O carte intitulată pompos şi rebarbativ Anatomia fiinţei, cu subtitlul Şcoala literară şi artistică de la Târgovişte, mi-a atras mai deunăzi atenţia (şi nu, din păcate, în sensul cel mai bun al locuţiei). Mai întâi, am fost oripilat de prima copertă. În şase caroiaje sunt plasate tot atâtea desene în peniţă (cu sepia) ale unor scriitori trecuţi în lumea umbrelor. Nimic de obiectat în privinţa cadrilajului; numai că rafinatul Costache Olăreanu, cum scrie jos în stânga “poz(n)ei”, seamănă leit cu un imberb Vlahuţă, Alexandru George, vai! cu Sahia, iar Tudor Ţopa – să ne ierte autorul Curcubeului de la miezul nopţii – cu Bedros Horasangian. Mircea Horia Simionescu întregeşte anturajul, cu fruntea dublu secţionată de la o tâmplă la alta, iar delicatul Radu Petrescu, privind crunt peste umăr un adversar pe care îl va înfrunta în ring din clipă în clipă… Trec rapid peste „şarja” realizatorului copertei care s-a întrecut pe sine în privinţa valenţelor artistice ale ilustraţiei – oameni suntem, nu? – şi încerc să înţeleg, mai departe, noima unui titlu (fie el şi vag figurat) care trimite automat la cartea Fiinţă şi Timp a lui Heidegger (un filosof de care „târgoviştenii”, e bine să se ştie, nu fac niciodată caz în opera lor). Altminteri, problema pe care şi-o pune acolo, cu deosebire, gânditorul de la Freiburg este cea a Dasein-ului în ipostazele fiinţei, a exitentului şi morţii; a acum-ului, dacă vrem, ca singură certitudine ontologică… Ce-are a face disecarea fiinţei unei formule literare (dacă am înţeles bine), viciată şi aşa în mod grotesc de Mihai Cimpoi în pretenţioasa lui „Şcoală literară şi artistică de la Târgovişte”, care reuşeşte performanţa, sub denominaţia falsă, să nu mai spună absolut nimic (sintagma fericită lansată în 1978 de Dan Culcer era Şcoala de la Târgovişte sau, la fel de îndreptăţit, Şcoala prozatorilor târgovişteni, conf. Adrianei Babeţi), cu studiul temeinic al structuralităţii (eventual!) al unei grupări literare ce deschide prima poartă postmodernismului la noi este greu, dacă nu imposibil, de înţeles din demersul „analitic” haotic, pe care îl propune (să zicem!) cartea.
Fudul ca orice academician de tranziţie şi itinerant, în plus, vorba lui Nicolae Manolescu, Mihai Cimpoi (căci el este faimosul autor) crede cu suficienţă că simpla referire, când şi când, la jargonul filosofic al lui Heidegger poate ţine loc de abordare riguros-ştiinţifică a unui subiect, a oricărui subiect… De altminteri, în ultimii ani, Cimpoi a făcut o adevărată obsesie pentru titlurile bombastice, ţâfnos „heideggeriene” (vai!), fără nicio legătură cu substanţa unor mai mult decât modeste încercări de istorie literară (vezi Ion Heliade Rădulescu: panhymniul Fiinţei (2008); Grigore Alexandrescu: „insuflarea” fiinţării (2009); Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti: prefacerea firii – 2012 ş.a.m.d.!).
