilă de galben-gutuie. Bref!…Raté!)
Și, la fel ca la Claude Monet, n-am reușit să dau de cap misterului „tonalităților topite”, nici la Corneliu Baba, pe care maestrul le-a distribuit cu dibăcie și apoi concentrat în substanță vizuală clară, dar deloc simplu, ci à main de maître.
Femeile lui Baba sunt esențiale. Reprezintă un material aproape cosmic. Fac parte dintr-un compozit natural cu care pictorul s-a „jucat” până la sațietatea privirii. Mărturie stau schițele, desenele și eboșele pe orice hârtie, fie una prețioasă (din mătase chineză sau japoneză), fie pe fila vreunui caiet ales la întâmplare sau agendă ce i-a stat pe-aproape. O foame pantagruelică parcă l-a cuprins, foamea de a descompune femeia în liniile ei primordiale și apoi de a o recompune în imagini, într-un gest aproape genuin. Pictura egal Femeia.
Mărturisește el, într-un encomion retoric vrednic de a sta, poate, fără să exagerăm, alături de Cântarea Cântărilor: „Pictura, ca o femeie, trebuie iubită pătimaș. Ridică-i imnuri, versuri, îngenunchează în fața ei, îngroapă-ți fața ta în părul femeii, mângâi-o ca pe o epidermă ce-ți dă senzații demențiale, nu lăsa pe nimeni s-o blasfemieze; tu, mai ales, nu face păcatul să gândești rău despre ea, s-o chinuiești, să-i înșeli buna credință. Te va părăsi, iar tu vei deveni teoretician, o vei bârfi la cafenea împreună cu alți ratați și vei lua lipsa ta de sensibilitate și de adorație drept un titlu de glorie…”. NOTĂ: Absolut savuroasă observația Maestrului, cum că, în absența Femeii, adică dacă ea te va părăsi, te vei transforma într-un banal „teoretician”.
Și încă o dată, vorbele artistului despre unul dintre modelele sale dintr-o pictură din 1984 (Portretul Emiliei): „Emilia, modelul meu, este admirabilă. Pozează extraordinar și este de o frumusețe rarisimă.În afară de asta, este construită ca pentru pânzele mele. Cu forme rotunde, expresive, de o culoare orbitoare și nuanțată extraordinar […]. Mă gândeam la brațul modelului, superbul braț… pentru mine un imens univers. Într-o zi, poate cineva va visa în fața tabloului agățat într-un muzeu sau într-o colecție. Se va vorbi, se va scrie poate despre subtilitățile paletei… Nici eu, nici modelul nu vom mai fi. Emilia va fi poate, are numai 22 de ani. Se va duce cu nepoatele la Muzeu: „Uite, asta sunt eu, dragele mele. Așa era. Doamne, cum îmi amintesc când lucra!” Nepoatele o vor privi cum e schimoonosită și își vor face discret cu ochiul. „Iar a început bunica să aiureze! De câte ori nu ne-a spus asta!” – O, dulce minciună”. Dincolo de povestea în sine, e de sesizat tonul artistului, încărcat cu ușoara autoironie, căci el constată la final că totul nu e decât o dulce amăgire. Iar Timpul – o iluzie. Doar Arta îl mai surclasează.
Specialiștii în pictura lui Baba notifică cinci portrete remarcabile din această expoziție, ce rețin atenția și se fixează în amintirea privitorului. Ele sunt așezate (și pe simezele Muzeului, și pe cele ale memoriei noastre, deopotrivă!) în ordine cronologică: Matilda, mama artistului (1934), Constanța Cornescu, prima soție a lui Baba (1941), Lucia Sturdza Bulandra (1953), Elena Haschke-Marinescu (1956), Monica Ghiuță (1967).
Matilda, mama artistului (1934) – Corneliu Baba redă în caietele lui o amintire legată de mama sa. „Câte mă năpădesc acum, în amintirea mea. Mă văd în trăsura care mă ducea la gară când plecam la București, la studii, sau când mă întorceam venind spre casă, după o absență de câteva luni. Mama mă aștepta pe banca din grădină, lângă treptele de la intrare. O văd cu coroana ei de păr alb, ridicand capul, ca să mă poată privi prin ochelari. Mama! Când a adormit pentru totdeauna, într-o seară de noiembrie, de-abia atunci parcă mintea mea s-a luminat deodată și mi-am dat seama cine a fost. Sau poate nu mi-am dat seama nici atunci. Nici acum nu știu cine a fost”. Portretul din 1934 (pictorul avea 28 de ani!) degajă un fluid de emoție, pornind de la tristețea chipului văzut în semiprofil, ca un fel de fotografie sui-generis, până la capul ușor aplecat, sugerând parcă obida Timpului.
