- În 1965, la revista care n-a mai apărut
Doi critici aflați în emergență la jumătatea anilor 1960 sunt Nicolae Manolescu și Ion Bălu. La început, au colaborat: erau împreună în redacția unei reviste care urma să apară, în 1966, la Ploiești, Revista Nouă. Își amintește Nicolae Manolescu: „Reapăruseră la mijlocul anilor 1960 câteva din cele mai cunoscute reviste de provincie. Una singură nu a primit avizul cenzurii: Revista Nouă (titlul lui Hasdeu) de la Ploiești, în conducerea căreia eram Șt. Bănulescu, Ion Bălu și cu mine. Am fost singurii incapabili să se ridice la nivelul exigențelor ideologice ale epocii zise de liberalizare.”[1]
Prin relevarea subiectelor din cronicile din Contemporanul de-a lungul lui 1966, se poate vedea viziunea criticului; alături de cronici la cărți de Șt. Aug. Doinaș, Gabriel Dimisianu, Mihail Petroveanu, Marin Preda, se poate desprinde o serie de cronici care au legături diverse cu noua Revista Nouă; fie sunt autori care vor fi prezentați în revista ploieșteană, fie autori despre care celălalt critic, Ion Bălu, se pronunțase – sau, în fine, chiar colegi de pagină la Revista Nouă. Sau câte un nume poate ilustra mai multe astfel de categorii. Este cazul Ilenei Vrancea, recenta autoare a cercetării E. Lovinescu, critic literar, despre care Manolescu scrie: „Capitolul final, fără să fie o biografie, încearcă să sintetizeze datele examenului amănunţit de pînă aici. Rezultatele sînt insă inconcludente. Ne temem că, cercetînd foarte atent ideile critice ale lui Lovinescu, restabilind multe adevăruri şi făcînd imposibile numeroase prejudecăţi, cartea lasă fără un răspuns clar întrebarea principală: care este rolul lui Lovinescu în critica românească? Învinuirile mai constant aduse criticului au, în cîteva cazuri, o explicaţie, de fapt o bază comună”. (4 martie 1966)
Un alt exemplu este Marino: „A scrie o viaţă a lui Al. Macedonski, cunoscătorul de literatură ştie, e o întreprindere care deopotrivă atrage şi înspăimântă pe orice critic literar. Dar un temerar trebuia să se găsească şi acesta e Adrian Marino. Surpriza e însă mai ales că întâia biografie completă a poetului nu vrea să ţină deloc seama de şovăielile şi prudenţele începuturilor, fiind dintr-o dată o operă excepţională”. (1 aprilie 1966)
Poezia lui Lucian Blaga este un alt subiect al actualității, despre care Manolescu scrie: „Un ciclu se numeşte Mirabila sămînţă. Poezia e o redescoperire tandră a tăcerilor pădurii şi a freamătului de ierburi, a miresmelor ameţitoare, a ceasurilor fierbinţi de amiază, a răsăriturilor şi a apusurilor. Dar schimbarea e de fapt alta: participarea poetului la viaţa universului este expresia unei libertăţi. Orice constrângere a dispărut pentru poetul care şi-a regăsit natura ideală, pentru poetul care nu mai trăieşte sfâşierea înstrăinării de sine. Aici, nimic, de aceea, din panteismul programatic al Poemelor luminii sau al Paşilor profetului”. (10 iunie 1966)
Alteori, Manolescu își alege o perspectivă de ansamblu, atunci când analizează noua poezie – care mai târziu va avea numele de „poezie șaizecistă”: „Devine aproape îngrijorător numărul debuturilor în poezie! Acum doi-trei ani eram de acord că interesul enorm pentru poezie arătat de tineri e un fenomen de împrospătare a poeziei: astăzi încep să cred că este la mijloc tot mai mult şi o formă de modă. În orice caz, se întîmplă un fapt demn de atenţie : poezia nu se citeşte în măsura în care se scrie. Cititorul mijlociu, la noi şi aiurea, preferă romanul […] Cronicarul trebuie să fie în astfel de împrejurări circumspect: greşeala de obicei nu e de a descuraja prin neînţelegere, ci de a încuraja prin grabă, de a, iată cuvîntul, instituţionaliza. Discutat într-un articol, chiar cu severitate, aspirantul la poezie (stare civilă deschisă oricui în lumea asta) devine dintr-o dată poet. Şi nu numai în propriii lui ochi, dar poet şi pentru alţii. Iar un om care se crede şi este crezut poet înainte de a fi cu adevărat, are toate şansele să nu mai fie niciodată. Poezie este în aproape toate volumele pe care ni le oferă din nou colecţia Luceafărul. Dar poeţi?” (12 august 1966);
Pe de altă parte, perspectiva lui Ion Bălu se vede la nivel local; ținând între 1966-1967 cronica literară în cotidianul local, generalist, Flamura Prahovei (și, intermitent, de-a lungul următorilor doi ani), semnând uneori cu pseudonimul Andi B., Ion Bălu citește și scrie inclusiv despre cărți ale colaboratorilor Revistei Noi – sau despre autori prezenți aici, cu o frecvență cvasisăptămânală; alternativ, în această perioadă, au mai scris cronică literară la Flamura Prahovei Mihai Gafița și Nichita Stănescu. Dintre calificativele și subiectele lui Ion Bălu, trebuie menționat G. Călinescu, în ipostaza de poet, „alături de marii săi contemporani, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat” (30 ianuarie 1966); un subiect aparte este lucrarea lui D. Micu & Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, „un însemnat eveniment literar al anului 1965”, alcătuit „pe aceleași principii fundamentale ca inimitabila călinesciană Istorie a literaturii române”; prin „gust desăvârșit, perspectivă istorică și proiectare universală […] ierarhia valorică stabilită de Micu și Manolescu se va impune, inevitabil, conștiințelor” (19 februarie 1966).
