Voluminoasa culegere de texte consacrată relației dintre politică și cultură realizată de Aurel Sasu și de colaboratorii d-sale, Liliana Burlacu și Doru George Burlacu, pare a se focaliza pe un sens pesimist. Să fie imposibilă o conviețuire în termenii bunului simț a celor două domenii de larg impact social, de-atîtea ori surprinse în raporturi de acută intoleranță reciprocă? Aurel Sasu crede că da: „Murdăria lor, a acestor lupte, (…) cu tot cortegiul de ipocrizii și intoleranță, a existat dintotdeauna și, probabil, va supraviețui oricăror lecții de inutilă pedagogie a culturii”. N-am cuteza a-l contrazice. Mai cu seamă noi, cei ce-am străbătut deceniile comunismului, suntem înclinați a socoti că există un antagonism latent, ireductibil în relațiile dintre politică, manifestare cu caracter pragmatic, ancorată într-un prezent brut, și cultură, mai cu seamă sub înfățișarea aspectelor sale creatoare, manifestare abstrasă, cu o imanență sieși suficientă. Un antagonism care, în anume circumstanțe, dobîndește un caracter violent. Opiniile asupra subiectului, firește, diferă. Caragiale, bunăoară, nu ezită, după ce a recunoscut, într-o scrisoare către Vlahuță, gloria lui Dante, „Un pasionat nebun de politică… răzvrătitor; amestecat în oribile războaie ale anarhiei italiene; bătut; fugar din cetatea lui prin munți și cîmpii; gonit din «ingrata» lui patrie, pe care ajunge s-o blesteme”, să tragă o concluzie rezonabilă în termenii epocii: „Nu crede cumva, după cele de mai sus, că aș fi partizanul artei cu tendință. Nu! Să ferească Dumnezeu! Am rămas cum mă știu, partizanul neînduplecat al tendinței cu artă…”. În schimb I. G. Duca oferă, de pe pozițiile intelectualității politice, o soluție diplomatică: „arta și politica nu pot decît să se apropie și mai mult în timpurile în care trăim. Caracteristica vremurilor noastre e de a contopi într-o sinteză supremă toate manifestațiunile activității omenești”. Cum era de așteptat, Arghezi se dezlănțuie pe ambele direcții. Nu-i cruță nici pe confrați, nu-i cruță nici pe politicienii interbelici, înregistrînd opțiunea lor pe care o consideră deopotrivă nedemnă pentru interesul meschin, pentru oportunismele fatale criteriilor spiritului: „Artistul și-a căutat întotdeauna un stăpîn, politica lui găsindu-și stabilitatea gîndirii și a inspirației în legăturile dintre boier și slugă (…). Artistul preferă infinit dependența materială către un prinț, un stareț sau un prelat, cu prețul independenței artistice, și nu are să se felicite de camaraderiile de pură politețe și ipocrizie ale miniștrilor față de cetățeanul egal în falsificare cu ei”. Pe de altă parte, comportarea lumii politice: „Gravă indicație pentru eficacitatea națională a partidelor noastre politice, în general, nici unul din ele nu are un program cultural stabilit”. Sau: „Pe toată linia, an de an și zi de zi, breasla scriitorilor a fost trădată de toată lumea, și politică și literară”. Concluzia netă: „Literatura nu are a se felicita de raporturile cu politica sub nici o formă”. Cuvinte din 1929, însă cu o rezonanță care nu pare să se fi risipit. O mențiune specială se cuvine acordată unui text al lui C. Noica, de-o duritate pe care n-am putea-o aprecia decît drept cinică, în consonanță cu disocierea filosofului de artă, religie, istorie, mostră de fanatism a ideii, într-un fel pandant al artei pure: „Căci e un lucru ciudat: anumiți oameni simt că sunt scriitori. N-ar putea să ne spună bine de ce și în baza cărui articol; dar