Un adolescent decide să-și părăsească orășelul natal și să se refugieze, neștiut de nimeni, pe Insula Jackson de pe Mississippi, iar apoi s-o pornească pe fluviu cu o plută, împreună cu un sclav fugit de la reședința stăpânilor săi, în căutarea marilor adevăruri despre sine și despre lumea în care trăiește. Orice cititor american și, cu siguranță, numeroși cititori din orice altă parte a lumii își vor da seama cu ușurință, chiar fără să mai fie nevoie de menționarea numelor personajelor (Huck și Jim), că așa începe unul dintre romanele reprezentative ale sfârșitului de secol XIX, și anume Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain. Apărută în 1884, cartea a fost multă vreme unul dintre titlurile de referință ale literaturii americane, chiar dacă, în ultima jumătate de veac, ea a devenit un soi de problemă (tot mai spinoasă) atât pentru cititori, cât și pentru exegeți, pe de o parte din cauza modului în care este redată vorbirea oamenilor de culoare (sau a felului mai degrabă schematic în care sunt, nu o dată, portretizați unii dintre aceștia), iar pe de alta, deoarece autorul a rămas, fie și în parte, influențat de unele dintre prejudecățile epocii sale în privința relațiilor între indivizi făcând parte din categorii sociale sau rase diferite, ori de preferința publicului vremii pentru răsturnări spectaculoase de situație și aventuri dintre cele mai diverse.
Conștient de toate acestea, dar profund impresionat, după cum el însuși mărturisea, de „umorul și umanitatea lui Twain”, scriitorul american Percival Everett reia în James, romanul pe care l-a publicat în anul 2024, o parte dintre elementele utilizate deja de înaintașul său – nuanțându-le, reinterpretându-le, reconfigurându-le. Și, mai ales, alegând o altă perspectivă narativă. Acum, nu Huck povestește ceea ce (i) se întâmplă, nici vreun alt narator care s-ar pretinde mai mult sau mai puțin detașat sau atotștiutor, ci Jim. Adică, James. Pentru că așa decide el să-și spună, acesta e numele pe care și-l alege, după ce se hotărăște să fugă de la stăpâna sa, atunci când află că urmează să fie vândut la New Orleans și, mai ales, să fie despărțit de soția și de fetița lui. Va ajunge, deci, pe Insula Jackson, unde îl întâlnește pe Huck, băiatul alb care, sătul de bătăile primite de la tatăl său (reîntors recent în orașul Hannibal, din Missouri), și-a înscenat moartea și a plecat în lume. Iar de aici, cititorul nerăbdător să ajungă la sfârșitul poveștii și să afle doar cum se termină totul, va avea, desigur, impresia că știe ceea ce urmează. Numai că exact din acest punct urmează să se întâmple totul în James, un roman care intrigă, cucerește și impresionează în același timp, obligându-ne să medităm mai cu seamă asupra acelor lucruri la care e mai comod să nu ne gândim niciodată…
Cunoscut în mediile culturale americane de aproape patru decenii, Percival Everett (născut în 1956) se impune în adevăratul sens al cuvântului abia în 2021, odată cu publicarea romanului Copacii, care cunoaște un extraordinar succes, transformându-și autorul, aproape peste noapte, într-una din senzațiile literare ale momentului. În plus, în 2023, e lansată pelicula (la rândul său de mare succes) American Fiction (în regia lui Cord Jefferson), ecranizarea romanului lui Everett intitulat Erasure, apărut în 2001. Astfel încât, atunci când James ajunge în librării, nu va fi o surpriză pentru nimeni că vom avea de-a face cu un best-seller, o carte considerată de critica literară „un text excepțional” (Hernan Diaz, Dave Eggers), „o poveste fascinantă și absolut necesară atât literaturii, cât și istoriei americane” (Ann Patchett), „un roman ce însumează influențe diverse, de la Twain la Melville și Kafka” (Jonathan Lethem), topind totul într-o originală, profundă și în permanență provocatoare rescriere și re-citire a Aventurilor lui Huckleberry Finn.