Revenind la obiectul anunţatei investigaţii cimpoieşti, id est „Şcoala literară şi artistică de la Târgovişte”, precizez că, fără nicio explicaţie, luându-şi seama, academicianul se referă în cuprinsul cărţii numai la Şcoala de la Târgovişte, şi niciodată la pretenţioasa formulă culeasă cu verzale pe buclucaşa copertă. Vorba „Afară-i vopsit gardul/ înăuntru-i…” altceva se potriveşte de minune. Cam în acelaşi mod expediază Mihai Cimpoi şi spinoasa problemă a anatomiei fiinţei, expresie de care îşi aduce aminte abia pe la pag. 145, când, invocând de bine de rău „fragmentarismul” postulat de romanticul Schelling (!), încheie abrupt că „ei (târgoviştenii) ţintesc prin fragment să surprindă mai uşor anatomia fiinţei (s.a.). Mai la vale, la pag. 152, aducând în discuţie recesivul spirit întemeietor al vechii Cetăţi de Scaun, lui Cimpoi îi revine în minte pentru a doua oară trâmbiţata în titlu anatomie a fiinţei, chestiune realizată sau făcută în roman şi jurnal de către „târgovişteni”, după părerea sa, – nimic mai simplu – cu mijloace specifice… Care?, s-ar putea întreba cititorul, numai că Cimpoi nu ţine el seama de un atare moft şi merge orbeşte înainte. Ca şi cum ceea ce ar fi trebuit demonstrat, plecând de la un titlu gongoric, s-ar fi înfăptuit de la sine, prin raţionamente logice şi exemple concrete (în realitate, ele lipsesc cu desăvârşire!), într-un crâmpei de concluzii: (I)realizările şcolii de la Târgovişte, remarcând in abstacto „angajarea existenţială în tot ce fac” a târgoviştenilor, academicianul încheie subit delicatul capitol, subliniind că, printr-o atare atitudine, ei (târgoviştenii) intenţionau să realizeze o anatomie a fiinţei. Nimic mai mult, dar nici mai puţin… Deplin lămuritor, nu-i aşa?
Personal, după ce am citit cu atenţie opul în cauză, recunosc că nu am priceput în ruptul capului care sunt pentru Mihai Cimpoi „cei patru târgovişteni”, avuţi în vedere şi gratulaţi ca atare; de ajutor nefiindu-mi nici măcar precizarea „tuspatru caligrafi” folosită fără nicio altă precizare la pag. 164. Pe coperta 1 sunt şase „târgovişteni”, în tabelele cronologice, întocmite de acad. M. C., tot şase, deşi, la drept vorbind, numai Mircea Horia Simionescu s-a născut şi a făcut liceul la Târgovişte; Radu Petrescu, bucureştean; Costache Olăreanu, născut la Huşi, după câteva clase gimnaziale la Târgovişte, termină liceul în localitatea natală; Alexandru George, bucureştean prin naştere, urmează doar doi ani, în particular, liceul de sub Turnul Chindiei (fără să-i cunoască în acest timp pe vreunul dintre cei pomeniţi). Petru Creţia, clujean şi Tudor Ţopa, din Cernăuţii Bucovinei, abia dacă au trecut într-o viaţă de om, prin Târgovişte, după propria-le mărturie, de două, trei ori… Dacă ne luăm după datele strict „ştiinţifice” furnizate de Mihai Cimpoi în „tabelul cronologic” (?!) rezervat lui Radu Petrescu (1927-1982), autorul Ocheanului întors ar fi terminat studiile primare la Târgovişte pe la vreo 29 de ani bătuţi pe muchie, aşadar, la o distanţă bunişoară de timp după absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti şi vreo câţiva ani de practică efectivă la catedră… Ciudată şi de necrezut poveste! Citez, pentru a nu fi niciun dubiu, primele două pasaje din tabelul cronologic respectiv (pag. 12): „-1927 august 31: Se naşte la Bucureşti (Radu Petrescu) ca fiu al lui Emil Petrescu şi al Emiliei (n.?), funcţionari -1956: Familia se mută la Târgovişte, unde termină şcoala primară”. Spre ştiinţa academicianului, mama lui Radu Petrescu, la naştere, purta numele de Bădoiu, nume corupt ulterior de funcţionarii din administraţie în Bădău. În multele lui voiajuri de plăcere prin urbea valahă, M.C. ar fi putut afla şi singur amănuntul, dacă ar fi fost interesat cu adevărat de viaţa şi opera celui mai important autor de jurnale din toată literatura română. În privinţa enormei erori biografice semnalate, n-aş vrea să fac nicio presupunere, destul să spun că „tabelele cronologice” (viaţa şi opera) sunt pline de