A scrie azi despre Caragiale nu e tocmai lesnicios. Deoarece i-au fost stabilite semnalmentele definitorii, trăsăturile insubstituibile ale figurii literare, o perspectivă radical novatoare ar părea puţin probabilă. Riscurile unei noi interpretări oscilează între supunerea resignată la cutumă şi aventura unei abordări extravagante a subiectului, forţînd natura acestuia. Dar am putea accepta oare epuizarea înţelegerii unor mari autori? Fie şi mergînd pe muchia primejdiilor menţionate, exegeţii continuă a le aborda operele în măsura în care percep necesitatea unei racordări continue a lor la momentele evoluţiei mentalităţilor literare, la noul orar al sensibilităţii. Consacrîndu-se de la o vreme cu o exemplară devoţiune lui Caragiale, Gelu Negrea îşi ia inima în dinţi, justificîndu-se principial: „Mutatis mutandis, imperativul primenirii continue îşi conservă valabilitatea nu doar in rem, ci şi in personam. Măcar o dată la o sută de ani, fiecare mare scriitor trebuie extras din istorie, dezbrăcat de hlamida ocrotitoare a clasicităţii şi lăsat să înfrunte cu textul gol gusturile şi exigenţele literare născute din tipuri de sensibilitate propriu actualităţii imediate”. Nu fără a adnota antecedentele operaţiei la care s-a angajat, id est etapele asimilării critice a autorului Scrisorii pierdute, printre care va trebui să-şi dirijeze propriile opinii. Aşadar se confruntă în primul rînd cu bornele unui Caragiale „bidimensional”, cel al comicului sans rivages şi cel antitetic al prozei „serioase”, imagine indusă rutinei didactice ca şi simţului comun. Să nu uităm, ceea ce nu e puţin lucru, că o serie de sintagme caragialeşti au ajuns să aibă statutul unor habitudini în comunicarea curentă, aidoma unor „vorbe de duh” perene. O actualizare a perspectivei în cauză a adus-o conceptul absurdului. Utilizat de Eugen Ionescu, acesta i se înfăţişează lui Gelu Negrea drept o manifestare „mascat-protocronistă”. Ar urma situarea creaţiei lui Caragiale în poziţia unor „izofomorfisme” nu tocmai „imaginare” cu regimul dictatorial al lui Ceauşescu, datorată lui Mircea Iorgulescu, ca şi o abordare a acesteia pe „jocurile textuale”, pe „aventuri stilistice”, pe strategii plasate „în arealuri artistice insolite”.
Ce-şi propune să facă Gelu Negrea spre a-şi înscrie propria contribuţie în acest context substanţial de opinii critice care-l premerg? În principal, are două obiective. Să ne ofere o selecţie din scrierile lui Caragiale, pe care o doreşte, nu fără o nuanţă de superbie, „exclusiv din perspectiva axiologică”, drept „prima antologie a operei unui clasic al literaturii române” elaborată exclusiv conform unui atare criteriu. Pentru a urma o înălţare la suprafaţă a unor aspecte ale operei respective, pe care le socoteşte a fi de prim ordin în „arhitectura valorică” a acesteia. Zdravăn scuturate, textele lui Caragiale ar pierde prin gestul exegetului d-sale recent o seamă de titluri, unele de amplă notorietate: piesa de teatru O soacră, care ar beneficia pe nedrept „(inclusiv în prezent!), de un prestigiu literar uimitor”, o sumă de Momente precum De închiriat, Caut casă, Boborul, Baioneta inteligentă (Garda civică), „o mediocritate în contextul valorii de ansamblu a creaţiei caragialiene”. Nu e salvată nici măcar binecunoscuta bucată Tempora…, care n-ar depăşi, „literar vorbind graniţa pamfletului pigmentat de ironie groasă şi doar pe alocuri de sarcasm subţire”. În lotul sacrificiilor cad aşijderea Întîrziere, Vizită…, Dl Goe, ultimele două rămînînd „texte clasicizate nejustificat de o didactică superficială”. Cît priveşte ciclul Un pedagog de şcoală nouă, acesta ar fi invalidat de „schimonosirea apăsată a limbajului” de faptul că „eminentul pedagog absolut”, Marius Chicoş Rostogan, „e desfiinţat sub raport literar de Caragiale însuşi, dornic cu orice preţ să-l strivească sub povara ridicolului”. Dar nu aceasta a urmărit scriitorul?
