Fiu al Ardealului, George Vulturescu continuă într-un fel revolta socială a unor predecesori ai d-sale precum Coșbuc, Goga, Cotruș printr-una existențială, cochetând cu absurdul expresiv suprarealist. Contemplația metafizică blagiană e ocolită, substituindu-i-se o erupție postmodernă cu efectele caracteristice ale acesteia, coincidente cu vocația unui fond temperamental. Fibra rurală a autorului tranzitează o cazuistică probată pe spații ample, reluându-se în multiple variante. Tradiția e transmutată într-o bogată rețea de referințe la autori străini precum o formă suplimentară de emancipare: E.A.Poe, Hegel, Gide, Baudelaire, Rimbaud, Borges, Rilke, Dostoievski ș.a. Băiatul de odinioară, care mărturisește a fi umblat desculț pe pământul strămoșesc, se deschide acum ambițios spre lume, inclusiv prin diligențe culturale. Spiritul ancestral e coroborat cu o râvnă cărturărească. Remarcabila energie originară dă naștere la o producție poetică „bătăioasă, nelâncedă”, conform cuvintelor lui Nicolae Steinhardt. Episoadele care evocă anii copilăriei apar rapid succedate de cele critice ale condiției actuale în care a căzut ființa. Aceasta nu contenește a se acuza, a se macula într-un concentrat al asocierilor imagistice ale răului cu aparență ilimitată: „Nu văd fața mortului meu când scriu/ încercând să-i descleștez fălcile și să-i smulg/ ultimele cuvinte din gură./ Învăț sictirul: nici ciocârlia nu vede largul/ cerului când, jubilând, se înalță spre soare,/ iar dacă folosești cuvintele Barzilor/ gândește-te că ești la fel precum jefuitorii de morminte./ În soare, în aplauzele de pe scene/ miroase a versuri putrede/ cum miros a igrasie cărămizile vechilor ziduri/ și viața ne rabdă pe scene/ în mirosul lor scandalos/ în orice versuri o literă putredă/ în orice adevăr e putred temeiul/ piatra și cenușa sunt hrana cadavrelor/ piatra și cenușa sunt hrana literelor.” (Elegie cu Vechii Barzi). Uneori câte o tresărire a fibrei afective anterioare: „Sunt… «nominalizat», îmi amintește un juriu canonic,/ pentru o diplomă dintr-un oraș/ oarecare…// Nu sunt eu, îmi zic: numele meu este demult «nominalizat»/ pe crucea din cimitirul satului,/ alături de mama și tata și cei din neamul meu// Fatalitatea asta de-a avea doar gloria numelui de pe crucea din sat/ e chiar Poezia.” (Când ești… «nominalizat»). Bardul are parte și de câte o intervenție divină, plină și ea de patos: „Domnul s-a deghizat deja într-o pasăre și s-a așezat/ pe lemnul crucii din cimitirul satului meu/ dar nu mi-a citit încă numele «nominalizat»/ și privește, uimit, norii, gândindu-se că ar mai avea de lucrat/ la culorile lor ca să nu orbească oamenii cu ele…” (ibidem).
Atracția transilvană rămâne însă concentrată pe aspectul Nordului. Evident e un Nord sălbatic, etalându-și spaimele inițiale, pline de „capcane”. Într-o dimineață în care „zăpada era frământată cu sânge”, intervine intempestiv o Maimuță, nu alta decât cea a lui Nietzsche, care îi adresează contemporanului nostru o întrebare școlărească: „Ești pregătit să mutilezi o literă/ dacă din cauza ei nu poți ajunge la litera următoare?” Acesta recunoaște o dificultate nordică: „Nordul e în impas, ca și Evanghelia lui/ Vasili Rozanov./ O hieroglifă s-a ridicat de pe pietre și caută/ tăciuni aprinși rămași de la focurile nepăzite.” Concluzia pe care o trage Maimuța indică o problemă inerentă a poeziei, cea de a-și abstrage prin interiorizare dificultatea de fond: „Menirea mea e să-ți amintesc – chicotește/ din nou Maimuța –, că vezi doar ceea ce este/ în tine însuți./ Mâna care pune capcane nu poate termina nici o literă – / nici un poem adevărat nu va accepta o literă mutilată” (Venus de pe Pietrele Nordului). Rămas în severul mediu septentrional, poetul își înscrie vitalitatea într-o superbie a sinelui care nu exclude violența simbolică. Începând cu o apoftegmă profilactică („Poți fi invidiat și pentru o piatră/ dacă nu o arunci în fruntea celui care nu place altora…”), spre a urma o mărturie narcisiacă („Nu există scară printre Pietrele Nordului/ pe unde umblă gloria versurilor mele:/ e un dans de funigei cuvântul despre piatră,/ o conjurație a cometelor”), girată de cruzimea solemnă a naturii: „Încă aud ursitoarele la ferestre (mama striga la ele/ precum alunga vrăbiile: hâș! hâș!):/ «Nu va avea altă glorie pentru versurile sale/ decât atunci când le va citi Pietrelor Nordului – / deasupra lor nu e decât Dumnezeu/ care se lasă văzut de Ochiul său Orb…»” Materialul caracteristic se arată a fi piatra, semnificativă fiind alternativa expusă de un posibil interlocutor literat la rându-i: „Poți fi invidiat și șters din istoriile generației tale/ dacă știi să cultivi rodii și nu le cumperi de la piață,/ poți lapida cu ele pe toți falșii poeți din topurile literare,/ îmi spune un Bard. Ai putea să le faci cu ele cavouri/ cioplindu-le lângă nume titluri academice…” (Gloria pe care mi-o doresc versurilor mele).
