Poeții se întreabă tot mai des – o făceau și înainte, în alte secole chiar, dar parcă mai rar – dacă poezia, adică rostul lor pe acest pământ, mai rezistă, sau se află, ei, într-o eroare fatală. Va muri poezia, așa cum pare a muri interesul pentru ea al celor care (mai) citesc, iar ei, poeții, vor rămâne pur și simplu fără vreun rost? Nici cu alți scriitori nu e, încă, altfel, pentru că, încet-încet, lectura se mută de pe carte, mai precis de pe literatură, pe telefonul mobil sau, de pe cartea literară pe cartea utilitară. Cum să reușești în viață, cum să-ți dezvolți mușchii, cum să-ți salvezi relația cu partenerul tău și așa, tot mai departe de acea parte a simțirii care se numea cândva literatură beletristică. Pragmatismul a luat demult locul visării și abia acum ne dăm seama.
Așa cum orice concepție cât de cât constantă despre economie, politică, fotbal, modă este numită abuziv filozofie, filozofia lui Putin ori a lui Trump, ori a lui Lucescu etc., tot așa și cărțile astea, de autodezvoltare, chipurile, se lăfăie în spatele unui cuvânt care altădată însemna altceva. Poezie, literatură… Dacă repeți de mii de ori o minciună, până la urmă ea va deveni adevăr, spunea cineva. Și, uite-așa, sub același nume se strecoară în diferitele epoci diverse înțelesuri. Știe, oare, pasărea în cuibul căreia își depune un cuc ouăle, că încălzește, nu chiar la sân, și va scoate la lumină altceva decât ceea ce ouase, adică proiectase?
Așa și cu poezia: dacă de o sută, o mie, un milion de ori îi vei spune poezie unei încropiri jalnice de vorbe, fără nici o calitate literară, încet-încet, în conștiința cititorilor, ea va ocupa sensul dat altădată Odei în metru antic de Eminescu sau Elegiilor duineze ale lui Rainer Maria Rilke, sau Podului Mirabeau al lui Apollinaire. E drept, acestea nu vor fi aruncate din cuibul poeziei, cum face cucul cu ouăle din cuibul unde-și depune hoțește propriul ou, dar acestea și toate celelalte care au constituit timp de ani, decenii, secole marea poezie a lumii rămân undeva, într-un muzeu al trecutului. Și cum trecutul nu e altceva decât rezultatul presupus al trecerii, ne putem da seama de urmări…
Cineva poate să întrebe ce-i aia „lipsă valoare literară”, deși e foarte simplu: lipsă înseamnă că nu e, după părerea celor împuterniciți de către colegii lor să caute această valoare. Există criterii, afirmate și afișate dacă vreți în zeci de tomuri, iar nelămuriții ar trebui să le fi citit înainte de a face marele pas către poezie. Sau proză, sau eseu. Numai că azi lectura nu se prea întâlnește cu scrisul. Scrisul proclamă deseori bucurii și tristeți tale quale, cu vreo rimă șchioapă la capătul rândurilor, că până acolo îi duce pe mulți veleitari cultura lor literară.
Încerc să dau aici o justificare involuției poeziei în ochii lumii de azi, nu doar moderne, ci chiar post-post-moderne? Nu, Doamne ferește! Dar așa se petrec lucrurile.
Revenind la umplerea vorbei poezie, golită mai întâi de sens prin non-lectură, incultură și veleitarism, umplerea ei zic cu paiele non-poeziei și apoi cu pretenția că acelea sunt poezia este un fenomen pe care azi nu-l mai poți stăvili. Din fericire, ai dreptul să te exprimi opunându-i-te și asumându-ți destinul de marginal de tip nou. La urma urmei, îți spui, nici democrația n-a avut o soartă mai bună. N-a fost ea populară în vremea socialismului biruitor? N-a fost ea numită cea mai adevărată democrație pe-atunci, când votai obligatoriu pe unul singur? Și n-a fost putredă aceea în care chiar existau alegeri?
Nichita Stănescu: poetul ca și soldatul; noi: poezia ca și democrația, sau invers.