o simt. Se vede din purtarea lor, din aerul de siguranță cu care intră în Ministerul Instrucțiunii, din aerul de satisfacție cu care ies de acolo și din o mie de alte indicii mărunte dar sesizabile. Inconvenientul pe care-l prezintă faptul că nu există încă o definiție a scriitorului constă mai ales în aceea că nu mai știu ce i se cuvine acestuia și ce nu. (…) Este scriitorul un om de talent și atîta tot? atunci ce nevoie are să i se dea bani pentru cărți; să fie trimis în străinătate ca să viziteze muzee; sau să i se creeze condiții bune de trai? Toate astea nu-i sporesc talentul. I-l recompensează, admitem. Dar cîți scriitori din această categorie au dreptul, în Țara Românească, la recompense naționale și de stat?”. Ezitînd pur și simplu a-l socoti pe scriitor un intelectual, autorul Devenirii întru ființă îl acceptă în cele din urmă în categorie, nu fără pitorești grimase ale concesiei: „Este scriitorul un intelectual? Dacă voiți. În orice caz, un soi de intelectual foarte curios: un intelectual care profită uneori mai mult dintr-un fapt divers decît dintr-o revoluție de idei. (…) Ce putem face pentru el? Să căutăm să-l înțelegem. Cît despre ajutor – i-a dat mai mult Dumnezeu decît îi putem da noi, oamenii”. Un text în felul său memorabil…
Însă antologia pe care o avem în vedere are drept centru de greutate totalitarismul instaurat în țară după 1944, care a răsucit raportul și așa dubios în principiu dintre politică și creație înspre abuzuri fără precedent. Odată cu suprimarea presei libere, cu obligativitatea doctrinei partidului unic, cu prigoana dezlănțuită împotriva elitei intelectuale, oamenilor de litere nu le rămîneau decît două opțiuni: fie sumisiunea necondiționată la cerințele puterii, fie tăcerea. Arghezi, care a avut curajul de-a nu ceda un număr de ani, vorbea de faptul că scriitorii se aflau într-o „aproximație de două lumi”, prima a unei schimbări istorice iluzorii, a doua a dărîmării turnului de fildeș. Directiva politică se substituie libertății de cuvînt, spontaneității creatoare, existenței conforme cu normele sale naturale. Urmează, după cum prea bine se știe, lungul cortegiu al trădărilor. În deschiderea sa se află paginile imunde ale celor mai devotați scribi ai aberației oficiale, deopotrivă novici ai arivismului și autori mai vîrstnici care nu se îndurau a rămîne pe dinafară. Un N. Moraru ia o vajnică atitudine, încă din 1945, împotriva celor ce doreau a menține independența presei: „De la 23 august însă, se tot protestează, se cere libertate pentru presă. Și cînd te gîndești că niciodată n-au fost atîtea ziare în țara noastră ca astăzi! S-a invocat libertatea presei, cînd a fost suspendat Universul, s-a cerut libertatea ei, cînd a fost oprit Curierul-Curentul. Cine sunt cei care au cerut-o! Sunt acei care, fofilîndu-se în partidele «istorice», s-au transformat în scut al reacțiunii, sunt acei care formează cuiburile legionare camuflate”. Nu fără a urma sumbra amenințare a puterii samavolnice care însemna în sine suprimarea oricărei libertăți de conștiință: „Presa, în regim democratic, este o armă în mîinile poporului pentru lămurirea diferitelor probleme, armă de luptă împotriva reacțiunii. Lupta necruțătoare de astăzi cere măsuri energice și hotărîte”. După cum un Mihai Novicov se pamează în fața unui sinistru text sovietic: „Păstrînd proporțiile și ținînd cont de condițiile specifice ale țării noastre, nu sunt oare îndrumările date de A. A. Jdanov indicații precise pentru tînăra noastră literatură progresistă? Oare nu se pune și în fața scriitorilor din R. P. R., cu ascuțime arzătoare, sarcina de «a înfățișa poporul nostru nu numai așa cum este astăzi, dar a-l privi și așa cum va fi mîine»? Și nu sunt oare eroii muncii din R. P. R. luptătorii căliți de partid, inovatori și raționalizatori, tocmai tipul de oameni care anticipează asupra înfățișării morale «de mîine» a poporului nostru?”