Partiția și proporțiile Istoriei critice…
Să revedem partiția Istoriei critice a literaturii române: secțiuni, capitole, număr de pagini pentru fiecare, proporții.
După Introducere. Istoria literaturii la două mâini, sunt în carte 3 secțiuni mari: Secolele XVI-XVIII, Secolul XIX, Secolul XX.
Prima, cu puțină materie de explorat, are un singur capitol, Literatura medievală. 1521-1787.
A doua, Secolul XIX („Secolul al XIX-lea” în ediția a II-a, dar și în Cuprinsul de acolo apare tot „Secolul XIX”), al pașoptismului și-al „clasicilor” junimiști, vârfurile „absolute” ale literaturii autohtone, anticipat – de fapt – de aproape un deceniu și jumătate din precedentul, se împarte în 3 capitole mari: Neoclasicism și iluminism – 1787-1840, Romantismul – 1840-1889 și Junimismul – 1867-1889 (liniile de pauză de dinaintea intervalelor cronologice fiind adăugate la Cuprins; datările sunt trecute în corpul cărții pe rânduri secunde, după titlurile propriu-zise ale capitolelor).
Iar a treia, Secolul XX, luat de la 1889 și dus până în anul 2000, are două megacapitole: Modernismul – 1889-1947, până la sfârșitul celui de-al doilea război, cu toți marii ziși-„interbelici”, până la avangardiști și „trăiriști” (sub eticheta de „generație ’27”, eronată, inadecvată, după cum am argumentat cu alte ocazii, dar destul de răspândită…), și Contemporanii – 1947-2000, în care intră toate etapele postbelice.
Dimensiunile:
După cele 13 pagini ale Introducerii, secțiunea medievală însumează 64 de pagini.
Secolul XIX – 54 pentru Neoclasicism și iluminism, 209 pentru Romantism și 94 pentru Junimism, în total 357 de pagini.
Iar Secolul XX – 1415, dintre care, 426 pentru Modernism și 989 pentru Contemporanii postbelici.
Perioada ultimă, „contemporaneitate” și a criticului, se împarte astfel:
418 de pagini pentru:
– intervalul de imediat după război, inclusiv Realismul socialist, rezumat doar pentru a fi lăsat în urmă;
– Vestigii din epoca unei literaturi normale, capitol cu câțiva interbelici activi mult după război, inclusiv „cerchiștii” sibieni/ clujeni, fără numele prezente la Modernism cu ansamblul operelor lor, prelungite în destule cazuri până adânc în deceniile postbelice;
Literatura „nouă”. Generația ’40 – ultimele 3 secvențe însumând 115 pagini;
– și Noua literatură. Generația ’60 (de remarcat utilizarea ghilimelor în etapa anterioară și renunțarea la ele aici…), cu 303 pagini alocate (primul subcapitol: Poezia. Remake modernist – variantă „cinematografistă” la conceptul meu de „neomodernism”, termenul „remake” fiind folosit pentru filmele noi care le refac pe cele vechi, cu aceleași scenarii);
– apoi, 90 de pagini, pentru Generația ’80. Postmodernismul (cu inversarea din ediția a II-a: Postmodernismul. Generația ’80), la care se cuvin adăugate cele 20 cu Optzeciști întârziați din capitolul următor, După 1989 (grupați la republicare într-un subcapitol intitulat neutru Portrete), deci, într-un total de 110;
– tot aici, la Postmodernism, fiind „bifate” scurtele secvențe Alte genuri literare, cu bilanțuri rapide pentru Literatura pentru copii și tineret. Fantasticul. SF-ul, apoi Romanul polițist și Traducători și traduceri, care nu și-au găsit alte locuri în peisajul mare, însumând doar 3 pagini;
– și mai sunt „bifați”, tot După 1989 (în ediția a II-a După 1989. Viața literară), Memorialiști de ieri și de azi, 26 de pagini, urmați de Publicistica. Ideile literare. Literatura în 2019, într-o pagină și jumătate.
– Plus încheierile, Postfață. Nostalgia esteticului, de 13 pagini, Bibliografie, de 32, Epilog. Istoria unei istorii, de circa 4 pagini, și Indicele de nume, în 21 și-un sfert.
