CU ȚARA LA PURTĂTOR, PARTEA NEVĂZUTĂ
În orașul-arhipelag icoanele au fețe blonde
și zâmbesc cu seninătatea celor care n-au cunoscut iernile noastre.
Lumina cade altfel aici,
nu prin vitralii sparte, ca acasă,
ci netedă, rece, cu miros de mare nordică și piatră lustruită.
Mă opresc adesea în fața unei biserici
și ascult tăcerea ei ordonată,
în care nu mai există tremurul rugăciunilor mamei,
doar ecoul unui cântec străvechi
pe care încerc să-l potrivesc cu respirația mea.
Departe, am învățat să păstrez gesturile mici,
să privesc răsăritul ca pe o fereastră deschisă,
să recunosc în sunetul ploii
lătratul câinilor din sat și foșnetul frunzelor de nuc.
Uneori, când ating un perete cald de soare,
mi se pare că sub tencuială pulsează
imnul unei duminici de vară.
Între aceste două margini ale hărții
îmi port țara în buzunarul interior al hainei,
ca pe o fotografie care se luminează din sine.
Nu știu dacă mă mai pot întoarce,
dar știu că acolo unde se întâlnesc
lumina rece a nordului și aerul fierbinte al sudului
se naște mereu iluzia de o clipă că aș fi acasă.
Aici, orașul nordic își poartă lumina ca pe o armură,
casele se ating dar străzile nu promit nimic,
iar oamenii trec unii pe lângă alții
cu politețea unei zăpezi care nu se topește niciodată.
Dincolo, în orașele noastre de sud,
lumina se rostogolește peste ziduri ca o minge de foc,
mirosul cafelei se amestecă cu cel al migdalelor,
iar din balcoane se revarsă vocile vecinilor –
un cor viu, imperfect, dar cald,
care nu lasă nimic să se piardă cu totul.
Când privesc de la o fereastră spre cealaltă,
îmi dau seama că nordul și sudul nu sunt depărtări,
ci două feluri de a ține minte:
unul prin ordine și liniște,
celălalt prin zvon și pasiune.
Între ele mă mișc și eu –
ca o pasăre care nu migrează,
dar simte mereu vântul din două direcții.
SCRIU ȘI RESCRIU POEMUL DESPRE TINE
Sub un măr înflorit s-a trezit un copil
cu o pană din aripa unui înger în mână,
el scrie fără oprire un poem din ce în ce mai lung,
mâna sa scrie despre popoare rătăcite,
despre femei pierdute care alăptează în deșert,
despre oameni dispăruți pe care nimeni nu-i caută.
Vine tatăl său și cioplește cu dalta
litere în scoarța pomului,
se înalță pe vârfurile degetelor ca să scrie,
se cățără și folosește dalta până ce scrie pe fiecare ramură,
până ce literele acoperă toată scoarța.
Sunt un lup singuratic și flămând care caută prada,
un corp pe care să-l golească de sânge și carne,
care aleargă pe sub pomi din care se scutură litere.
Mâna scrie fără încetare,
este un joc pe care îl știu din copilărie,
totul este așezat cu grijă pe o tipsie din cupru,
iar mâna alege instinctiv ce vei face în viață,
iar eu am ales să scriu,
chiar și fără pană sau daltă.
Îmi place cum sună metalul scrijelit
de unghii care se rup cu zgomot,
mici pocnituri înainte de a mi se umple degetele de sânge.
Lupul din mine este mai slab decât brațele mele,
cu o pană scriu și rescriu poemul despre tine
cu litere culese din iarbă.
Mi se tot repetă că sufletul ar fi o insectă,
în alte cazuri o pasăre sau o lumină,
după cum este și despărțirea de trup,
cu durere și cu șuvoi de lacrimi.
Iar tu îmi repeți că sufletul meu singuratic
nu s-a putut obișnui cu lucrurile banale,
o căutare nervoasă, de prea mult timp,
și asta te face să te întrebi
unde te regăsești în poezia aceasta și,
în general, în poeziile mele triste,
de neînțeles pentru tine.
O liniște deplină îmi cuprinde mintea
după ce trântești ușa cu zgomot.
Din volumul Cartea zilelor care n-au fost, în curs de apariție