. La rîndul său, M. Beniuc nu se dă în lături de la partitura lozincardă cea mai penibilă: „scriitorul trebuie să fie totdeauna de partea mulțimii, iar în mijlocul ei să fie mesagerul forțelor celor mai înaintate ale istoriei. Îndrumătorul său nu pot fi decît aceste forțe, în cazul nostru concret, ideologia marxist-leninistă, Partidul. Cunoscînd bine drumul Partidului, poți să te consideri tu însuți îndrumat și poți nădăjdui, la rîndul tău, să devii îndrumător”. Și un supliment: Poetul crede de cuviință a atribui partidului discreționar nu doar o calitate de Muză (apreciind că „succesul versurilor sale, atît cît a fost el înainte de 23 august 1944 și cît este el astăzi, se datorește în mare parte acestui fel de îndrumare” partinică), ci și o postură de bodyguard critic. Întrucît cei ce l-ar putea contesta pe autorul Mărului de lîngă drum ar fi „dușmanii” partidului, în măsura în care partidul se războiește cu ei nu-i apără și propria valoare literară? Infatuarea și ridicolul se amestecă astfel în părți indiscernabile: „Astăzi, cei pe care-i supără proza mea sunt dușmanul de clasă și aceia care, în loc de imagini realiste, au în cap scheme construite în birou despre realitatea noastră, dar mai cu seamă dușmanul de clasă”.
O prestație distinctă o prezintă tînărul Petru Dumitriu. Încercînd a ocoli limbajul grosier al adeziunii partinice, ambițiosul prozator săvîrșește ocoluri speculative spre a ajunge în același punct cu confrații citați, dar cu o alură „intelectualizată”. Suprimarea libertăților s-ar justifica prin faptul că libertatea nu e un „lucru în sine” ci o modificare a raportului dintre fenomenele date (concesiv, la factorii sociali sunt adăugați și cei naturali), în duh marxist: „Metafizicienii trecutului (în care numărăm pe dnii Heidegger, Jaspers și Sartre) vorbesc de libertate, căutînd să dea fel de fel de înțelesuri faptelor existente. Ei nu se gîndesc că problema libertății se rezolvă numai schimbînd faptele existente. Și pentru ei, și pentru noi, libertatea e o relație între om și societatea care-l cuprinde, și între om și natură. Dar, pe cîtă vreme ei vor să schimbe mintal această relație, noi vrem s-o schimbăm real, concret, în fapt”. Dacă libertatea individuală „absolută” ar fi doar „un basm”, de ce să nu celebrăm societatea așa-zisă „liberă de exploatare”? De aici apoteoza societății comuniste drept o întrupare a conceptului de „societate liberă”: „Încă de mult, răspunsul creatorilor de frumos a fost și rămîne acesta: Alegem societatea liberă, ne luptăm pentru societatea liberă. Este în interesul cel mai vital al creatorului să ajute, din toate puterile, la crearea condiției fundamentale pentru libertatea creației sale, această condiție fiind libertatea societății”. În felul acesta, în raport cu zelatorii de tip primitiv ai sistemului, un soi de clovni roșii, autorul Cronicii de familie încearcă a face figura unui clovn alb, al unui Pierrot, precursor în această privință al unor Al. Ivasiuc și N. Balotă din decursul „epocii de aur” (ar fi fost binevenită și antologarea lor).
