De la debutul din 1977, cu nuvelele din Despre purpură, Eugen Uricaru a publicat, la intervale scurte, vreo douăzeci de cărţi care sunt, toate, radiografii originale ale istoriei româneşti din ultimele trei secole. A evocat, între altele, evenimente majore precum răscoala lui Horea, în romanul 1784, vreme în schimbare (1974), anul revoluţionar 1848 în Rug şi flacără (1977), s-a apropiat de epoca interbelică şi de răsturnările dramatice provocate de instaurarea dictaturii comuniste, n-a omis nici evenimentele din Decembrie 1989, şi ambiguităţile zisei perioade de tranziţie post-revoluţionare. Problematica raporturilor cu Puterea a rămas, cum a şi mărturisit cu diverse ocazii, filonul central al tuturor cărţilor sale. În spatele istoriei factuale, vizibile, prozatorul caută culisele, păienjenişul de manevre ascunse, manipulările din umbră, agenţii unor forţe obscure, corupătoare, angajate în vicierea sau distrugerea unor oameni sau compromiterea unor evenimente istorice neconvenabile uneia ori alteia dintre instanţele interesate să deregleze mersul firesc al lucrurilor. Şi, în fond, alterarea până la neantizare, a miticuluil, legendarului, a aurei din jurul unor oameni şi fapte, cu scopul supunerii lor la regula comună, constrângătoare (tema supunerii a fost amplu dezvoltată şi nuanţată în romanul intitulat chiar Supunerea, apărut în anul 2006). Sunt conspiraţii în sensul propriu al cuvântului, dar mai ales subtile, diabolice în fond, acţiuni nocive, menite să deregleze mecanisme psihice individuale, mentalităţi, deteriorări ale memoriei colective. De fiecare dată scriitorul construieşte, însă, pe firul controlabil documentar al evenimentelor narate, situaţii imaginare ramificate, ce orientează capilar ficţiunea spre orizonturi mitice, legendare, tipare arhetipale, cu reverberaţii adesea metafizice, introducând uneori elemente de fantastic ce conferă faptului real halouri misterioase, contraariante, neliniştitoare, iar amplele naraţiuni capătă o turnură parabolică. Caracterul, să zic aşa, speculativ al ficţiunilor prozatorului, este una dintre mărcile atelierului său propriu, care asigură, de altfel, în bună măsură, dinamica internă a viziunii sale despre lume, una, în fond, imaginată ca „teatru”, în care marionetele (umane) manevrate de sfori mai mari, au şi ele o contribuţie însemnată la ţesătura întregii compoziţii, conferindu-i o sui generis natură de roman detectivistic, ce menţine treaz interesul cititorului pe tot parcursul naraţiunii.
Cam aşa stau, în linii mari, lucrurile şi în cea mai nouă carte a sa, romanul Pasărea cerului (Editura Şcoala Ardeleană, 2025), pusă sub exergă de antichitate persană, după care omul condamnat la moarte e înfăţişat, ambiguu-sapienţial şi cu substrat amar-ironic, ca fiind liber precum pasărea cerului, dar putând fi ucis de oricine, fără ca ucigaşul să fie pedepsit… Libertatea originară acordată devine de fapt profund vulnerabilă, coborâtă în relativul profan al vieţilor omeneşti. Naraţiunea de acum se întoarce spre lumea moţilor ardeleni evocaţi cu ani în urmă în romanul consacrat răscoalei lui Horea, avându-l de data asta ca protagonist, oarecum din penumbră, pe nu mai puţin tragicul Avram Iancu, eroul legendar al revoluţiei româneşti de la 1848 din Transilvania. Spun oarecum din penumbră, fiindcă, deşi constituie centrul simbolic al universului narativ, el nu apare decât rar pe scena vizibilă, rolurile principale fiind jucate de figuri ce mişună în spatele scenei, cum am spus, de unde conspiră la propriu contra eroului trecut repede în legendă; o operaţiune de compromitere a acestei legende periculos de impunătoare, o încercare de dezvrăjire, de ştergere a aureolei pe care „Craiul munţilor” şi-o câştigase pentru mulţimile ce i se alăturaseră în lupta pentru libertatea românilor transilvăneni.