Ce îi place lui Gelu Negrea? Atenţia i se opreşte în chip special asupra a trei nuvele neterminate, Scrisorile unui egoist, Poetul Vlahuţă şi Poveste. Cea dintîi are ca protagonist un personaj care n-ar fi „egoist” decît pe plan secundar, deoarece e mai cu seamă „amoral, mizantrop, cinic şi paradoxal”. Ceea ce nu s-ar zice că ar eclipsa „egoismul” drept o trăsătură a sa majoră. „Egoistul” care n-ar fi egoist e plasat însă într-o ambianţă extrem de diferită de cea a lumii lui Nenea Iancu, pe urmele, e drept, ale unor comentarii oferite de Valeriu Cristea. Cu toate că, nota bene, Valeriu Cristea se autoamenda parţial, recunoscînd că eroului îi lipseau „anvengura, îndrăzneala, demonismul”. În schimb, să reţinem remarca lui Gelu Negrea, potrivit căreia am avea a face cu tuşele unui „autoportret intelectual” al lui Caragiale: „Nu ura pe nimeni (…): cine urăşte pe oameni trebuie să-i fi iubit odată prea tare, şi el nu-i putuse iubi niciodată”; „Darnic fără generozitate, cheltuitor fără risipă, iubitor de plăceri pînă la limita cuviinţei şi-n măsura prudenţei; îngrijindu-şi viaţa cu luare-aminte, făr-a avea însă cîtuşi de puţin o deosebită frică de moarte”. Concluzia merită a fi subliniată: „Scrisorile unui egoist reprezintă o generoasă promisiune pentru ceea ce ar fi putut fi un alt Caragiale. Poate, şi o altă literatură română…”. Doar o „promisiune”! O altă nuvelă a lui Caragiale, dintre cele neterminate, poartă titlul Poetul Vlahuţă. E vorba aici de un impostor care poposeşte într-un fantezist orăşel ardelenesc Opidul Nou, însuşindu-şi identitatea cunoscutului poet, în care calitate „răvăşeşte inima” domnişoarei Veturia, fiica unui preot local, Mantu, căreia îi dedică un poem, nedîndu-se însă în lături a împărtăşi cu bucătăreasa familiei, Marta, „nocturne voluptăţi de alcov la locul de muncă al focoasei unguroaice”. Evidentă e analogia cu Revizorul lui Gogol. Dar în noaptea care preceda plecarea din localitate a falsului Vlahuţă, preotul Mantu, insuflat de simţăminte patriotice, are un vis premonitor: e vorba de ravagiile „unei vaste conflagraţii ce ameninţa să năruiască un continent întreg”. La sfîrşitul războiului, România recapătă o parte a pămîntului strămoşesc care suferea sub „trufia apăsătorului secular”. Ar fi o profeţie a războiului de întregire a României, întregire patronată de făuritorul statului naţional român, Ferdinand. Apogeul apare marcat de o ceremonie grandioasă care are loc la Alba Iulia. Cu un nereţinut entuziasm, Gelu Negrea dă de înţeles că vaticinarea în chestiune ar reprezenta un soi de fenomen uimitor în conştiinţa lui Caragiale. Da şi nu! Căci în epocă se vehicula insistent ideea unirii Ardealului cu România, „previziunile” evenimentelor nefiind la urma urmei decît în bună măsură deductibile din contextul istoric-politic de odinioară. E adevărat, în această producţie Caragiale accesează două modalităţi stilistice, una burlescă, parodiind, astfel cum îi stătea în obicei, stereotipiile jurnalistice şi demagogia patriotardă, a doua, cea cu visul preoţesc, realmente „gravă, solemnă, fără nici o inflexiune ludică”. Dar a se vorbi pe acest temei nu mai puţin decît despre „schizofrenia genială” a scriitorului nu e cam mult? Paginile veritabil „sobre”, „solemne”, dar nu şi neapărat „înalt vaticinare”, nu credem că ar infirma pur şi simplu „alegaţia” lui Alexandru George după care I. L. Caragiale ar fi fost pe întreaga durată a activităţii sale literare tributar unui stil comic-gazetăresc. Pur şi simplu pentru că ADN-ul literar, ca să zicem aşa, al lui Nenea Iancu era cel al umorului.
Cît priveşte textul Poveste, se pare ultimul la care a lucrat scriitorul fără a-l putea isprăvi, acesta mixează „o cromatică apropiată de aceea cunoscută din basme” cu o naraţiune „de factură pronunţat realistă”, cu o „istorie domestică”, străină „de orice conotaţii fantastice sau supranaturale, din care lipsesc şi miraculosul, şi toată recuzita canonică”. După prologul „supranatural”, Caragiale intră în scenă cu identitatea sa integral afirmată, oferind secvenţe parcă „dintr-un roman burghez”, „cu episoade comice şi vag senzaţionaliste, cu qui pro quo-uri, lovituri de teatru şi încurcături epistolare sau amoroase de toată ziua, departe de epica standard şi de limbajul ritualizat al basmului – fie el poporan sau cult”. Şi atunci? Ar rămîne drept compensaţie pentru imaginea prezumată a unui Caragiale evadat din sine, personajul malefic Doamna Floarea, „amestec fioros de lady Macbeth şi Doamna Chiajna, sîngeroasă, fără scrupule, capabilă de uneltiri grozave”. Prezenţă totuşi atipică, o inserţie să zicem livrescă în viziunea funciar comică.