Cine lua distanțe față de mentalitatea regimului totalitar? În antologia pe care o prezentăm, ne-am putut opri la Mircea Damian, care, prudent totuși, mizează pe cartea unei „neutralități”. N-ar dori să indispună nici una din părți, din care pricină se lamentează doar indirect de injoncțiunile partidului discreționar: „Uite că am ajuns, fără să vreau, la un punct foarte însemnat. Intenționez anume să spun că românul este un fel de om care vrea toate libertățile pentru el și nici una sau aproape nici una pentru semenul lui. Voi da un exemplu care este la îndemîna tuturor: tramvaiul. Ați văzut că vine, uneori, cîte un tip cu gălăgie și pretenții, cu aluzii la «vremurile democratice pe care le trăim» și la tot felul de drepturi și libertăți – pînă cînd face rost de un loc comod”. Neîndoios se află aici o referință doar un pic voalată la adresa reprezentanților puterii, dar, speriat pesemne de consecințele unor opinii fățișe, gazetarul se întoarce cu o fermitate formal mai accentuată împotriva năpăstuitei opoziții: „Ce mă uluiește pe mine este faptul acesta extraordinar și de necrezut: oficioasele partidelor de opoziție sunt mai intolerabile decît cele guvernamentale! Cum le calci nițel pe picior – te și pocnesc și te fac «sluga comuniștilor»”. Mai ferm se dovedește Tudor Teodorescu-Braniște, pe care „un ziar guvernamental” l-a declarat nu mai puțin decît „agent provocator”. Riposta sa e de-o ironie bine țintită: „N-am știut că, cerînd legalitate – adică: respect pentru lege, – comit un act de provocare. Cer iertare cu cea mai adîncă umilință. Folosesc, însă, acest prilej pentru a da confratelui meu informații care par să-i lipsească; i le dau, firește, între patru ochi. Nu sînt numai agent provocator – cazierul meu e mult mai încărcat. Am luat parte activă la asasinarea lui I. G. Duca, Armand Călinescu, V. Madgearu și N. Iorga. Am fost unul din conducătorii rebeliunii legionare. Am fost ministru în guvernul lui Horia Sima, la Berlin. Am scris pentru Ion Antonescu. Principala mea ocupație, acum, este aceea de pungaș de buzunare pe platforma aglomerată a tramvaiului. Agent provocator sunt numai în puținele ore care-mi rămîn libere…”. Și mai categoric se manifestă N. Carandino. Acesta afirmă pe șleau ceea ce se putea lesne constata, dar ceea ce, mai cu seamă în 1946, reprezenta deja un tabu: „Libertatea se pierde ușor și se recîștigă greu; acest adevăr dovedit în doctrină se verifică prin experiența de fiecare zi. În ale presei, îndeosebi, drumul înapoi spre ceea ce astăzi ni se pare un paradis pierdut este cu osebire anevoios. Deoarece, în ciuda progreselor care s-au realizat – a unor progrese certe dar instabile, suntem departe de a fi atins starea de nestînjenire a scrisului (relativă și ea) dintre anii 1920-1938, necum nivelul de independență și de securitate dinaintea primului război mondial”. Pentru a adăuga sarcastic: „Firește, există astăzi gazetari de modă nouă pentru care libertatea presei este o problemă secundară iar independența un viciu personal, un fel de manie sau de boală incurabilă”. Cum să nu i se pregătească în final gazetarului de la Dreptatea, temnița?