Şi în această carte, prozatorul scrie în marginea documentului, readuce în scenă fapte şi personaje consemnate documentar – evenimente petrecute în locuri identificabile pe harta Ţării Moţilor (Hălmagiu, Abrud, Câmpeni, Şedea, Baia de Criş), apoi Viena, Alba Iulia-Alba Carolina, Sibiu, cu funcţionari imperiali austrieci, ca şeful de spioni vienez Feuerstein, căpitanul Hoehn de la Alba, fostul camarad de lupte contra răsculaţiilor unguri, Ivanovici, tribunul Simion Balint, generalul Springenfeld, Mitropolitul Şaguna, luptătoarea ţărancă de la Mărişel, Pelaghia Roşu, ori brutarul Podină-Lieber, pe prispa casei căruia moare marele erou, apar în scenă pentru a asigura cadrul „realist” al naraţiunii.
Paralelismul despre care vorbeam, dintre „real” şi fictiv, reapare îndeajuns de consistent şi în Pasărea cerului: un oarecare maior Kupka, ajuns în Istria dalmată populată de ciobani morlaci (numiţi şi „ciri-biri”, fiindcă vorbeau într-o limbă romanică dialectală, neînţeleasă de cei din jur – dialectul istro-român), unde condusese brutale acţiuni de reprimare a populaţiei locale răsculate, este chemat la Viena de amintitul şef al spionajului imperial, ca să pregătească vizita din 1852 în Ardeal a lui Franz Josef, pentru a-i pacifica şi pe revoltaţii din Ţara Moţilor, rămasă încă nesupusă după confruntările sângeroase cu rebelii maghiari ai lui Kossuth. Minte diabolică, maiorul Milan Kupka, ce râvnea avansarea la gradul de colonel, va acţiona, în lipsa soluţiilor de reprimare directă, rămase fără rezultat până atunci, după sfaturile unui psiholog vienez sugerat de anturajul imperial, pe căi ascunse, în sensul compromiterii erolui transilvan devenit legendar, în ochii propriilor tovarăşi de luptă. Are o bază solidă de plecare în gestul sfidător, ieşit din comun, al refuzului decoraţiei pe care tânărul Franz Josef o pregătise pentru românul fidel „drăguţului împărat” în lupta cu ungurii insurgenţi, în speranţa că va obţine drepturile fireşti pentru ţăranii oropsiţi, după ce şi ţarul rus, ale cărui trupe contribuiseră decisiv la înfrângerea de la Şiria a revoluţionarilor unguri, făcuse la fel: un ordin Sfânta Ana, dar de gradul al doilea, îl primise de la ţar şi Avram Iancu, alături de confraţii săi combatanţi. Între timp, conducătorul moților făcuse două vizite în capitala imperiului, încercând să fie primit la Palat, fusese primit, dar foarte fugitiv şi rece, fără niciun rezultat privind cererile legitime, de retrocedare a pădurilor, şi de eliberare din iobăgie. În alt episod, cu ocazia unei vizite la şeful districtual de la Alba, unde ducea aceeaşi petiţie, Iancu fusese pălmuit de funcţionarul înfuriat şi dispreţuitor, gest de gravă umilinţă pentru mândria de cap al răzvrătiţilor, credincioşi, totuşi, împăratului.