Iar dacă ironia aparte a lui Mark Twain a suscitat atâtea discuții și interpretări de-a lungul timpului, Everett alege să-i urmeze exemplul, ducând, însă, lucrurile – și dialogurile personajelor – la un alt nivel. Astfel, acum Huck nu va mai medita doar la întotdeauna atât de complicata relație dintre Bine și Rău într-o societate care, adesea, se întemeiază doar pe forțele răului, ci mai cu seamă la sensurile libertății pe care o alesese fără a realiza consecințele faptelor sale pentru el însuși și pentru ceilalți. Căci, încă din prima clipă când îl vede și află povestea sosirii sale pe insulă, James îi atrage atenția că plecarea sa intempestivă de acasă și înscenarea pe care o pusese la cale și de care era atât de mândru îl vor face tocmai pe el, pe sclavul Jim, să pară vinovat de uciderea unui adolescent alb – ce altă explicație să poată găsi locuitorii orășelului de pe malul fluviului pentru dispariția lui Huck? Iar dintr-o dată, relația celor doi va dobândi și alte semnificații, reprezentând nu doar reevaluare a unor noțiuni consacrate și a realităților Sudului american atât de marcat de prejudecăți rasiale, ci și o călătorie către libertate, o căutare a veritabilei eliberări și o complexă inițiere de-a lungul căreia James va avea întotdeauna rolul de maestru spiritual și-i va fi mereu alături lui Huck, cel care e adesea atât de copilăros și / sau debusolat. De ce îi rămâne mereu alături și de ce își pune nu o dată chiar viața în pericol pentru el, ei bine, aceasta este o întrebare legitimă – la care cititorul va găsi neașteptatul răspuns abia către sfârșitul romanului, tot atunci clarificându-se și numeroase alte relații ale personajelor prezente sau doar amintite (cazul tatălui alcoolic și violent al lui Huck) de-a lungul acestui atât de tulburător text.
Acțiunile în care sunt implicați protagoniștii din James au loc în anul 1861, astfel că, de la un moment dat încolo totul se petrece pe fondul începerii Războiului de Secesiune, James și Huck fiind, practic, siliți de împrejurări să se gândească de care dintre părțile implicate în conflict se simt mai apropiați și oare în ce măsură Nordul va dori să salveze în adevăratul sens al cuvântului oamenii Sudului – indiferent de culoarea pielii lor. Fără să idealizeze retorica belicoasă a acelei epoci, Percival Everett abordează realitățile unei lumi în schimbare și deopotrivă sentimentele și reacțiile unor oameni care trebuie să se obișnuiască din mers cu transformări pe care nu și le-ar fi putut imagina cu câțiva ani în urmă. Sigur că aventurile – chiar dacă în alt sens decât la Mark Twain – nu lipsesc. Huck și Jim sunt gata-gata să fie prinși, apoi gata-gata să piară de foame, gata-gata să se înece, ajungând până și să-și piardă pluta atât de greu dobândită. Se întâlnesc și cu doi șarlatani care se pretind nobili scăpătați, la fel ca în Aventurile din 1884, apoi James e angajat ca tenor într-o trupă de muzicanți albi care își vopsesc chipurile pentru a părea de culoare, ajungând, în mod ironic, să se deghizeze tocmai pentru a părea ceea ce, de fapt, chiar este… Evident, ironia lui Everett o dublează, peste timp, pe cea a maestrului său, dar, în egală măsură, o subminează, scriitorul contemporan recontextualizând totul și punând lucrurile în altă lumină. Cu atât mai mult cu cât James se va afla nu o dată în primejdie de moarte, atât din cauza celor care-l urmăresc pentru a-l readuce în stăpânirea (proprietatea) lor, cât și a celor care pretind că ar vrea să-i dea o a doua șansă, doar pentru a-l subjuga încă și mai tare – cum este cazul lui Daniel Decatur Emmett. Acest șef al trupei ambulante de muzicați se transformă în opresor prin excelență și dă cărțile pe față în privința adevăratelor sale sentimente și intenții în momentul în care James lasă totul în urmă și fuge din nou, abandonând reprezentațiile muzical-teatrale și încercând să-și găsească și să-și elibereze familia. Numai că a-și elibera familia, pe soția și pe fiica sa, devine un proiect mai complicat din toate punctele de vedere, cu atât mai mult cu cât însuși Huck ajunge să se întrebe dacă a le elibera pe Sadie și Lizzie nu înseamnă cumva a le fura… Dar cum poți, oare, să furi o ființă omenească, mai exact spus, cum poate o ființă omenească să se afle în proprietatea alteia? Sunt întrebările care-l macină pe băiat, întrebări la care James îl ajută să intuiască măcar jumătăți de răspunsuri și, în primul rând, să-și răspundă singur.