Am lăsat la urmă articolele lui G. Călinescu, pe cît de dornic de-a se înregimenta în rîndurile „intelectualității progresiste”, pe atît de perdant pînă la sfîrșit. Ajungînd la dureroase umilințe din partea cîrmuirii adulate, autorul Bietului Ioanide a nutrit o vreme speranța naivă că i se va permite o anume dedublare elitistă. Mai întîi iluzia că e un participant la putere, datorită deținerii unor funcții pe care le enumeră cu superbie: „Ca director al ziarului Națiunea, ca membru în Comitetul executiv al P(artidului) N(ațional) P(opular), ca deputat reprezentant de pături mijlocii, eu am o direcțiune care nu se poate discuta cu facilitate și cu oricine”. Apoi o genuflexiune la persoana întîi plural, care i-ar suplimenta calitatea unei reprezentativități, „Noi profesorii universitari și scriitorii democrați reclamăm favoarea, care, de altfel, ne e pe deplin acordată, de a ne așeza în fruntea luptei pentru noua ideologie. Universitatea trebuie să fie și va fi centrul preocupărilor ideologice”. Apoi un gest pe care-l dorea cordial-încurajator față de criticii „noi”, marxiști-leniniști sadea, care abia așteptau să-l disloce și să-i ocupe locul: „Rămîn încredințat că, prin sforțările noastre comune, ale tinerilor critici ca d. Crohmălniceanu, de care am vorbit, și d. Ion Vitner (doctrinar cu gustul documentării serioase, combatant leal și delicat, în sens marxist obiectiv, nu obiectivist), vom izbuti să trecem la faza constructivă a culturii progresiste învingînd negativismul steril și deprimant”. Nu mai puțin nervul critic al Călinescului tresărea reflex în fața inepțiilor sovietizării și ale limbii de lemn. Din care motiv, exasperat, introduce „șopîrle” în discursul ce-și propunea a fi conformist pînă la capăt. Solidei inculturi a activiștilor li se opune cerința culturalizării. „Activitatea literară progresistă este dificilă. Ea cere cunoștințe filosofice adînci, pregătire istorică foarte severă și mari calități cerebrale și morale”. Psitacismul versificației curente este astfel amendat: „Poetul nu va repeta ca un papagal ideea goală, conceptul «Eu sunt poetul optimist!…», ci va reprezenta metaforic sentimentul de bucurie. Să dau o pildă. Articolul 12 din Constituția U. R. S. S. sună: Munca în U. R. S. S. este o datorie și o chestie de onoare a fiecărui cetățean capabil de muncă – după principiul: «cine nu muncește, acela nu mănîncă»”. Aceasta este expoziția ideologică a ideologiei leninist-staliniste. Poetul însă se va feri să rimeze ideologic, căci ar cădea în didacticism cacofonic: «Cine nu muncește/ La prînz nu pășește»”. Nu-i scapă lui G. Călinescu nici apucătura „actualizării” cu orice preț, care se afla în vogă. Se spunea în acele vremi, să presupunem că doar anecdotic, însă nu mai puțin semnificativ, că la liceu, la o oră de biologie fiind vorba de bursuci, profesorul a găsit cu cale să-și informeze elevii că… bursucii cei mai mari se găsesc în Uniunea Sovietică. G. Călinescu ia o poziție delectant ambiguă: „Mă rog, audiem un curs de aritmetică și profesorul informează că 2+2 = 4. Ce poate el adăuga explicativ în sens marxist? Că exploatatorii antici au inventat numere ca să țină socoteala sclavilor? E rizibil. Anatomistul ne arată inima și ne roagă să observăm că e totdeauna în stînga. Aș vrea să arate ce ar putea adăuga el ca marxist?”. Și, culmea ironiei, tot Divinul Critic atrage atenția: „În sînul nostru, al progresiștilor, sunt numeroși dușmani strecurați pe tăcute, și care profită de firea noastră luatoare în rîs, încearcă a forța nota, dînd lucrurilor severe, nuanțe bufone, ca să compromită cauza”. De reținut așadar că G. Călinescu însuși, deși se identifică cu „progresiștii”, în fapt nu renunță nici el în unele momente la „nuanțele bufone”, aidoma unui funambul ideologic.
Ne-am fi bucurat dacă volumul absolut meritoriu coordonat de Aurel Sasu ar fi cuprins și referințe la intelectualii noștri care s-au alipit într-un fel sau altul de cîrmuirile cele mai discutabile de după 1989, cele ale lui Ion Iliescu și Traian Băsescu. Unii cu nume dintre cele mai sonore, probînd că traseul relației vicioase dintre cultură și politică nu pare a fi luat sfîrșit.
Aurel Sasu, Politică și cultură, antologie de Aurel Sasu, Liliana Burlacu, Doru George Burlacu, Ed. Școala Ardeleană, 2016, 794 p.