Sfârșitul anului 2025 a stat sub semnul lui Sergiu Celibidache. Două cărți: prima scrisă de tovarășa sa de viață, Ioana Celibidache, Sergiu altfel…, Humanitas 2025, cealaltă de un istoric cu veleități de eseist, Stejărel Olaru, Spațiul Celibidache, editura OMNIUM 2025 și un film artistic, Cravata galbenă, realizat de fiul muzicianului, Serge Ioan Celibidachi, în care rolul titular este susținut de o legendă a Hollywood-ului, mereu originalul John Malkovich, au făcut ca numele marelui dirijor să ajungă pe buzele tuturor, iar aspecte ale vieții sale să facă obiectul unor polemici amicale între prieteni.
Până la dezvăluirile făcute publice în acest final de an, personalitatea artistică a lui Sergiu Celibidache a fost învăluită în mister. Se știa despre el că era un perfecționist în arta dirijorală, un om dificil care refuza cu autoritate înregistrarea concertelor pe care le dirija. De aceea, au ajuns să fie realizate și puse în vânzare înregistrări pirat ale concertelor sale epocale, realizate cu mijloace rudimentare, din mijlocul sălii. Nu întâmplător, ambele lansări de carte și premiera filmului l-au avut ca invitat de onoare pe pianistul Dan Grigore, unul dintre puținii oameni de la noi care au avut privilegiul să se afle în anturajul lui Sergiu Celibidache, să participe la vestitele sale repetiţii și să concerteze sub bagheta sa. Prin amintirile sale dezvăluite publicului cu umor şi precizie a detaliilor, maestrul Dan Grigore a fost liantul necesar între „legenda Celibidache” și omul real pe care l-a cunoscut cu toate chichițele sale comportamentale, dar și cu puterea de a cizela fiecare interpretare până la perfecțiune, exigenţa aparent exagerată, dar şi vestita sa generozitate dublată de umorul real care îi însoțea replicile și reacțiile, în pofida reputației de personaj fioros pe care i-o construiseră muzicienii slabi de înger din orchestrele pe care le-a condus sau filmările făcute publice de la repetițiile sale.
Cartea Ioanei Celibidache, Sergiu altfel…, vine oarecum pe linia „poveștilor” cu tâlc sau doar amuzante ale maestrului Dan Grigore. Este posibil şi ca, ştiind unde merge, maestrul să fi adoptat în confesiunile sale logica felului în care a fost elaborată cartea. Deși volumul este publicat în prestigioasa colecție memorii / jurnale a editurii Humanitas, conținutul său ar putea fi cu greu încadrat în specificitatea celor două forme de literatură memorialistică. Cartea este lipsită de precizia cronologică a jurnalului și de rigoarea cotidiană a notaţiilor. Ea nu conţine nici tonul de reflexibilitate şi problematizarea existențială specifice însemnărilor memorialistice. Este o succesiune cvasi-aleatorie de secvențe de viață, sub forma unor eboșe care aparent nu intenționează să demonstreze nimic, dar care, puse laolaltă dau o idee despre temperatura relației dintre Ioana și Sergiu Celibidache și transmit informații esențiale pentru a înțelege natura profundă a uriașului muzician. Aceste „felii de viață” sunt scrise în registre stilistice diferite: în unele prevalează umorul, altele fac simţită nostalgia unui paradis pierdut, însuflețirea prilejuită de construirea unei case, momentele de generozitate umană sublimă ale maestrului, emoțiile nașterii primului copil, micile crize de gelozie față de veșnicele tinere atrăgătoare, cu veleități melomane, care gravitează în jurul geniului, replici tăioase sau pline de har adresate de Sergiu Celibidache unor interlocutori obraznici sau care se erijează în mari cunoscători în ale muzicii. Toate aceste secvenţe puse laolaltă alcătuiesc un imn de slavă adus vieţii şi providenţei, care i-au oferit Ioanei Celibidache şansa unică de a-şi împărţi existenţa cu unul dintre muzicienii emblematici ai secolului XX.
Dacă există un principiu ordonator în toate aceste amintiri răzlețe în care memoria face de la un text la altul salturi spectaculoase în spaţiu, de la o ţară la alta sau chiar de la un continent la altul și amestecă întâmplări de tot soiul (la un moment dat, este descrisă prietenia maestrului cu un partener privilegiat de discuții în domeniile filosofie și muzică, despre care se va afla ulterior că a fost un criminal în serie, cu șaptesprezece victime la activ. În final acesta a fost prins, judecat, condamnat la moarte și executat, nu înainte însă de a-i expedia o ultimă scrisoare partenerului său de incitante dialoguri intelectuale. Nu e greu de ghicit teroarea psihică resimțită de marele muzician în fața rândurilor așternute pe hârtie de un om care își trăia ultimele ore de viață, în compania căruia maestrul îşi petrecut nopți întregi peripatetizând prin Hyde Park.)