astfel inexactităţi, bâlbe, poticneli lingvistice sau lipsă de informaţie. Încă o „perlă”, de această dată la capitolul Costache Olăreanu, Viaţa: „1990-1991 – Consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură şi Artă al Municipiului Bucureşti. Organizează Festivalul «I.L.Caragiale» la Ministerul Culturii şi director al Editurii Fundaţiei Culturale Române”. Las la o parte logica particulară şi gramatica aproximativă a academicianului şi precizez că denumirea corectă a instituţiei bucureştene unde era angajat la acea dată autorul jurnalului Ucenic la clasici era Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti. Precizez iarăşi că scriitorul Costache Olăreanu iniţiază şi oraganizează Festivalul „I.L. Caragiale” în calitate de director general în Ministerul Culturii. Subliniez de asemenea amănuntul (deloc lipsit de semnificaţie pentru toţi cei care au cunoscut rectitudinea morală a acestui om minunat) că niciodată Costache Olăreanu nu ar fi admis să gireze în acelaşi timp două posturi de director, cum confuzionează fără să clipească M.C. Alt exemplu. În subdiviziunea „tabelului cronologic”: Mircea Horia Simionescu, Opera, după ce inventariază debutul editorial tardiv al târgovişteanului cu Ingeniosul bine temperat: dicţionar onomastic (M.H.S. pune punct după cuvântul „temperat” şi începe cu literă mare precizarea generică; „altă Mărie, cu altă pălărie”, cum ar veni…), Mihai Cimpoi adaugă „I” (unu roman), ca şi cum ar fi vorba despre primul volum al respectivului „dicţionar…” Prin această „inovaţie filologică” falimentară, a doua carte a lui Mircea Horia Simionescu este înregistrată de Mihai Cimpoi, în continuarea listei de Opere, cu „II, 1970” şi atât, adică Ingeniosul bine temperat, vol. II, E.P.L. 1970. Or, în ordine cronologică, următoarea carte a iscusitului prozator se numeşte Ingeniosul bine temperat. Bibliografia generală şi a apărut în 1970, într-adevăr, însă la Editura Eminescu. Cunoscătorii ştiu prea bine că prozatorul târgoviştean a scris o „tetralogie” Ingeniosul bine temperat, adică o serie de patru cărţi legate printr-o idee estetică, şi nu patru volume ale aceleiaşi cărţi. Mircea Horia Simionescu n-a vorbit, altminteri, niciodată despre volumul I, sau mai ştiu eu care altul al „dicţionarului…“ său (în acest sens, „Jumătate plus unu”, de pildă, poartă, pentru a scurta discuţia, subtitlul „alt dicţionar onomastic”!). Consecvent incongruenţelor sale, mai jos, Cimpoi înregistrează între operele târgovişteanului şi o Toxicologie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983. Titlul corect al lucrării fiind, ştie toată lumea, Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău.
În imposibilitate funciară – cum vom vedea – de a încercui ori aproxima cât de cât fizionomia (figura, expresia, etc.) fenomenului literar-artistic numit încă din anii şaptezeci ai secolului trecut Şcoala de la Târgovişte (ori la fel de îndreptăţit Şcoala prozatorilor târgovişteni) – „CUM DE A FOST POSIBIL AŞA CEVA? CUM DE A PUTUT SĂ APARĂ ÎNTR-O PERIOADĂ TOTAL OSTILĂ ARTEI, LITERATURII?”, se întreabă, mai târziu şi deconcertat, cercetătorul de la Chişinău – cu sumedenie de dicţionare de popularizare în faţă (slăbiciunea sa), în cea mai impozantă secvenţă a cărţii (circa 28 de pagini!). Vorbindu-ne, când mai aproape de contur, când amestecând otova noţiunile, despre Şcolile literare din lume, Mihai Cimpoi se străduie să ne explice cam ce înţelege…, mă rog, domnia sa – şi noi ar trebui s-o luăm de bună – prin „şcoală literară”. Trecând trompe l’œil , de-a valma, prin romantismul german, presimbolismul şi simbolismul francez, teatrul naturalist şi marinism, generaţia de la 1914 şi L’Action poétique, prin Şcoala dulcelui stil nou inventată de Dante şi Arzamas-ul rusesc, prin Curtea literar-academică a lui Petru Cercel, suprarealism şi modernismul lui Juan Ramón Jiménez, până la Grupul Bloomsbury, Mişcarea de la Harlem, Şcoala Ardeleană, Cenaclul (corect: Cercul) Literar de la Sibiu, Societatea de