Pe acest fundal istoric, dar şi psihologic, uneltirea, aprobată de guvernatorul de atunci al Transilvaniei, generalul Wohlgemuth, a emisarului Kupka, figură cinică, pentru care „Gloata nu contează, contează căpeteniile”, ajutat de ofiţerul Ivanovici, are toate şansele de izbândă, putând fi calificată, cu vorbele acestuia din urmă, drept o adevărată „contrarevoluție”. Umbra „tâlharului Horia”, cum îl numeşte pe martirul tras pe roată în 1785, e resimţită puternic şi în noua secvenţă istorică, Avram Iancu fiind chiar nepotul „Crăişorului”. Avem de-a face, aşadar, cu o „operaţiune psihologică”, prin care Iancu urma să ajungă „nici mort, nici viu”, un ins neutralizat prin compromiterea în faţa celor care-i fuseseră altături în luptă. La Hălmagiu, unde avusese posibilitatea să-l aresteze sau chiar să-l omoare pe Iancu, un biet ţăran fusese reţinut în locul lui, iar când acesta a fost eliberat la intervenţia lui Iancu, gestul său a rămas fără urmări. Momentul era prielnic pentru continuarea acţiunii de compromitere, fiindcă – fapt atestat istoric – spre deosebire de Avram Iancu, un număr semnificativ dintre foştii săi luptători, printre care tribunul-preot Simion Balint, accepaseră cu mândrie decoraţiile împărăteşti, iar refuzul lui Iancu fusese deja interpretat ca o dovadă de „nebunie”. Trimiterea la închisoare a altui conducător revoluţionar, Axente Sever, brav combatant pe valea Mureşului, care nu se supusese ordinului de a preda armele (dar n-o făcuseră nici răsculaţii unguri învinşi), contribuise de asemenea la descurajarea conducătorului legiunii Auraria Gemina. Audienţele la împărat, după îndelungi aşteptări, la Viena fuseseră scurte şi neconcludente, strict protocolare, se încheiaseră fără nicio promisiune. În schimb, complotul psihologic prinde, paralel, contur, discuţiile maiorului Kupka cu Feuerstein, apoi cu consilierul Martinovics, baron ardelean ajuns consilier imperial, întăresc argumentaţia în favoarea acestei întreprinderi malefice. Tot aşa, o vizită a emisarului imperial Kupka la Alba Carolina, unde discută cu Springenfeld, comandantul militar al districtului, confirmă planul vienez; se rostesc fraze precum: „trebuie să oprim din gândit mintea şefului lor” (al ţăranilor), nu pentru a-l ucide, ci „pentru a-l distruge”, lipsindu-l de onoare, umilindu-l. O formulă memorabilă e pusă în gura lui Kupka însuşi: „Dacă daţi ordin să fie ucis, domnule baron, e ca şi cum aţi da ordin să fie nemuritor.” Sau: „Nu trebuie omorât, ci trebuie terfelit”… Ofiţerul Hoehn îl va aresta pe Iancu la Alba, îl va pălmui, provocându-i starea de umilinţă programată şi agravându-i sentimentul singurărătăţii şi al înstrăinării.
Toată această strategie vicleană ocupă spaţiul câtorva capitole din roman, ilustrând o subtilă interferenţă a relatărilor naratorului omniscient, întemeiate pe documentul istoric, trecute şi în reflecţiile personajelor prin monologul indirect liber, la care se adaugă, desigur, ample dialoguri între personajele situate în decorurile sugestive în care apare, de la Curtea imperială, la spaţii sibiene ori din Alba Iulia. Câteva trăsături sunt suficiente pentru a schiţa portretele lor fizice, dar mai ales pentru surprinderea psihologiei unor oameni cu profil de conspiratori, ce puneau la cale păienjenişul de fire obscure în care trebuia prins primejdiosul Crai al munţilor.
Unul dintre capitolele cele mai consistent-edificatoare ale romanului este cel de sub titlul Roşia, numele cunoscutei localităţi cu bogate mine de aur. Sunt pagini întemeiate, ca multe altele, pe un document, de data asta o tulburătoare scrisoare a militantului paşoptist Alexandru Papiu Ilarian, ce relatează vizita la preotul greco-catolic de la Roşia, Simion Balint, care pregătise un ospăţ pentru foştii camarazi de luptă, sărbătorind sfârşitul sângeroaselor revolte țărănești și al bătăliilor cu rebelii lui Kosuth, dar nu mai puţin acordarea de către împăratul austriac a decoraţiilor. Memorabila scenă din casa lui Simion Balint e pregătită narativ de vizita lui Papiu la Vidra, însoţit de un Iancu de-acum căzut în starea depresivă ce se va agrava încă vreo două decenii, cu consum de băuturi tari ce i se serveau gratuit, ca la un consemn al autorităţilor, în toate cârciumile din zonă. Cu ocazia acestei vizite la casa părinţilor lui Avram Iancu, fratele său semnalează deja înstrăinarea de el, arătându-se mirat că vine călare pe cal alături de oaspetele Papiu, o poziţie interzisă oficial cuiva care se comportase nebuneşte faţă de însuşi împăratul, căci, nu-i aşa, doar un nebun era în stare să respingă augustul gest de preţuire. Aflăm tot aici (şi e un fapt de asemenea verificabil documentar) că tatăl lui Iancu intervenise pe lângă autorităţile imperiale de la Sibiu ca fiul său să fie declarat iresponsabil şi, ca atare, să fie dezmoştenit… În casa preotului Balint, unde doisprezece prieteni sărbătoreau liniştea de după furtună, ca la o altă Cină de taină, lângă vitrina cu decoraţii puse la vedere, doar Iancu rămăsese posomorât, mărturisind că va rămâne aşa până ce se va face dreptate pentru muntenii săi. Iar, în logica celor întâmplate până acum, gazda porunceşte ca „onoraţii oaspeţi” să fie serviţi cu „vinul cel mai bun”, în timp ce pentru „Avrămuţ” cere să i se aducă „vin din cel acru”… Replica finală a celui marginalizat astfel, sună dureros-ironic: „Frumoasă casă ţi-ai ridicat, popo!” Conformismul supunerii faţă de Viena îşi făcuse încă o dată efectul, concretizat în acest gest umilitor, de puternică vibraţie simbolică.