Numai că James are, în romanul lui Everett, multe secrete. În primul rând știe să scrie și să citească (ceva absolut neobișnuit pentru un sclav de culoare!) și prețuiește nespus cărțile (chit că pare a le privi cu o totală indiferență „Ce să fac io cu o carte, donșoară Watson?”). Tot James știe să vorbească o engleză mult mai corectă din toate punctele de vedere decât mulți dintre locuitorii albi ai orașului Hannibal, Missouri, sau de aiurea. Interesant e că, aflat în fața textului și a replicilor în dialect ale lui Jim, cititorul pare a nu realiza că, relatarea fiind făcută la persoana întâi, ar trebui să fie mai mult decât evident faptul că James știe să scrie și să citească, doar el însuși a elaborat întreaga narațiune… Cu toate astea, lectura e atât de captivantă, încât, în primă fază, nici măcar nu mai iei în seamă astfel de detalii. Mai mult decât atât, James, cel căruia doar albii îi spun Jim, e un soi de profesor în micuța comunitate de culoare din localitatea natală, învățându-i pe copiii sclavilor cum să vorbească, cum să se poarte și mai cu seamă cum să se adreseze albilor, astfel încât aceștia să fie mulțumiți: „Trebuie să îi lăsăm pe albi să fie cei care numesc pacostea. Fiindcă ei simt nevoia să știe totul înaintea noastră și să numească totul. […] Ce-ar trebui, așadar, să spuneți? – N-ați vrea să vă aduc niște nisip? – Abordare corectă, numai că n-ai tradus-o. – Tii, coniță, să mă pornesc amuș dup-o țâr’ de năsip?” O mențiune cu totul specială merită traducerea în limba română a cărții lui Everett, semnată de Bogdan Perdivară, cel care dovedește din nou, la fel ca și în cazul altor romane excelente ale ultimilor ani, Acolo unde cântă racii de Delia Owens, sau Pravila borfașului de Colson Whitehead a căror tălmăcire a realizat-o (ca să ne limităm la aceste titluri, deși am putea enumera mult mai multe din prodigioasa sa activitate de traducător!), capacitatea de a transpune în mod mai mult decât adecvat replicile personajelor, vorbirea oamenilor de culoare, dialectul Sudului american sau expresiile specifice copiilor ori adolescenților.
Sigur, la prima vedere ori la o grăbită lectură, toate lecțiile de traducere situațională, așa cum le numește James, ori explicațiile sale cu privire la reacțiile albilor par menite a stârni râsul cititorului. Numai că demersul romancierului nu are deloc intenția a se transforma în simplă comedie, ci de a aduce în discuție, subtextual, rolul limbajului în construcția identitară și, deopotrivă, în structurarea sau clarificarea relațiilor interrasiale din Sudul american la jumătatea secolului al XIX-lea. Everett pare a utiliza intenționat anumite cuvinte, sintagme sau imagini care sunt cunoscute cititorilor din romanul lui Twain, doar cu scopul de a le întoarce, simbolic, pe dos, și de a spune toate lucrurile cu adevărat importante cu privire la situația oamenilor de culoare și a perspectivelor acestora în timpul și după încheierea Războiului Civil. Nu e deloc întâmplător că James ezită să aleagă în chip definitiv vreo tabără, privind Nordul cu suficientă reticență, în ciuda promisiunii libertății care l-ar aștepta dacă ar reuși să ajungă în statele care aboliseră sclavia. Căci ar avea libertate, dar le-ar pierde pe soția și fiica sa pentru totdeauna. Or, tocmai asta încearcă el să evite. Și, ca să-și găsească și să-și poată aduna curajul pentru a rămâne în Sud și a le elibera (răpi, dacă e nevoie, chiar fura, dacă trebuie!), James poartă cu sine o desagă cu cărți și o rămășiță de creion (plătit cu viața de cel care i-l dăruise) cu care vrea să-și scrie povestea: „Mi se spune Jim. Încă nu mi-am ales un nume. […] Mă interesează în ce chip semnele pe care le trasez pe pagina asta pot însemna ceva, orice. Dacă ele au sens, atunci viața poate avea sens și atunci pot avea sens eu.”