Lectură „Iulia”, sau Societatea Scriitorilor din România (din primii ani de comunism) şi multe altele, „şcolile literare”, privite ca „grupuri”, ar amalgama „ambiţii, aventuri, poziţii, contradicţii, rivalităţi şi raporturi consolidatoare, concepte şi formule, «priviri absolute», adevăruri practice şi teoretice etc. (pag. 46)”. Cu sugestia că „semnul diriguitor al aprobării/dezaprobării stă scris pe frontonul ei (Şcolii de la Târgovişte) ca o deviză “, „cei «grupaţi» – iată, aşadar, şi secretul lui CUM A FOST POSIBIL AŞA CEVA! – ar avea „o vocaţie indiscutabilă a des-grupării, respectând o conditio sine qua non: libertatea, «intrarea în horă», conform unor predispoziţii naturale de joc. Vânturile făcute (s. m.) nu urmează o direcţie înafară, ci înăuntru, fiind anabazice (cuvânt inexistent; corect, anabatice, din fr. anabatique, s.m.). E o şcoală prin ea însăşi, fără a se modela după influenţe exterioare. Îşi este, astfel, sie însuşi (corect, sie înseşi, obs.m.) model. Ei se joacă („cei grupaţi”, n.m.), recurg la glume, scriu misive amicale, asemănându-se cu cei din «Arzamas»-ul rus, care se dedau unor acţiuni de bufonadă ritualică precum conaţionalii lor de la «Junimea». Aici, Mihai Cimpoi comite, fără nici o discuţie, cea mai gogonată boacănă, din multele pe care le face, acordând ruşilor din Arzamas, ca să vezi, statutul de „conaţionali” (ca şi cum ar face parte din aceeaşi naţiune!; compatrioţi, deci) cu Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi ceilalţi din Societatea cultural-literară „Junimea”, înfiinţată la Iaşi cam la 4-5 ani după Unirea Principatelor…
În încercarea de a discerne, încă din această fază a lucrării, câteva caracteristici ale „şcolii” în curs de cercetare, d-l Cimpoi afirmă cu nonşalanţă în continuare câteva neadevăruri flagrante, uşor de observat. „Prietenii, în cazul Şcolii de la Târgovişte, e convins d-sa, sunt pur şi simplu prieteni, absolviţi – adică – de orice complexe şi rămânând aceiaşi în timp”. Nu vreau să vorbesc aici despre aerul general de malentendu dintre „târgovişteni”, la maturitate. Propun spre studiu autorului nostru, şi închei discuţia, măcar jurnalul sfârşitului anilor şaizeci, al lui Radu Petrescu, de unde ar putea înţelege mai bine, eventual, calitatea raporturilor de prietenie dintre diaristul muritor de foame şi prietenul din copilărie devenit şef de cabinet al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu. De altminteri, Radu Petrescu scrie fără iluzii undeva în Jurnal : „Nu am prieteni, deşi mulţi se pretind”. Asta ca să nu mai trimit şi la Tudor Ţopa, un ins de un anarhism şi individualism extreme. Zice M.C. în paragraful următor de discerneri: „Testul lor insurecţional constă nu în a edita reviste cu program, ci reviste-manuscris într-un singur exemplar”. Despre ce „test insurecţional” vorbim noi aici, d-le Cimpoi, când pur şi simplu e vorba despre nişte copii de 12-13 ani care scriau sau desenau orice, pe ce se nimerea, şi apoi lipeau şi coseau cu îndemânare totul în nişte caiete care, pe urmă, circulau între ei? „Sediul lor, scrie cu avânt muncitoresc şi inerente greşeli de gramatică Mihai Cimpoi în ultimul paragraf de dinaintea concluziilor la capitolul dedicat Şcolilor literare din lume (!), nu era vreun salon aristocratic sau vreo vilă (din pădurea Médan sau din pădurea Parrasio), ci într-o cameră îngheţată (sic!), mâncarea nu e una de restaurant luxos sau un gânsac fript (s.m.), din care se lăcomeau cei de la «Arzamas», sunt (sic!) neschimbaţii cartofi prăjiţi”. De reţinut, de bună seamă, mai ales povestea asta care nu se mai termină cu Arzamas-ul rus! Şi concluzia: „Şcoala de la Târgovişte se întemeiază, prin urmare (de unde şi până unde?, n.m.), cu toate particularităţile inerente unei şcoli literare: unidirecţionare programatică, joc, libertate a fanteziei şi a acţiunilor insurecţionale, prietenie, spaţiu al reuniunilor, mese în comun ai proletarilor condeiului (alt dezacord grosolan; corect, ale proletarilor condeiului, n.m.)”.