Formal, volumul este alcătuit din treizeci de scrisori fără vreo intenţie de continuitate între ele. O colecţie de flash-uri din existenţa cuplului, menite să redea publicului larg unele aspecte din viaţa mai puţin cunoscută a maestrului, văzute prin ochii persoanei care a stat în imediata sa apropiere. De cele mai multe ori, Ioana Celibidache preferă să relateze întâmplări nude, aş zice, anecdotice, la care a fost martoră şi în care a fost implicat Sergiu Celibidache, fără să le comenteze în vreun fel sau să indice un eventual unghi din care ar trebui privite. Cititorul asistă ca la secvenţele unui film mut, din vremea cinematografiei alb-negru şi îşi trage singur concluziile în funcţie de propria sa capacitate de analiză. La lansarea cărţii, organizată la librăria Humanitas Cişmigiu, Serge Ioan Celibidachi, fiul autoarei şi al maestrului, regizorul filmului Cravata galbenă, a mărturisit că personal nu a fost foarte încântat de felul în care a fost concepută şi realizată această carte, dar nu s-a exprimat public asupra ei din respect pentru mama sa. Foarte probabil, ceea ce i-a displăcut este lipsa unor analize de profunzime asupra personalităţii lui Sergiu Celibidache, caracterul cvasi-anecdotic al întâmplărilor relatate, o anumită uşurătate a stilului cu accente de melancolie. Ceea ce nu reprezintă neapărat un defect al cărţii, ci un alt palier stilistic, mai puţin grav, dar cu certitudine mai accesibil unui public larg.
Ioana Celibidache se încumetă destul de rar să explice gesturile şi cuvintele lui Sergiu Celibidache. O astfel de excepţie se află chiar la începutul textului Scrisoarea 5 din epistolarul ei imaginar: „Sergiu putea fi foarte colţos, mai ales cu cei care, ostentativ, doreau să-şi demonstreze cultura şi cunoştinţele muzicale, contrazicându-l cu insistența ignoranţilor. Devenea o mică fiară, intrând cu suliţa otrăvită în acele preţioase personaje care, ascultând mii de discuri, se considerau mari cunoscătoare. Exasperat de atâta sublimare a egoului unui pretins meloman care, cu indiscutabilele sale păreri, se numise el însuşi „mare muzician”, Sergiu, fără a-l cruţa, îi replică: – De unde ştiţi că sunteţi un mare muzician, v-a spus-o doctorul?”
Concluzia Ioanei Celibidache după relatarea acestei întâmplări cu aer de anecdotă cade precum lama ghilotinei: „Întrebare fatală. Inconştientul îşi săpase singur groapa.” (p.30)
Autoarea este conştientă de faptul că destinul i-a surâs oferindu-i şansa de a-şi trăi viaţa lângă un om celebru, fără gija zilei de mâine. Dragostea faţă de el şi recunoştinţa în faţa sorţii care i-a fost atât de generoasă îmbracă uneori forme foarte directe, ca în acest fragment din Scrisoarea 7, în care autoarea are puterea să se privească pe sine cu vădită autoironie: „Dumnezeu îi dăduse atâtea calităţi! Cât de mult se amuza când îi găseam şaptesprezece defecte şi numai trei calităţi… În ceea ce mă priveşte, nu-mi găseam decât trei defecte, şi acelea cu câtă greutate! Ce binecuvântare pentru mine să fi putut trăi atâţia ani în umbra lui! De un asemenea privilegiu îţi dai seama abia când l-ai pierdut.” (p. 44)
În lumea lui, Celibidache avea reputaţia unui om dur, dispus întotdeauna să rostească ceea ce gândeşte, fără să se sinchisească de reacţiile şocate ale interlocutorului. În spatele acestei atitudini aparent cinice, se ascundeau însă multă candoare sufletească şi umor, pe care doar cei care îl cunoşteau foarte bine sau cei care asistau la scenele teribiliste fără a fi direct implicaţi erau capabili să le sesizeze. Scrie Ioana Celibidache în Scrisoarea 16: „Viaţa lui Sergiu a fost un aspostolat. Nu glorie, nu avere, nu onoruri. Căutarea adevărului. Răspunsurile lui la conferinţele de presă erau întotdeauna sincere, fără dorinţa de a plăcea. Însă vivisecţia nemiloasă îl păştea pe cel care ar fi pus o întrebare de prost gust; ironic, tăios şi plin de farmec, umorul nu-i lipsea nici un moment. Până şi inamicii inveteraţi râdeau pe înfundate. Era poreclit Socrate. Întrebat într-o emisiune de televiziune dacă este însurat, răspunsul căzu ca o bombă: «Nevasta mea este măritată!»” (p. 82)
Sergiu altfel…, de Ioana Celibidache, este o carte uşoară, agreabilă, de vacanţă, care are meritul incontestabil de a deschide câteva uşi secrete din viaţa marelui şef de orchestră. Împreună cu filmul lui Serge Ioan Celibidachi şi cu studiul lui Stejărel Olaru, volumul are meritul de a ne face să simţim respiraţia maestrului, ascuţimea minţii sale şi prezenţa sa vie în timpurile prin care a trecut.
Ioana Celibidache, Sergiu altfel…, Editura Humanitas, Bucureşti, 2025