Întâlnim frecvent figura caracteristică a unei semeții proiectate în ondulații crispate, țintind spre o actualitate literară cu aluzii la trecut: „Zi de zi ridic câte o piatră de pe drum: / o țin în palme ca și cum Dumnezeu ar/ putea sta chiar în miezul ei.// La ce bun să intru cu ea la Academie/ în vârful picioarelor/ printre canonici care stau cocoloșiți în/ scrisul lor precum într-o ureche surdă, sunetele?/ Am în mâini cărți cu file care miros a carne/ în care n-a intrat cuțitul ca să scoată puroiul.” (Vremea când piatra se bucura de onoruri). O certitudine de sine e nutrită nu doar de elanul solitudinii, ci și de cel adjuvant al unor raportări măgulitoare: „Atunci, în martie 1980,/ când a coborât dintr-un taxi în fața hotelului Aurora, (pentru prima dată la Satu Mare,/ Nichita Stănescu mi-a văzut Ochiul meu Orb – uimit, m-a sărutat pe el spunându-mi://«-Acum vezi cu Ochiul tău Orb/ cum zboară un vultur prin el…/ îndepărtează-te de mine și nu mă privi/ cum suflu aer sub aripile lui/ și vei afla că tu însuți îi susții aripile cu vederea ta…»” (Nichita Stănescu mi-a sărutat Ochiul meu Orb). Uneori perspectiva devine asemenea unei identități organice în dispută cu sine: „N-ai putut, Doamne să dai o singură piele/ celor care te iubesc,/ și i-ai lăsat să se sfâșie – noapte de noapte –/ căutându-se sub pielea Celuilalt…// Așa strig eu, care stau sub lampa la care scriu,/ ca sub o piele care nu-i a mea” (Pielea singurătății). Alteori dobândește o ambiție cosmică sub îndemn dumnezeiesc, nu fără o aluzie la limitarea formulei ecleziastice: „Domnului i-a plăcut epifania asta cu firul de colb/ în care am îngenuncheat/ și mi-a strigat din mijlocul vântoaselor:/ «-Toate versurile pe care le-ai scris sunt tălpici de schiuri:/ vezi drumul, dacă știi unde vrei să ajungi…/ Ocolește bisericile, mi-a spus, unde oamenii doar se roagă în loc să-și dea drumul/ cum le-am dat și eu drumul stelelor de pe cer…!»” («Desprinde-te», mi-a strigat Domnul…”.
Nu e mai puțin revelatoare încă o imagine halucinantă a poeziei în deschiderea sa către un clocot de factori organici care-i sporesc efectul torturant: „După legile blasfemice ale Marilor Barzi/ am vegheat poemul toată noaptea ca pe un muribund:/ fiecare cuvânt se zvârcolea, își mușca învelișul și reintra/ în gălbenușul obiectului pe care-l denumea;/ nu era un singur muribund, ci erau cu zecile:/ nici unul nu se dorea în alt loc, nu secreta nici un clei ca și coaja rănită a copacilor,/ mă gândeam dacă coincide cuvântul/ cu ceea ce spunea el că înseamnă?” (Dumnezeu nu separă niciodată un cuvânt de altul). Sau o confruntare cu conveniențele aidoma unei aparente pacificări: „Vântul nu știe a cui e pajura stemei/ sau inscripția de pe steaguri/ numai steagurile știu dincotro bat vânturile/ lasă-i să se adune sub ele (…) Vânturile vor bate și mâine la fel/ ele nu știu că poetul a scris demult/ «Gloria lacurilor este mătasea broaștei/ de sub care nămolurile ridică lujerii nuferilor»” (Steagurile fricii n-au nici un însemn). Dacă poezia e pe de o parte cursivă, tranzitorie în sensul unui dur provizorat („Târziu voi afla că versurile flutură la fel/ în jurul tău/ ca și pieile pentru argăsit puse afară, în soare,/ în vânt” – ibidem), pe de altă parte ea înfățișează o rezistență inițială, o tendință de retragere în primordii cu semn mistic: „Știți, oare, care piatră judecă pietrele/ la intrarea în zid?// …Închipuiți-vă o zi în care pietrele/ ar începe să se retragă din arcadele zidurilor,/ din pilonii podurilor/ și să plece spre munți – coloane de pietre,/ ca niște lăcuste surde la strigătul oamenilor,/ urcând, de dor, înapoi pe versanții munților…// Scriu asta și spun:/ toate popoarele care au pietre/ sunt în zidul lui Dumnezeu.” (Doliul pietrelor). George Vulturescu e un poet de anvergură care, din păcate, nu e încă îndeajuns de receptat ca atare.
George Vulturescu, Pinul lui Nietzsche, Editura Junimea, 2025