În altă secvenţă a cărţii, se poate urmări continuarea acţiunii de izolare a lui Iancu: la ordinul căpitanului Hoehn, patru jandarmi sunt trimişi la moara lui Şedea de la Baia de Criş, unde eroul de-acum rătăcitor poposea adesea, ca să dea de urmele lui. Morarul urma să fie bătut crâncen, fiica lui, tânără văduvă, fostă iubire a lui Iancu, fiind violată bestial; se va arunca, simţindu-se pângărită, în tăul morii. Maiorul Kupka nu va dispărea din peisaj, îl mai găsim în biroul baronului Hoehn, acesta anunțându-i linguşitor avansarea în grad despre care aflase din birourile imperiale, dar centrul de interes se va deplasa un moment spre o altă reţea de laţuri, ca să zicem aşa, pregătite penrtu simbolica „pasăre a cerului” din munţii Transilvaniei.
Atmosfera „conspirativă”, cu efecte sigure de sporire a misterului din jurul unor fapte istorice, este amplificată de consilierul imperial Martinovics, care face apel la „fraţii” din reţeaua masonică răspândită în tot imperiul. Lucrurile vor lua astfel o întorsătură îndeajuns de spectaculoasă, căci frăţia secretă va acţiona chiar împotriva agentului vienez Kupka: sfatul Marelui Maestru al lojii masonice este ca împăratul să fie convins că Iancu e mort, pentru a-l elimina definitiv dintre motivele sale de nelinişte, iar pentru asta căutările lui Milan Kupka vor trebui să fie oprite, ca devenite fără motiv, dar mai ales sub bănuiala că ar putea dezvălui secretele conspiraţiei contra lui Iancu.
Romancierul găseşte încă o dată prilejul de a realiza o atmosferă în crearea căreia se dovedise maestru şi în alte scrieri, inventând încă un personaj, din sfera masonică, definit ca „pitoresc” şi „excentric” de către însuşi capul organizaţiei vieneze, – un anume Mattia Matjevici, de origine istriotă, care are şi motive personale de răzbunare pe iscoditorul Kupka: acesta îi ucisese tatăl în vremea represiunii contra morlacilor, evocată la începutul cărţii, în condiţii nu puţin spectaculoase: adică, dăduse foc bisericii de lemn în turnul căreia constructorul care era urcase pentru ca s-o repare… Decorul construit de prozator pentru acest agent al frăţiei secrete are toate trăsăturile spaţiilor învestite cu mister şi stranietate: chiar pe Ringul vienez, o clădire cu intrare întunecoasă, cu un dublu apartament decorat fantezist ca un colorat bazar oriental, în care se înghesuie, pe lungi coridoare semiobscure, tot soiul de obiecte, „care mai de care mai fistichii”, un fel de peşteră a lui Ali Baba, descoperită în casa veche, delabrată, din care nu lipseau nici „elixirurile” exotice, generatoare de vise… Mattia va începe, aşadar, noua aventură pe drumurile Transilvaniei, spre Alba, apoi spre Abrud, după ce îl întâlnise în treacăt pe Kupka la Sibiu şi aflase că va pleca în această direcţie, cu treburi militare. Va fi aşteptat, deci, pe drumul către micul oraş din munţi, înnoptând într-un foişor de vânătoare, de unde alungase un supărător cuib de viespi. Pe emisarul lui Feuerstein nu-l va mai întâlni însă, căci – aşa cum va afla la cârciuma… „Pisica neagră”, murise înţepat tocmai de aceste… viespi! Un sfârşit grotesc şi ridicol, nu însă fără valoare simbolică: natura însăşi îl pedepsise pe cel care, cu veninul său, omorâse sufletul lui Iancu… Turnura, să-i zicem ludic-ironică, a ficţiunii, cu tâlc parabolic, funcţionează şi aici, ca în alte scrieri ale lui Eugen Uricaru.