Un capitol despre spiritul locului, ce ar fi putut foarte bine să adune principalele linii de forţă ale modului de a recţiona în scris al fiecărui membru al grupului faţă de magnetul ce l-a constituit pentru aproape toţi spiritul fostei capitale voievodale, cu norii, aerul şi cerul ei unice, este expediat de Cimpoi în 4 pagini pedestre, fără mare relevanţă. Tratat cu maximă atenţie şi o cunoaştere aprofundată a operelor care îl definesc ca sferă a unor câmpuri de influenţă reciprocă, spiritul (ori geniul) locului ar fi putut revela o parte importantă a secretului mărcii inconfundabile a „Şcolii de la Târgovişte”. Citând exclusiv pe M.H.S., în principal, dintr-o carte târzie, din care reţine (complet exagerat) o Târgovişte idealizată şi mitizată, reflectând „imaginea miniaturală a universului”, cu „Cerul şi Pământul întâlnindu-se ca în principiul genezic, refăcând (vai, vai şi vai!, n.m.) tetrada heideggeriană împreună cu divinii şi muritorii” (atrag atenţia că M.H.S. era un spirit raţional şi un ateu convins!), Mihai Cimpoi ratează într-un limbaj gongoric, fie şi pentru sine, înţelegerea unuia dintre factorii principali ai coeziunii grupului şi, desigur, principalul secret pentru care Dan Culcer (vezi Vatra, nr. 8 din 1978, nu din 1987, cum se scrie la pag. 158), într-o clipă de inspiraţie, l-a numit cum l-a numit. Inepţii de genul „Conştiinţa că (membrii grupului, n.n.) locuiesc în Târgovişte, că toţi locuiesc în Târgovişte…” sunt atât de prăpăstios-puerile, încât nici nu mai merită amintite. Consideraţiile lui Mihai Cimpoi despre roman sau redescoperirea în „rapel” a jurnalului de către „târgovişteni”, departe de a aduce ceva nou în exegeza de până acum dedicată prozatorilor „Şcolii de la Târgovişte,” trec pe lângă amănunte de context socio-politice şi estetice care ar fi putut lămuri câteva dintre punctele forte ale respectivului conclav literar, de la opţiunea pentru Idee, scrisul şi rescrisul de mână (caligrafic) şi cultul pentru formă (cu „sacrificarea adevărurilor fiinţei” – Monica Lovinescu), şi până la „vocaţia” experimentului, apetenţa pentru ironie, parodic şi livresc.
În genere, Mihai Cimpoi vorbeşte despre fapte sau fenomene literare pe care nu le stăpâneşte (extrage, cunoaşte etc.) direct din opera scriitorilor cercului respectiv. În afara, să zic, compoziţiilor târzii ale lui Mircea Horia Simionescu (când „grupul”, se ştie bine, se destrămase deja ), prizate şi acestea uneori prin secvenţele publicistice din revista Litere ale octogenarului, cercetătorul arareori poate face dovada că are o lectură adecvată a prozei celorlalţi reprezentanţi ai „şcolii”. În mod evident, pentru liderul grupării, care nu a fost Mircea Horia Simionescu, cum crede Cimpoi, ci Radu Petrescu (recunoscut ca atare de toţi cercetătorii fenomenului, inclusiv de către Mircea Horia Simionescu), academicianul de la Chişinău nu are pur şi simplu organ. Pe Costache Olăreanu se vede cu ochiul liber că nu l-a citit decât parţial, ca să nu mai vorbesc de Alexandru George care-i rămâne complet străin; asemeni opera lui Tudor Ţopa şi cred că şi a lui Petru Creţia, cu excepţia, probabil, să concedem, secvenţelor eminesciene, deşi nu despre ele ar fi vorba aici. Tot ceea ce ştie şi e legat de Şcoala de la Târgovişte e luat de academicianul Mihai Cimpoi din puţinele studii critice pe care le-a parcurs, stimabile, ce-i drept, dar nu total edificatoare, semnate, în ordinea trimiterilor, de Ion Simuţ, Mihai Dragolea, Gh. Glodeanu, Ioan Holban… Un subcapitol se intitulează simptomatic „Jurnalul ca «gen perfect» – în viziunea lui Eugen Simion“ .
