Am putea să intitulăm acest roman Poem cu tata, raportându-l la primul exercițiu romanesc al Tatianei Țîbuleac, care era, evident, un poem despre mama. Dar am putea să-l numim și Poeme despre tandrețe, doar că ea, tandrețea, se ascunde sub șapte peceți dure ale unui cotidian sumbru și niciodată just cu personajele.
Dincolo de ficțiunea pură, în care autoarea, fidelă sieși, creează chipuri deloc grațioase, din zona underground a tranziției noastre (o temă frecventă pentru generația de scriitori din care face parte autoarea), dincolo de exercițiile sadice și masochiste în care îi implică pe toți locuitorii tărâmurilor sale imaginare, ea dezvelește, prin ridicarea ușoară, de un colț, a cortinei, o porțiune luminoasă a scenei, proiectând un chip cald și blând: tata. Omul care, de dragul serviciului la revistă și de dragul prieteniei (prieteni de pahar, cel mai adesea), a abandonat familia, a uitat și de ea, fiica lui iubită, a neglijat-o, inclusiv atunci când soția i-a murit și a rămas doar Mila (mila lui, care i-a iertat toate derapajele), acest om este cel mai luminos personaj al romanului.
Zugrăvit (îmi place cuvântul) cu instrumentele pictorului realist sau poate al pictorului naiv, de icoane, acest primitivism artistic realizează unul dintre cele mai memorabile portrete din literatura scrisă în Basarabia. Și, uimitor, tocmai aici, unde libertățile creației permit azi retușarea liberă a chipurilor, pentru obținerea expresivității dorite, fie în manieră sfumant-impresionistă, fie în tușele dense ale expresionismului literar, fie în maniera hiperrealismului american, autoarea renunță la toate, în favoarea fotografiei clasice, fără retușuri și, categoric, fără machiaj. Chiar dacă istoria e o ficțiune pură, cap-coadă, tot ce ține de imaginea tatălui e portret documentar, din rama celor nepretențios-realiste, fie și în negru-alb sau în sepia, pe care le găsim în casele moldovenilor.
Oricine l-a cunoscut pe jurnalistul Ion Țîbulesc, îl va recunoaște în aceste secvențe, fie și foarte intime ca detalii, autoarea povestind despre relația lor în cadrul discret al familiei. Mai mult, chipul lui, lumina acestuia se revarsă asupra personajului narator, entitate inventată, ficțională în bună parte. Am putea spune procedeului memorialistică deghizată (sau: încadrată) în ramă ficțională.
Prezența tatei este un laitmotiv implicit, indispensabil („dacă m-ar vedea acum tata, ar fi primul meu judecător”). Dincolo de ficțiune, la nivelul discursului, constatăm o grijă pentru cele scrise ținând cont de indicațiile tatei. Printre ficționarii basarabeni, poate doar Aureliu Busuioc, Emilian Galaicu-Păun și Nicolae Popa discută, pe parcursul narațiunii, cu cititorul, privind tehnica scrisului. Aici, discuția e mai discretă (în sensul comunicării cu cititorul), dar este evidentă: „…nu-mi plăcea să ţin jurnale, dar tata mă obliga să scriu în fiecare zi măcar două pagini şi îmi cerea să-i citesc «din cele trecute». Nu era niciodată mulţumit de mine. «Ai făcut o descriere sărăcăcioasă pentru ziua de joi. Cum adică a fost vreme bună?» El voia să folosesc comparaţii şi metafore, dar mai ales oximoroane, care îi plăceau chiar mai mult decât băutura. Cu timpul, am prins firul şi am început să umplu pagini întregi de «tăceri asurzitoare», «păpădii lăptoase ca nişte vaci» sau «iepuri cu urechi ca ale lui Eduard Dudcă»”. Consecutiv (iarăși: dincolo de ramele ficțiunii), Tatiana Țîbuleac are o scriitură coerentă și îngrijită.
Și mai evident se developează supravegherea tatei, ca a unui sfânt din icoană (icoanele nu sunt pentru a-i privi pe sfinți, ci pentru ca ei să ne urmărească) atunci când o descriere pasageră, în miezul acțiunii ficționale, este făcută special pentru el: „Femeia care s-a aşezat în faţa mea ar fi pe gustul lui tata. Poloneză, la cum arată, şi pentru că tot citeşte o carte în polonă. Dar cine ştie, poate fi şi o franţuzoaică deşteaptă sau aventuroasă, care a învăţat limba dintr-o pornire. Rochie mai jos de genunchi, părul adunat în coc. «Între două vârste», se spunea în tinereţea noastră despre o femeie trecută de cincizeci de ani, de parcă ar fi trecut de un punct al neîntoarcerii”.
