Categorie: eseu

Încă de când Don Quijote abia ieșise de sub pana lui Cervantes, cititorii cărții n-au contenit să pună extravaganțele protagonistului pe seama unei erori de optică. Don Quijote (scria bunăoară George Călinescu) „suferă crize ale realului” care îl împiedică să perceapă ceea ce există cu adevărat sau îl fac să vadă lucruri inexistente. Și totuși, … Continuă să citești Don Quijote în lumile de dincolo: libret mitico-ritual și construcție romanescă

Despre Mioriţa s-a scris mult, atât de mult, încât simpla enumerare a numeroaselor poziţionări hermeneutice faţă de această creaţie ar risca să depăşească proporţiile textului de faţă. Şi totuşi, având în vedere tendinţa persoanelor publice (mai recent a unui politician promovat la rang de prim-ministru) de a cădea în capcana interpretării fataliste a baladei, senzaţia … Continuă să citești Antropologia compensaţiei. Despre limitele fericirii cu Păstorul Mioritic

În științele spiritului se vorbește demult despre teme și motive ce migrează de la un capăt la altul al lumii, traversând lent dar tenace, înainte și înapoi, granițele – reputate drept etanșe – ale diverselor limbi, literaturi și civilizații. Dinamica lor, numită „influență” (deși cam impropriu, multe fiind de fapt con-fluențe), constituie metabolismul însuși al … Continuă să citești Un motiv literar călător

Scriitorii pot fi oare salvați de ceea ce admiră? Doar de ceea ce admiră? De o calitate a atitudinii lor, dovedită dincolo de operă și în care opera nu e implicată? Cu ce gând se împacă aceștia pentru a-și valida demersul sau condiția, de multe ori precare? Cum se mișcă aceștia printre fantomele inventate de … Continuă să citești Literatura fără consolare

Termin cartea în zilele pandemiei. Scriind despre călătoria în Hong Kong și China din care m-am întors la 1 decembrie 2019, la câteva săptămâni după ce – aveam să aflu mai târziu – răul începuse, dar era ținut secret, simțeam întâmplarea, care pentru alții era ceva din afara vieții lor și care nu putea să … Continuă să citești Apocalipsa second hand

Astăzi, ca și ieri și ca întotdeauna, dar cu atât mai mult la fiecare 23 aprilie, Don Quijote ne confruntă cu o întrebare spinoasă: Cum să administrăm această moștenire majoră a lui Cervantes? Răspunsul, după părerea mea, are doi versanți: (I) posteritatea interpretativă și (II) cea creativă a romanului. I. Ca în toate marile cărți ale … Continuă să citești Moștenirea lui „Don Quijote”

Printre temele existenței umane care s-au bucurat de atenție și au fost studiate de Martin Heidegger, s-a numărat și creația poetică. Analizând esența poeziei, ilustrul filosof german a dedus că „poezia ar fi, în primul rând, nevinovăție, joc, exercițiu”. (C. Noica, Gânduri despre esența poeziei, în Convorbiri literare, an LXXVI, nr. 1 / ian. 1943, … Continuă să citești NICHITA ȘI PRISMA HEIDEGGER

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine, Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor Mateiu Caragiale În urma unei intervenții chirurgicale destul de complicate la care am fost supus spre sfârșitul lunii mai a.c., revenit, postoperatoriu, de mai multe ori pentru controlul de rutină, în drumul pe care trebuia să-l fac obligatoriu la „Șosea”, am … Continuă să citești AL. TZIGARA-SAMURCAȘ NU TREBUIE UITAT

Cuvântul «a recita» nu are presă bună căci i se asociază efectul retoric al jocului exterior, lipsit de implicare : cuvinte înșiruite și lansate «ca la teatru». Invitat să «recite» – formulă stângace! – un mare actor a insultat-o pe cea care îi făcea propunerea binevoitoare. Într-un fel proiectul de «a recita» accentuează suspiciunea generală … Continuă să citești Versuri, personaje și actori singuratici

S-a răspândit, în ultima vreme, o structură literară care, grefându-se pe unele dintre trăsăturile caracteristice ale postmodernismului, vrea să justifice și tinde să contureze o nouă specie a prozei. Întrucât nu este încă omologată, noua specie este numită și definită prin comparație/asemănarea cu speciile existente: jurnal atipic, enciclopedie a înțelepciunii (T. Urian, în Viața Românească, … Continuă să citești SUITA LITERARĂ. REPREZENTANȚI ȘI PRECURSORI

Scriu aceste rânduri având-o pe Ingrid în minte, cu moțul ei ca un palmier prins în creștetul capului și flencănind din suzetă, la intervale imprecise. Ingrid are un an și jumătate și „citește”. Are deja o mică bibliotecă în camera ei de copil mic. Vreo 40 de cărți, care mai de care mai atrăgătoare. Când … Continuă să citești LECTURA – SPAȚIU CO-CREATIV

În teoria comunicării, Jakobson [1964: 83 ș.u.] dezvoltă triada emițător – mesaj – receptor, stabilită de K. Bühler, insistând asupra funcției poetice, fără a intra în amănunte privind emițătorul și receptorul. Ar fi de observat că, în cazul comunicării literare, fiecare din cele două instanțe, implicate direct în actul comunicațional, pot fi discutate din dublă … Continuă să citești BLOCAJUL EMIȚĂTORULUI ÎN FIVE O’CLOCK ȘI ART. 214