În plus, în paralel cu odiseea pe care o trăiește navigând pe învolburatul și periculosul Mississippi, James călătorește, simbolic, prin filosofie și prin literatură, dialogând adesea cu autorii ale căror texte le citise, mai ales autorii iluminiști, de la John Locke la Rousseau sau Voltaire, ca să amintim doar aceste nume. Protagonistul devine, așadar, un picaro intelectual, capabil să-și construiască numeroase măști, să disimuleze în fața albilor și să vorbească în dialect doar pentru a-i mulțumi și a-i măguli, păstrându-și pentru sine arta dialogului, a argumentației, a ironiei și a controversei filosofice, privindu-și foștii stăpâni ca pe niște inamici, nu ca pe niște opresori, căci asta ar implica ideea prezenței unei victime, iar el nu vrea să se victimizeze, ci să convingă, să învingă – și să se elibereze pe de-a-ntregul. Arta lui Everett constă și în capacitatea de a evidenția toate acestea cu o aparentă lejeritate, ascunzând numeroase revelații sub masca micilor glume. Căci, spune la un moment dat James, dacă și albii vor fi în rai, s-ar putea să-mi doresc să fac alte aranjamente pentru viața de apoi…
Percival Everett construiește un interesant sistem textual care funcționează adesea prin opoziție față de modelul reprezentat de Aventurile lui Twain. Astfel, dacă în romanul din 1884, Huck și Jim se pierd unul de celălalt, iar ulterior, Jim practic dispare din text, în James, Huck este cel care dispare la un moment dat. Iar subtextul e întotdeauna sumbru în cartea lui Everett, deoarece, dincolo de satiră, de dialoguri imaginare cu Voltaire și de aventuri uluitoare alături de un puști alb la care ține nespus, James se confruntă în permanență cu posibilitatea de a fi descoperit – mai precis, capturat, schingiuit, apoi ucis cu sălbăticie. Pentru el, nimic nu e distracție și aventură în sensul pe care Tom Sawyer, prietenul lui Huck, îl dădea termenului, ci existență, suferință. Nu comedie ori reprezentație teatrală, ci viață și, poate, sânge. Tocmai de aceea, ultimele pagini ale cărții, cu avalanșa de întâmplări care realmente se prăvălesc peste cititorul de-a dreptul copleșit, trimit cu gândul la atmosfera din Django Unchained – de aici și dinamismul și caracterul evident cinematografic al finalului de roman. Astfel că, mai cu seamă partea a doua a textului nu mai reclamă deloc o lectură raportată la Aventurile lui Twain, Everett demonstrând în chip convingător că plăcerea parcurgerii acestui text nu depinde, în fond, de cunoașterea (în amănunt) a cărții din 1884. James e un personaj remarcabil și de o complexitate care depășește cu mult schematismul cu care Twain îl construise pe Jim al său. Nu doar biografia îi e completată, ci la fel îi sunt psihologia și umanitatea, în cel mai deplin sens al termenului, pentru a putea fi sprijinul și, de la un moment dat încolo, chiar inițiatorul-profesor al lui Huck, inclusiv în ceea ce privește limba engleză.
Alegorie a puterii umane de a depăși dificultățile, dar și meditație profundă cu privire la pozițiile atât de diferite ale celor albi și ale celor de culoare față de majoritatea aspectelor existenței în epoca în care se petrec acțiunile relatate în roman, James evaluează cu luciditate semnificațiile libertății și ale nevoii de eliberare (fizică și spirituală) atât în cazul lui Huck, cât și al lui Jim. Căci, dacă pentru Huck a fi liber pare a însemna doar curajul de a pleca intempestiv de acasă, pentru James libertatea e o luptă ce trebuie câștigată în toate sensurile. Iar eliberarea vine doar odată cu descoperirea de sine, veritabilă revelație care-l determină pe fostul scalv, de-acum scăpat de vechii inamici / opresori, să-și afirme identitatea de sine și să-și aleagă singur numele: „ – Și cine ești? – Eu sunt James. – James și mai cum? – Doar James.”
Percival Everett, James. Traducere și note de Bodgan Perdivară, Bucureşti, Editura Litera, 2025