Ce să mai zicem? Uneori efectele comice pot atinge cruzimea, dar a-l mustra pe Caragiale pentru feluritele digitaţii pe corzile instrumentului său favorit s-ar cuveni oare? În schiţa Crăcănel e urmărit destinul tragi-comic al unui individ supus ratării şi nimic mai mult. Însă exegetul rămîne cu condeiul suspendat pe o decepţie urmată de o moralizare: „Pentru că, oricît se străduieşte autorul să-şi deprecieze personajul, laminînd oximoronic un material de viaţă grav, dramatic, într-un malaxor scriptural ironic, vecin cu sarcasmul, nu reuşeşte, în final, decît să fie cinic fără măsură şi crud fără motiv”. Satisfăcut de a fi constatat că în „povestea japoneză”, Fecioara din lună, „aproape nimic din obişnuita ironie a lui Caragiale nu transpare din text”, Gelu Negrea întrevede în rîndurile ei nu mai puţin decît o „bulversantă asemănare (ca să nu spun de-a dreptul similaritate) dintre exoticul personaj Nakoyate Kaguyahime şi protagonistul masculin al poemului eminescian Luceafărul”. După cum în „curioasa povestire” O reparaţie, în care e vorba de un ţigan infirm şi epileptic pe nume Mutu, care moare în lupta cu un urs gigantic, criticul are senzaţia de-a fi descoperit o „ambiguitate literară” care-i inspiră următoarea revărsare asociativ-interogativă: „Ce se ascunde sub înfăţişarea sordidă a Mutului? Un duplicat insolit de David în confruntare cu Goliath-ul zoologic? Versiunea antropomorfizată a calului miraculos din basm, răpciuga hilară care, mîncînd jăratic, se transformă subit într-un pur-sînge înzestrat cu puteri năzdrăvane? Nevolnicul Prâslea pe care o situaţie limită îl preschimbă în voinicul aducător al merelor de aur din grădina fermecată? (Mutul se luptă şi el tot pentru nişte ionatane preţioase…). Cavalerul medieval pentru care onoarea e mai presus de orice, inclusiv de propria viaţă? Biblicul Mântuitor care se jertfeşte pentru izbăvirea de rău a comunităţii?”.
Aşadar, orice s-ar spune, autenticitatea operei lui Caragiale nu s-ar putea despărţi de categoria comicului, suverană, determinată fie şi prin contrastul unor secvenţe ale gravităţii, dramatismului, absconsului. Nu o dată ale unui „realism” virînd spre naturalismul în vogă, nu mai mult decît onorabil, concesii făcute epocii, dar nu mai mult decît abateri de la imanenţa operei. Demitizator al limbajului doloric şi grandilocvent, autorul Nopţii furtunoase a introdus masiv în creaţia sa viaţa cotidiană, înălţînd triumfal speciile de bas étaje, la treapta creaţiei de anvergură. Momentele sale au devenit indubitabil „monumente” conform butadei lui George Ranetti. Gazetăria, „mofturile”, „prostiile nostime”, „enormităţile tipografice” au dobîndit drept de intrare într-un spaţiu democratizat, ocupînd loc cu dezinvoltură alături de modalităţile „canonice”. A căuta în acest mediu convingător configurat derivaţii opuse naturii sale evidente, a-l explora prin căutarea cu lumînarea a unor argumente ale alterităţii poate fi o operaţie acceptabilă (oare Mollière şi Swift n-au fost psihanalizaţi?), dar de ordin secund. Înseamnă a forţa nota. Cum bunăoară ar fi să-l declarăm pe Eminescu un umorist (poetul n-a aşternut oare şi stihuri bonome, de-a dreptul rîzătoare ori chiar licenţioase)? Exeget inteligent, de o remarcabilă plinătate a expresiei, Gelu Negrea e un cu totul remarcabil analist al lui I. L. Caragiale, dar care s-a dedat acum unor manevre bizare. S-a comportat în faţa operei caragialiene aidoma unui toreador care agită o bucată de pînză roşie în faţa unui taur ce se îndărătniceşte însă a nu o lua în seamă.
Gelu Negrea: Best of I. L Caragiale, Ed. Academiei Române, 2015, 556 p