Prin opere de artă veritabile ne referim desigur la acele oferte epice, poetice, dramaturgice, plastice, muzicale etc. ce reunesc eleganța, emoția și originalitatea formală, cu mesaje contenutiste ce asigură calitatea de unicat și inedit. Produse artistice din toate timpurile au fost omologate ca patrimoniu al umanității tocmai datorită caracterului lor de unicat și inedit ce … Continuă să citești POEZIA ÎN CĂUTAREA DIVINITĂȚII PIERDUTE

O paternitate prezumtivă a Eclesiastului ar fi trimis mai întâi către împăratul Solomon dacă alte opinii nu ar fi trimis la un autor necunoscut care ar fi redactat textul la câteva sute de ani după moartea împăratului israelian. Mulți exegeți ai Vechiului Testament însă au continuat să-i atribuie în mod convențional textul înțeleptului Solomon. Așadar, … Continuă să citești Eclesiastul și alegoria vidului existențial

Veronica Micle: Numele unei năframe. Veronica, în limba ebraică, e numele unei năframe, pe care o femeie miloasă a pus-o pe faţa obosită şi chinuită a lui Iisus Hristos, în drumul spre Golgota. Pe năframă s-a imprimat imediat chipul Mîntuitorului. Aşa mi se pare că s-a întîmplat şi cu numele poetei: el pare înmiresmat de … Continuă să citești VERONICA – Floare tristă a poeziei române

introspecții Ca orice naiv, am crezut că, dacă suferinţele sunt cumplite, ca într-o echilibrare hotărâtă poate la nivelul cel mai înalt al destinului, trebuie să intervină răscumpărarea prin care tot ceea ce am pierdut se converteşte într-un câştig uluitor. Evident, tot ca un naiv sau mai degrabă ca un ignorant, nu mi-am pus niciodată problema … Continuă să citești CITITORUL DE DINCOLO

Într-un articol publicat în Jurnalul Național, din 2007, Gheorghe Grigurcu reținea la Ion Vartic, „acest cărturar temeinic” și „strălucit eseist” (cu o scriitură marcată de un „subiacent lirism melancolic”), puternica atracție către teatru. Criticul subliniază o trăsătură esențială a demersului propus de Ion Vartic în volumul său de debut (Spectacol interior, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977): … Continuă să citești SPECTACOLUL INTERIOR ȘI DE GALĂ AL ESEISTULUI

Roland Barthes regreta în S/Z asimilarea textului clasic cu opera «deschisă», cerând mai degrabă a se respecta natura pluralităţii sale, pluralitate limitată. «A interpreta un text nu înseamnă a-i da un sens (mai mult sau mai puţin determinat, mai mult sau mai puţin liber); înseamnă, dimpotrivă, a aprecia din câte pluralităţi e făurit.» Pe de … Continuă să citești ECOUL TIMPULUI

Despre Caragiale, clasicul a cărui actualitate își alimentează prospețimea din lumea-circ, trăită și în cotidian, s-au pronunțat mai mulți critici, seria fiind deschisă de Titu Maiorescu, pentru ca, în timp, să fie ilustrată și de alte mari personalități ale culturii române, de la G. Ibrăileanu la Ș. Cioculescu, de la I. Constantinescu la Șt. Cazimir, … Continuă să citești Aspecte ale comunicării în „Conu Leonida față cu reacțiunea”

În spiritul tradiționalei receptivități la alteritate a culturii noastre, sunt întreprinse adesea cercetări remarcabile ce merită să fie cunoscute și de un public mai larg decât cel strict specializat. Este cazul unui volum despre metaforizarea tipică universului poetic al Nordului scandinav medieval, apărut sub semnătura poetei și prozatoarei clujene Flavia Teoc, captivată de acest fenomen … Continuă să citești Arta de a dobândi miedul poeziei

Grav și interogativ, acut și urgent, emergent, duhul eminescian, convergent, în creștere și descreștere cantemiriană, ne trezește din uitare. Una din cele șapte taine eminesciene e destăinuirea, dezvăluirea, arătarea pe față a primejdiei și denunțarea unei stări de stagnare, fatală, cea a compromisului comod, a vicleniei venale, ca izvoare primejdioase pentru un popor, aflat în … Continuă să citești Eminescu: statornicie și neatîrnare

Opera lui Caragiale şi istoria receptării ei într-un interval de un secol şi aproape trei decenii bune (1890-2018) pot oferi oricând cititorului jocul unui spectacol teribil (unic, îndrăcit, contradictoriu şi magnific). Într-adevăr, aşa cum afirma în Caragiale şi Caragiale (1983) regretatul Florin Manolescu, “sentimentul valorii excepţionale şi al genialităţii autorului Scrisorii pierdute s-a format cu … Continuă să citești Caragiale și visul Marii Uniri

(Poetul Virgil Diaconu a împlinit zilele acestea șaptezeci de ani. Pentru a marca această aniversare, ne-a trimis eseul care urmează, pe care îl publicăm însoțit de urările noastre de viață lungă și inspirație). Operele literare de valoare ale unui gen literar sau altuia sunt discursuri lingvistice care prezintă un set unitar, distinct și relativ stabil … Continuă să citești STILUL OPEREI LITERARE DE GEN

Entități primordiale, specifice condiției noastre, al căror nume îl pronunțăm de zeci de ori, la care facem aluzie de sute de ori, se cer din cînd în cînd examinate cu atenție: Miracolul, cu majusculă, ar fi una dintre ele. Definirea lor relevă în egală măsură filozofia, istoria, etica, sociologia și chiar estetica – înțeleasă în … Continuă să citești DESPRE MIRACOL