Cartea e și un tablou sintetic al tranziției și emigrației. Descris analitic și particular, dedus de cititor din toate paginile, dar și desenat uneori prea fugar și, mai ales, prea direct, în unele pasaje, pe care tata (Tata!) le-ar fi penalizat tocmai pentru conturul prea schematic și tezist, eu aș zice, aproape ca la Vasile Ernu: „Când am împlinit douăzeci şi trei de ani, vârsta la care am îngropat-o pe mama, am început să predau limba franceză la Universitatea de Stat din Chişinău. În comparaţie cu ea, care nici măcar nu absolvise o facultate, făcusem într-adevăr multe. Altfel, nu era mare izbândă. în anii tranziţiei, intelectualii erau văzuţi ca nişte rataţi ai societăţii. Să fii medic, inginer sau profesor, într-un cuvânt bugetar, însemna să nu primeşti salariul cu lunile, să n-ai bani de lumină şi de gaze, iar copiii tăi să fie îmbrăcaţi la şcoală ca nişte sărăntoci. Altele erau pe atunci elitele. Speculanţii. Interlopii. Prostituatele. Instalatorii erau mai respectaţi decât doctorii în ştiinţe”.
În oglindă, tabloul emigrației e cam același, și ca substanță, și ca expresie: „Mi-au trebuit ani ca să mă împac cu viaţa de aici şi să-mi găsesc liniştea. La început, mi-a fost greu la menaj. Mi se părea umilitor şi degradant, şi nu atât să adun murdăria altora, cât să mimez recunoştinţă. Familiile care mă angajau voiau să vadă o faţă fericită, sau cel puţin mulţumită, nu o femeie care venea la ei din deznădejde. Doar Fima şi Malik ştiau cu ce mă ocupam. Când mă întrebau alţii, răspundeam vag că fac nişte cursuri, că am fost trimisă de la Universitatea din Moldova cu o bursă la Sorbona, dar că mai ajut uneori prietenii cu babysittingul. Malik nu a comentat niciodată, dar Fima mi-a spus că minciuna mea se vedea de la o poștă. Mă întorceam seara cu mâinile roşii de atâta frecat, mirosind a soluții și chimicale. Începusem să port și eu haine ieftine, cumpărate la kilogram, pe care să nu-mi pară rău că le distrug. «Te lasă la Sorbona să intri cu pantalonii rupţi?», m-a întrebat Fima într-o seară, când m-a văzut cu blugii descusuţi. Intr-o vreme, am lucrat ca vânzătoare, am stat cu copiii, am plimbat câinii. Iarna, m-a luat Fima şi la casa ei de bătrâni, dar n-am rezistat. Când îi vedeam cum stau întinşi pe paturi şi cereau să-i învelesc sau să le îndrept perna doar ca să mă atingă, să atingă şi ei pe cineva, mi se ridica dintr-odată un nod în gât. Mă gândeam că aşa făcea şi tata la Chişinău. Spunea că se simte slăbit şi nu vede sau că-1 doare îngrozitor coloana – minţea şi inventa boli greu de controlat – doar să mai stea o noapte la spital, cu lume”.
Autoarea vrea să reținem și amănuntele, care, de fiecare dată, ca intenție, vor să ne spună mai mult. În acest sens, „împachetarea” personajului care urma să plece în Franța trebuie privit în detaliile sale semnificative, de la vestimentație care s-a dovedit a-i fi mai puțin potrivită și utilă, până la pachetul pregătit de tata. Astfel, un enorm Larousse (Topîrceanu îmi vine în minte: „Toamna ironică/ Îmi scrie-o cronică/ Cât un Larousse”) i se pare tatei pur și simplu indispensabil unui emigrant la Paris. Iar Zola, împachetat tot acolo, se va developa prin paginile undergroundului naturalist, fără de care drama moldovenilor înstrăinați nu ar fi suficientă.
Mediul cu care comunică personajul-narator este, în general, unul al emigranților, iar pentru ei statutul social contează. Deși îngrijește de apartamente sau de bătrâni, plimbă câinii sau face menaj, eroina insistă să se vorbească despre ea ca de un om cu aspirații înalte (că urmează niște cursuri la Sorbona, de exemplu). Într-un moment – cu aceeași referință la tata: „cum ar fi trăit tata în situația mea” – i se trezește demnitatea, își schimbă vestimentația și, pentru a comunica la alt nivel, merge la teatru, la operă, la un concert cu Madonna. Adevărat (ca să adăugăm și un element de amuzament în această tristețe), unii conlocutori, care o găzduiau intermitent, în acest moment își luau rămas bun de la ea: dacă are bani pentru operă, o fi având și pentru hotel!