Atenția este atrasă de felul în care Ion Bălu evaluează cărțile colegilor săi de revistă; volumul lui Ștefan Bănulescu, Iarna bărbaților, este „un eveniment literar”; „Deși am menționat în coloanele ziarului apariția volumului scriitorului Ș.B., revenim asupra lucrării, cu prilejul acordării premiului de proză pe anul 1965”; de o „descendență sadoveniană” sunt „străvechii oieri ce respectă ritualurile și cutumele din vechime, de o sălbatică frumusețe, moștenite din timpul dacilor” (20 martie 1966); poeziile lui Blaga sunt, alături de reeditarea Ion Barbu, „unul dintre cele mai însemnate evenimente din lirica română contemporană”, ce arată „o sensibilitate nouă, specifică epocii noastre” (24 aprilie 1966).
Articolul lui Bălu, „Lovinescu, critic literar” (despre Ileana Vrancea) stabilește o conexiune cu Manolescu din Contemporanul: „prima analiză judicioasă, nuanțată, fără prejudecăți, a celor cinci volume din Istoria literaturii române contemporane”, unde „nu sunt urmărite implicațiile sincronismului în jurul anilor 1929-1930, și nici reacția antisincronică a contemporanilor, dintre care, cea mai violentă a fost a lui G. Călinescu. Rezervele exprimate în Sinteză [sic!], Viața literară, Gândirea nu pot fi puse numai pe seama unui temperament subiectiv” (27 aprilie 1966, semnată Andi B.)
Cunoscută fiind preeminența lui Călinescu asupra generației șaizeciste a criticilor, trebuie consemnat felul în care este privit „celălalt” Călinescu, autorul de literatură. Despre „G. Călinescu nuvelist” (în legătură cu vol. Iubita lui Bălcescu), Bălu se exprimă: „Schimbând ce-i de schimbat vom vedea că între Iubita lui Bălcescu și, să zicem, Viața lui Mihai Eminescu ori portretele din Istoria literaturii române nu sunt deosebiri însemnate. În Iubita lui Bălcescu, fictive sunt numai dialogurile și ele foarte aproape în esență de realitatea obiectivă […] În Noi vrem pământ, descrierea interioarelor ca și resentimentele Valentinei amintesc descripția conacului lui Gh. Eminovici și comentariul lui Călinescu însuși” (11 mai 1966, semnat Andi B.);
Și Ion Bălu are un articol de ansamblu despre poeții epocii – în fond, despre poeții șaizeciști, intitulat deloc întâmplător „E ușor a scrie versuri…”: „Revistele literare centrale, publicațiile de cultură regionale, redacția ziarului Flamura Prahovei și celelalte cotidiene primesc lunar zeci și zeci de poezii […] Presa literară a acordat în coloanele sale un spațiu tot mai mare poeziei. Gazeta literară și Luceafărul, de pildă, publică săptămânal o pagină sau două de poezie. Ramuri a scos un supliment special de versuri, Povestea vorbii, redactat de Miron Radu Paraschivescu cu materialele debutanților. Din această atmosferă de efervescență creatoare, specifică ultimilor ani, au ieșit câțiva foarte talentați tineri poeți, cunoscuți în critică sub numele de generația de după 1960: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Ion Alexandru, Marin Sorescu ș.a. […] Ceea ce nu au majoritatea celor ce bat la porțile poeziei este, în primul rând, o temeinică cultură generală” (12 iunie 1966). Despre Nicolae Manolescu (Lecturi infidele), Ion Bălu recunoaște că „foarte rar un volum a exprimat atât de pregnant o personalitate critică”, iar „polemicele lui Maiorescu sunt scrutate din toate unghiurile posibile, peste tot simțindu-se, virtual, posibilul prozator”. Și un semn de întrebare, în legătură cu o „problemă-cheie” a criticii și istoriei literare actuale: „E admisibil să facem un scop din erudiția documentară?” (24 iulie 1966)
Deși are precizarea „decembrie 1966”, Revista Nouă nu va mai apărea, fiind interzisă de partid: s-a tras doar un număr „de probă”, ulterior nefiind permisă multiplicarea lui, iar criticii ei s-au exercitat, după cum se vede, „în afară”; Nicolae Manolescu va urma cariera pe care o știm, iar Ion Bălu se va epuiza pe plan local – în special prin cronica literară la cotidianul local Flamura Prahovei.
[1] „Revista revistelor”, în România literară, nr. 6, 9 februarie 2024, p. 28