Constanța Cornescu (1941) – Prima soție a lui Corneliu Baba a fost imortalizată la Iași, cu un an înainte de despărțirea celor doi. Ea i-a fost colegă din timpul studenției la Academia de Artă George Enescu. S-au căsătorit în 1936. „Am fost fericit, am fost dezamăgit, am suferit, m-am vindecat. Am trăit tot ce trebuia trăit. Ne-am despărțit în 1942, când începuse războiul […].” Portretul realizat cu un an înainte de despărțire dezvăluie un chip cu un aer cumva încordat și un pic răutăcios, intensificat poate și de atitudinea femeii surprinsă de artist (privirea într-o parte, buzele strânse, precum și o anumită tensiune a poziției).
Lucia Sturdza Bulandra (1953) – Un portret grav, explicat de Baba în ton euforic, după o reprezentație teatrală a marii doamne a scenei românești: „Într-o seară am văzut-o pe Lucia Sturdza Bulandra la Teatrul Municipal interpretând rolul Vassei Jeleznova de Gorki. Jucase admirabil și prezența tiranicei moșierițe mă urmărea. Rochia de catifea îi dă o prestanță mare, jaboul alb cu roșu oranj al părului, cu verdele rece și metalic din fond mă pasionează. Ideea monumentalului, a portretului grav care să impresioneze prin mijloace picturale, mă invita la portretistica spre care tindeam și care îmi pretindea să descopăr în expresii, în fizionomii taine ascunse, nebăgate în seamă”. Și continuă: „Îmi plăcea să caut cu paleta în mână ceva despre care Tonitza îmi vorbise o noapte întreagă, despre expresivitatea unei priviri, a unei grimase ca și a unui gest al mâinilor, dar și despre expresivitatea realității neînsuflețite și aceasta mă interesa să mă prezinte în originalitatea sau banalitatea creației mele”.
Elena Haschke-Marinescu (1956) – Artistă decoratoare (1936-2000), era studentă la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, avea 20 de ani pe vremea când Baba i-a realizat portretul. Artistul remarca alburile și nuanțele folosite pentru a reda chipul și rochia pe care o purta modelul. „Ce univers seducător sunt aceste alburi pentru mine – cutele lor și paleta complexă din care este alcătuit «albul» primind din jur tot ce se află pe întinderea paletei. Cum cântă albastrul umbrelor sau griurile reci, sau brunurile și rozurile violacee în lumină, sau galbenurile. Zile întregi pot sta în fața unei bucăți de pânză albă încercând să-i descifrez misterul cromatic și ce victorie e să poți realiza ceva pictural din ceea ce se cheamă o draperie albă”.
Monica Ghiuță (1967) – Portret de fată în roșu, cum este intitulat cel al actriței de teatru și film Monica Ghiuță (1940 – 2019), a fost realizat în atelierul artistului. Prin poziția mâinilor, și redată purtând o rochie roșie, pe un fundal închis, portretul actriței denotă nu doar liniștea personajului și încrederea pe care o avea față de cel care o picta, dar și un soi de gingășie cu care privirea artistului și măiestria penelului său o încarcă.
Ar mai fi musai de adăugat o informație ce face cinste ideii de circulație a valorilor din patrimoniul național către o expoziție de răsunet. Și anume, că lucrările de artă semnate de Corneliu Baba şi obiectele prezentate la Muzeul Colecțiilor de Artă fac parte din patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României şi al Muzeului Colecţiilor de Artă (colecţiile C. Baba şi I. Pas), precum şi din alte trei muzee din Capitală (Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Municipiului Bucureşti, Cabinetul de stampe – Biblioteca Academiei Române). Apoi, din ţară: Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Vasile Pârvan din Bârlad, Muzeul Judeţean Gorj – Alexandru Ştefulescu, Muzeul Judeţean de Artă Prahova – Ion Ionescu-Quintus, Muzeul Naţional de Artă Timişoara, alături de alte lucrări, care provin din colecţia artistului şi din colecţii particulare.