Cu Tatiana Țîbuleac, basarabenii mai cuceresc o dată, literar, Parisul. Avem un Paris exotic, memorabil și foarte personalizat în notele de călătorie ale lui Vasile Gârneț și Vitalie Ciobanu; avem un Paris poetic în poemele și în memoriile lui Arcadie Suceveanu, avem un oraș dramatic în poemul lui Emilian Galaicu-Păun, Apa3D, avem un Paris sentimental în epistolele Lucreției Bârlădeanu. Al Tatianei Țîbuleac e diferit. De fapt, sunt câteva. Unul e sumbru, neprimitor, dar găzduindu-și ocrotitor rătăciții. Aici, eroii Tatianei Țîbuleac îmi amintesc personajele – nomade și ele – din burta Parisului în Șotronul lui Cortazar. Sau, încă mai explicit: personajele romanului Nichel al Cristinei Hermeziu. Altul e orașul artelor și al artiștilor din toată lumea, anticipat de povestirile și indicațiile tatălui eroinei, care i-a poruncit să înceapă cu Podul Artelor („Pont des Arts a fost primul loc în care am venit când m-am mutat în Franța, rugămintea lui tata. Mă rog, mai degrabă porunca.”) Iată o imagine a orașului prin pânza transparent-impresionistă a lucrărilor de la Musée d’Orsay (începând – și terminând, memorabil – cu cafeneaua de la etajul cinci, de la nivelul orologiului vechii gării d’Orsay): „Musée d’Orsay cu cele mai frumoase tablouri pictate de om şi ceasul-cafenea, în care mă opresc să mănânc cea mai gustoasă prăjitură cu zmeură din lume. Haim. Dacă ar fi în puterea mea, aş rămâne să trăiesc lângă Maci sau lângă Scrânciob, sau măcar lângă Noaptea înstelată, care nu se termină niciodată. Haim spune că Parisul nu va fi niciodată al meu, pentru că eu nu văd în el strălucire, doar probleme. Dar cum altfel se numeşte un loc în care te trezeşti în fiecare dimineaţă şi poţi ghici ora după lumină? Poate că nu este doar al meu Parisul, dar cu siguranţă este şi al meu. Acest oraş bătrân şi falnic, în care dormim în cercuri, muncim în cercuri, iubim în cercuri. în care trăim ca în burta unui ceas ruginit”.
Povestea e mai personală decât romanele anterioare ale autoarei, dar și mai actuală. Începând cu tranziția în Basarabia (sub ruși, apoi independenți și… „neutri”), ea se va întinde până în zilele noastre, cu pandemia și cu războiul din preajmă, cu impactul acestora asupra mentalității oamenilor, de la indiferență la compasiune și implicare; cu toate fazele emigrației, de la evadarea ilegală, cu riscuri enorme și destine mutilate, până la emigrarea perfect legală, cu acte în regulă și scopuri nobile (studii, stagii, angajări onorabile). În același context, vine inevitabil întrebarea despre posibila revenire la baștină a moldovenilor și a ucrainenilor (în pofida perspectivei incerte).
Cartea nu e atât narațiune, cât descriere. O panoramă, cu intermitente apropieri ale camerei de filmat, alternând cadrul general cu prim-planurile. Chișinăul tranziției și personajele acestei tranziții; Parisul epocii noii migrații a popoarelor; dramele generalizate ale umanității (pandemie, războaie) și consecințele lor asupra unor persoane. Dramele personale, conflictele și, implicit, intriga narațiunii, toate vin din starea generală, disperată și depresivă, din diferențele de statut social instabil, fluctuațiile lui generând nu doar supărări, ci și confruntări de durată. Pe acest fundal de film minimalist, izbucnesc și niște frustrări acumulate, scene autentice de drame cinematografice (memorabil, de exemplu, tabloul revenirii de la Moscova a unor personaje cândva apropiate, exact în momentul în care personajele (Mila-naratoarea, tatăl ei și blânda lui concubină) erau într-o situație umilitoare: mâncau niște pește prăjit, pe calorifere erau atârnați niște chiloți feminini „de iarnă”, geamurile erau încleiate ermetic pentru a face față intemperiilor, aer stătut – toate în opoziție cu veșmintele bogate și aerele „burgheze” ale oaspeților inopinați.
Pentru ca să avem tot tacâmul tranziției, personajele trec și printr-o fază interlopă. O atingere, fie și tangențială, cu lumea traficanților de droguri, de ființe umane, de bani, o secvență obscură, despre care nici personajele nu știau mare lucru („Ea știa totul, Malik doar pe jumătate, iar eu doar îmi imaginam.”)Aici, și nu doar aici, am impresia forțării notei, dar așa a fost tranziția, vor să ne spună autorii care abordează aceste subiecte. Jegoasă, scârboasă, dizgrațioasă, criminală. Așa e la toți scriitorii generației (de la Dumitru Crudu, Iulian Ciocan și Vasile Ernu, până la Emanuela Iurkin și Valentina Șcerbani), indiferent de subiect. Doar că tranziția are mai multe ipostaze, iar problemele invocate aici, ca specifice timpului, au existat întotdeauna, sub toate regimurile și în toate țările. Iar povestea Tatianei Țîbuleac are personalitate datorită tatei și… Parisului, nu interlopilor, pasageri în destinul eroilor.
Titlul romanului e rupt dintr-o notă (una dintre sutele) pe care tata le scria și le uita între cărți. Deducții din experiența de viață sau a lecturilor. Căutând un generic sau poate o concluzie finală a acestor experiențe: când ești învingător, nu ezita să-ți valorifici victoria, nu ezita să te impui atunci când ești pe cal. Ironia tristă este că îndemnul (parcă furat din Arta războiului) îl rostesc perdanții, marginalii societății, cei care au devenit niște paria într-o lume care părea că le oferă toate șansele.
Tatiana Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul, Cartier, 2025