Sfârşitul eroului nu contrazice documentul istoric: Iancu moare la Baia de Criş, pe prispa brutăriei brutarului Ion Podină, zis şi Lieber, nu înainte de a-i transmite fiului unui fost centurion din Auraria Gemina, un mesaj edificator: studentul în Agricultură, întors de la Bucureşti să-şi viziteze neamurile, ascultase, făcute de Iancu, evocări ale luptelor de odinioară, dezamăgit acum că oastea moţească nu mai poate fi reînviată, dar îndemnându-l pe tânărul „făcut pentru carte” să-şi continue învăţătura ca „singura cale prin care se putea ieşi din mlaştina în care fuseseră împinşi din clipa când foştii duşmani [adică Coroana şi magnaţii Ungariei] şi-au dat mâna nu de drag, ci din interes”. Şi-a reluat a doua zi peregrinările pe cărările munţilor, spre Baia de Criş, întâmpinat pe la case şi stâni de oameni care mai vedeau în el o figură crăiască. La Viena, fostul maior Feuerstein, devenit general în retragere şi baronul Martinovics, reapar în final cu reflecţii nu foarte optimiste privind viitorul Imperiului Austriac.
Noul roman al lui Eugen Uricaru probează încă o dată marile sale daruri de povestitor, de narator, cum am spus încă la începutul acestor glose, deopotrivă de evenimente istorice dramatice, – iar acestea sunt dintre cele mai delicate din multe puncte de vedere – comentate într-un spirit echilibrat, obiectiv, din postura tradiţională de autor omniscient care-şi împarte reflecţiile în interferenţă fină cu cele ale personajelor, schiţate comportamentist, dar şi prin intervenţii verbale puternic definitorii. „Drăguţul de împărat” este mai puţin prezent în scenă, în portrete schiţate sumar, în câteva linii, figura sa fiind conturată prin ochii aparatului funcţionăresc conformist, cazon, supus necondiţionat autorităţii emblematice pe care o reprezintă stăpânul suprem, mai curând izolat în spaţiul cabinetului său de la Hofburg.
Reflectorul, ca să zicem aşa, este mai degrabă fixat asupra anturajului său, consecvent în respingerea oricăror cereri venite din partea supuşilor din marginea imperiului, înşelaţi de bunăvoinţa afişată formal de monarh, cunoscând prea bine adevărata faţă a acestui regim prea puţin dispus să acorde drepturile legitime ale unei populaţii considerate, dispreţuitor, ca primitivă, incultă, nedemnă de un tratament uman. Intriga conspiraţionistă este construită abil de romancierul oarecum specializat în surprinderea de tehnici ale manipulării, nu fără o anumită distanţare de spectator al faptelor de pe scena istoriei, căutând să-i descopere sforile trase viclean din culise. Pe fundalul acestui mediu conspiraţionist, figura Craiului munţilor impune o efigie eroică fără emfază, dar şi de victimă a unui destin tragic. „Nebunia” sa, taxată ca atare de timpuriu, fiindcă contrazicea amintitul conformism social al multora de către foştii săi camarazi de idealuri şi chiar de familia nu mai puţin supusă regulilor curente, apare din perspectiva acestui roman drept o gravă stare depresivă, a omului trădat în marile sale proiecte istorice, ofensat, rănit incurabil de un regim autocratic precum cel al Imperiului austriac, cu consecinţe distrugătoare pentru omul fizic, condus cinic spre degradare şi moarte. Personajul marginalizat este de fapt readus în centrul acţiunii, omul precar prins în păienjenişul urzelilor Puterii şi al convenţiilor sociale supraviețuiește în emblemă, mitul învinge realul banal şi chiar sordid. Simbolul „păsării cerului”, revenit în finalul discret liric, cu încărcătura sa de puritate şi vulnerabilitate, îşi verifică tulburător complexa valoare simbolică.
Eugen Uricaru, Pasărea cerului, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025