poeme
RADU CANGE

FULGURAŢII

Articol publicat în ediția 1 / 2017

O cădere
care nu se mai sfârşeşte;

Probabil că aceasta-i
întrebarea
pe care şi-o
pune
picătura
de
ploaie.


Am învăţat
o frunză să vorbească,
iar, mai apoi,
cum în toamnă
să cadă din copac.

Ruginită, la
atingerea pământului,
sunetul
ei
de
aramă.


Sângele
umblă în mine
ca un bătrân adus,
sprijinit de baston.

L-aş întreba
ce mai face, dar îmi
este teamă că are
să-mi
ceară
ajutor.


Vara
pironită în nostalgia
altei vieţi;

Ehei, atunci
aveam
primăvara
la
picioare.


Nu mi-am simţit
niciodată grele pleoapele,
pentru că eu, toată viaţa mea,
am mers cu ochii închişi
visând
poezie.


… Mirându-mă
cum zborul, ca să
poată lua fiinţă,
se foloseşte până
şi de piciorul opintit,
schilod al păsării,
spre
a
se
afla
în
văzduh.


Ploaia rece
care cade peste vara
adormită, ca într-o pictură.

Nepăsarea ei
dulce şi umedă

Spre seară, se avântă
şi dispare
ca o hoaţă
niciodată
prinsă.


O, Doamne,
tulpina aceea
de care atârnă o viaţă,
răsărită
din
pământ …

Pădurea

Verdele frunzelor
se scurge din copaci ;

În inelele lor
se bănuiesc furtunile
întâmplate, frica păţită
în apropierea toporului.

Singură, lumina jucăuşă
printre ei, punând
la
cale
clorofila.