Cu o pauză de respirație sub forma unui rând alb de segmentare și de ritmare a comentariului după toate aceste socoteli (pe parcursul cărora am mai comis și „rotunjiri”!), sunt de remarcat următoarele:
– extensia de 200 de pagini și-un pic a Romantismului, care tratează pașoptismul, cu mai-numeroșii săi fondatori ai literaturii române așa-zicând „sistematice”, aici intrând la final și „post-pașoptiștii” Odobescu și Hasdeu, etichetați drept „postromantici”;
– cele 100 (aproape) de pagini ale junimiștilor, jumătate față de antecesorii imediați, însă mult pentru doar 5 autori, și anume Marii scriitori (titlu de subcapitol) Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precedați de Maiorescu sub titulatura Prima bătălie canonică, singurii comentați, lângă ei nemaifiind inclus în Istoria critică… nimeni din importantissimul Cenaclu – o „asimetrie” față de pașoptism, care, lipsit de nume la fel de „mari”, e prezent prin cei 13 merituoși „mai mici”, unii chiar proeminenți: Asachi, Cârlova, Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, Costache Negruzzi, Kogălniceanu, Alecu Russo, G. Sion, Ion Ghica, Bălcescu și C.A. Rosetti, lor fiindu-le adăugați „postromanticii” Odobescu și Hasdeu, cum am arătat deja;
– aproape egale sunt porțiunile consacrate modernității noastre literare „prime”, de până la al doilea război, 426 de pagini, respectiv „contemporanilor” lui Manolescu de până la postmoderni, 418; de-o parte – toți „clasicii” cuprinși într-un al doilea capitol intitulat Marii scriitori, și anume Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, Bacovia, Matei Caragiale, Pillat, Camil Petrescu, Blaga, Ion Barbu, Călinescu, Holban, Blecher, precedați de Lovinescu în cele 13 pagini dintr-A doua bătălie canonică, dar înainte sunt trecuți în revistă și Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Agârbiceanu, Coșbuc, Goga, Macedonski, Minulescu și alții, deloc neglijabili, după cei Mari… venindu-le rândul altor serii rezonante: poeții Vasile Voiculescu, Fundoianu, Philippide, Emil Botta, prozatorii Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu et al., dramaturgul George Ciprian, criticii și eseiștii Zarifopol și pleiada „lovinescienilor” Perpessicius, Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, avangardiștii Urmuz, Tzara, Vinea, Voronca, Bogza, Naum, Gherasim Luca și „27”-iștii Eliade, Sebastian, Ionescu și Cioran – nume grele…; mulți merituoși și de partea cealaltă, după război, ce-i drept…;
– apoi, tratarea foarte pe scurt, prea pe scurt a postmodernilor, în cele circa 110 pagini, față de 418 ale neomodernilor; admițând că se poate pleda în favoarea acestora din urmă (sau dintâi, în ordine cronologică), am putea totuși ține cont măcar de lungimile intervalelor 1948-1980, de 32 de ani (cu prelungiri până azi în destule cazuri, da!), și 1980-2025, de 45; din anterioarele mele comentarii asupra Istoriei critice…, reiau și mențiunea cum că „primii postmoderni” (cum i-am numit în mai multe rânduri) Dimov, M. Ivănescu, Mugur, Foarță, Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Olăreanu, Țopa, Cosașu sunt înghesuiți la „remake-ul modernist”, Naum rămânând chiar și mai în urmă, la Avangarda de dinainte de 1948;
– și mai e de remarcat aspectul succint-improvizat al considerațiilor despre „contemporaneitatea” strictă, de început de secol XXI, din câteva pasaje ale capitolelor dinspre final, După 1989 și Postfață, în condițiile în care Istoria… își propusese să se oprească la anul 2000, trecând pragul pentru urmărirea carierelor mai vechi, dar fără să se mai ocupe de numele nou-apărute.
Asupra semnificațiilor acestei partiții generale și a proporțiilor constatate voi reveni.
Deocamdată, să vedem și motto-urile capitolelor principale ale Istoriei critice…, explicative, justificative:
– la Literatura medievală: „Orice cultură începe cu un miracol al spiritului: limba” – Jacob Burckhardt (p. 21);
– la Neoclasicism și iluminism: „Pe când dincolo de Carpați mișcarea literară, culturală era îndreptată mai mult spre erudiție și manifesătri având ca scop trezirea conștiinței naționale, dincoace, în Principate, răsăreau vestiri de o literatură ce avea să dea expresiune sufletului românesc sub altă înfățișare, aceea care era mărturia însușirilor poetice, pe care până atunci numai creaturile populare le pusese în lumină” – Ovid Densusianu (p. 89);
– la Romantism: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și poetice ca să putem găsi și la noi sujeturi de scris fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații” – M. Kogălniceanu (p. 145);
– la Junimism: „Tot ce este astăzi formă goală în mișcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simțită, și fiindcă am introdus un grad prea înalt din viața din afară a statelor europene, trebuie să înălțăm poporul nostru din toate puterile până la înțelegerea acelui grad și a unei organizări politice potrivită cu el” – Titu Maiorescu (p. 357);
– la Modernism: „În cazul modernismului, sub umbrela conceptuală a marelui curent literar şi cultural îşi găsesc locul şi simbolismul, şi parnasianismul, şi instrumentalismul, şi prerafaeli[ti]smul, şi decadentismul […], şi poezia pură, şi avangardele, ca şi porţiunile nonreziduale ale sămănătorismului, poporanismului şi mai ales ale ortodoxismului, ale criterionismului şi ale tradiţionalismului mai neutru” – din cartea mea, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române (p. 455):
– la Contemporani: „Posteritatea nu se înșală niciodată decât în omisiunile ei, dar nu consacră niciodată false valori” – Alexandru Paleologu (p. 883)…
(va urma)