Consecinţele unui statut cultural precar, pe de o parte, compilaţiunea pe spaţii însemnate, pe de alta, nu întârzie să scoată capul în Anatomia fiinţei, la modul cel mai grotesc. Încercând să sintetizeze, de pildă, felul cum se face, structural vorbind, literatura târgoviştenilor, Mihai Cimpoi notează cu totul rizibil: „Structuralitatea e mirajul care îi stăpâneşte tiranic, ca pe (sic!) personajul din Călăreţul fără cap al lui Thomas Reid, zeiţa Isis le este modelul mitologic ce-i călăuzeşte în acţiunea trudnică de a uni acele membra dejecta ale reliefului” (pag. 104). Personal, îmi scapă raţiunea pentru care Cimpoi alătură scrisul „târgoviştenilor” de scrierile de aventuri ale romancierului american şi, mai cu seamă, de romanul preriei din Călăreţul fără cap! Numele autorului acestui roman este însă Thomas Mayne Ried, şi nu Thomas Reid, un teolog şi filosof catolic născut în Germania cu aproape cincizeci de ani înaintea romancierului. De altminteri, Cimpoi nu are nicio consideraţie faţă de onomastica pe care o vehiculează printre rândurile cărţii. Pe aceeaşi pagină, el scrie o dată M. H. Simionescu, la câteva rânduri, Mircea Horia Simionescu…Or, în acestă privinţă, târgovişteanul nu admitea, alături de numele întreg, decât varianta M.H.S. Trimiţând undeva la Filosofia inconştientului, Cimpoi îl indică drept autor pe Vasile Zamfirescu, nu, cum ar fi normal, Vasile Dem. Zamfirescu… Un prieten de tinereţe al aceluiaşi Mircea Horia Simionescu, Didel Fole, devine, sub pana expertă a academicianului, Dile… În modul cel mai vulgar cu putinţă şi neînţelegând efectiv în ce întreprindere s-a angajat, acelaşi academician reduce până şi formula literară cercetată la enunţul de un grobianism desăvârşit: M. H. Simionescu şi ortacii săi (pag. 129)… Ce rost ar avea să-i desluşesc eu aici lui Cimpoi, dacă tot nu are ureche de stilist, cât de compromis şi total peiorativ a ajuns în comunism sensul cuvântului turcesc folosit mai înainte?…
Întorcându-mă la morfologia felului Cum se face literatura târgoviştenilor în percepţia lui Mihai Cimpoi, în ipostaze anevoioase de creatori, scrie el, de la croitor şi compozitor la reporter şi ceasornicar, de la botanist şi gunoier până la sculptor („care având o scândură de stejar şi înarmat cu burghiu, şuruburi şi piuliţe, cu tesla sau ferăstrăul şi adezivi”), scriitorii din şcoala de proză – notez de aici înainte mot à mot – se apucă să obţină o statuie de monumentalitatea lui Moise (pag. 104). Care statuie monumentală a lui Moise, d-le academician? Dacă putem vorbi de vreo statuie monumentală de luat eventual în seamă, ea nu poate fi decât cea a lui David de la Florenţa (peste 4 metri), operă a divinului Michelangelo. La aceeaşi secţiune a valenţelor facerii, în privinţa preţului deosebit pe care „târgoviştenii” îl pun pe construcţie, Mihai Cimpoi crede că „ne ajută să înţelegem Heidegger, cu descifrările filosofice ale «locuirii poetice a lumii» a lui Hőlderlin, cu constatările că creaţia (sic!) poetică este construire originară (s.a.) şi că gândire şi construire etc., etc.”. Cum spuneam şi la începutul acestei cronici, Mihai Cimpoi are superstiţia că dresul busuiocului cu Heidegger este un panaceu care poate salva miraculos orice fel de inepţie. Se înşală. Limbajul specios al lui Heidegger nu ne ajută cu nimic. Cu atât mai mult cu cât nu problemele fiinţei îi interesau pe ‘târgovişteni’, ci Ideile sau, mai curând, un experimentalism formal („postmodernism fără conştiinţă postmodernă”) ce s-ar fi vrut şi poate a fost, într-o măsură, la vremea respectivă, subversiv; astăzi, perceput însă de cei mai mulţi exegeţi ai grupului drept destul de puţin focalizat şi, cu certitudine, extrem de firav politic…
Ca şi cum lipsa evidentă de familiarizare cu intimitatea operelor, lacunele de informare bio-bibliografice, nenumăratele greşeli de gramatică, incredibila găunoşenie a argumentaţiei, fraza neterminată, absenţa unor rânduri (pag. 39), cacofoniile, ductul bolovănos şi căznit al frazării, deficitul de acurateţe al uzului natural al limbii, indigenţa fatală a unor elementare deprinderi ştiinţifice de utilizare a reproducerii /citării unui text (autorul în cauză, de pildă, nu ştie să folosească nici citatul indirect şi nici ghilimelele franţuzeşti şi, evident, nu ştie să facă nici atribuirea!), ca şi cum toate acestea, zic, nu ar fi prea de ajuns, Mihai Cimpoi lipeşte la finalul cărţii un apendice neavenit, cu totul toxic în proximitatea „Şcolii…”, scris nu numai prost, dar şi cu rea credinţă. El se intitulează „Promoţia de azi a Şcolii de la Târgovişte (Societatea Scriitorilor Târgovişteni)”. Nu are nimeni nimic cu Societatea respectivă (ca ea sunt nenumărate în ţară), dar să promovezi şi să transformi aberant această masă de oameni, fatalmente eteroclită (unii dintre ei scriitori doar în propria-le închipuire), într-un grup de succesiune directă a unei şcoli estetice exclusivist-elitiste înseamnă a-ţi compromite şi bruma de profesionalism incipient cu care ai fost acreditat, fie şi pe neve, la un moment dat. Citând trunchiat şi luând în sprijin câteva remarci din O istorie condensată a literaturii române (1880-2000) de Henri Zalis, el însuşi membru SST (!), un grafoman şi un neîmpăcat duşman al modernismului (vezi între altele şi Luminiţa Marcu, O revistă culturală în comunism, „Gazeta literară”, Editura Cartea Românească, 2014), uitând parcă definitiv pe ce lume şi în ce lume literară trăim, Mihai Cimpoi atribuie demesurat şi total nelămurit „noilor târgovişteni” (!!!) calitatea de a scrie în spiritul modelului, construind, adică, în negativ, ca şi aceştia, nu?, conform invocatului „principiu blagian al valorificării răului în pozitiv”, pag. 173, o literatură din altă literatură. „Ei (noii târgovişteni, n.n.) se vor înălţa…, scrie complet ilizibil interpretul de la Chişinău, nu pe «ruinurile» unei Târgovişte literare, ci pe nişte temeiuri solide, edificate de promoţia marilor începători (Văcăreştii, Alexandrescu, Heliade Rădulescu, Cârlova) şi de promoţia celor care au fost exponenţii măreţiei epice (?) demonstrate tocmai într-un timp când «ruinurile » îşi trimiteau spectrul.” Ceea ce, să mă ierte Dumnezeu, cu toată indulgenţa şi mila care îmi călăuzesc în acest moment judecata, dacă nu e vorba despre nişte „ortaci” de-ai domniei sale, e mai mult decât o glumă. Şi asta chiar dacă, pentru a da o şi mai mare greutate afirmaţiilor făcute, Mihai Cimpoi îşi semnează expres opul, cum se va fi înţeles cu siguranţă deja, pe lângă nume, şi cu titlul, cu totul de prisos, de academician… Ba face ce face dumnealui – ca să se ştie peste nouă mări – de rezumă, într-un final, frumuseţe de subiect în două limbi şi ruseşte…
Închei rândurile de faţă cu bine simţitele cuvinte din Avertismentul cu care debutează romanul Paltonul de vară (1996) de Mircea Horia Simionescu, poate chiar mai nimerite în cazul de faţă… „Prima, şi poate cea mai importantă, recomandare pe care o pot adresa celui care deschide această carte este de a o închide imediat, de a o prinde între degetul gros şi arătător – ceafă a unui şobolan mort, descoperit seara în aşternut – şi de a o azvârli cu toată scârba şi înfiorarea pe fereastră sau în rigola străzii şi a ecologiştilor”.
Mihai Cimpoi, Anatomia fiinţei. Şcola literară şi artistică
de la Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2016