istorie literară
ȘTEFAN ION GHILIMESCU

Maiorescu după Maiorescu…

Articol publicat în ediția 6 / 2017

Comemorarea lui Titu Maiorescu, la 100 de ani de la trecerea din viaţă în nemurire, resuscită o serie de vechi întrebări (unele încă fără răspuns), pe care şi le-au pus la vremea lor câteva generaţii de literaţi. Cea mai stăruitoare este legată, fireşte, de paradigma Maiorescu. Se naşte critica literară românească odată cu el? Prin ce elemente a fortiori a marcat-o personalitatea lui odată pentru totdeauna? Şi apoi, în ce măsură magistratura corifeului junimist a fost şi poate fi considerată în continuare modelul prin excelenţă al unei critici curajoase şi neobosite, menită, cum el însuşi sublinia în Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), a apăra „formele estetice cele mai curate” şi a descuraja cu fermitate „producerea de maculatură literară”, ce „ameninţă a falsifica judecata publicului şi a îneca lucrările cele mai bune”? Se poate reduce „curajoasa veghere a criticii” doar la un atare deziderat? Mai facem oare critică literară astăzi, precum Maiorescu, pentru a preveni şi preîntâmpina o „epidemie literară”? De ce a fost nevoie, în deceniile şase şi şapte ale secolului trecut, ba chiar mult şi după aceea, de o adevărată luptă pentru „reabilitarea” scriitorului şi „reconsiderarea” operei sale critice?

Un G. Călinescu, ne amintim, considera critica de direcţie maioresciană o formă perimată, necesară, cu siguranţă, la vremea ei, din punct de vedere al trebuitorului suport cultural de dezvoltare şi progres al naţiei, în context european, dar depăşită, din cauza aşa-zisei „mediocrităţii necesare” a criticului, şi în opoziţie cu gradul de dividere a funcţiilor unei literaturi care se dezvoltă totuşi după alte legităţi şi se autoinventează în permanenţă. Critica, se pronunţa Călinescu, nu poate avea un caracter imuabil…

În plină epocă de înflorire a extremismului naţionalist (1937-1940), fără să se fi manifestat până atunci ca un adept al criticii maioresciene (ba chiar dimpotrivă!), E. Lovinescu realizează cea mai bună monografie a fondatorului Junimei, id est, T. Maiorescu, Ed. Pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1940, o lucrare care valorifică magistral, faţă de alte încercări, şi bogatul material evenimenţial din primele două volume de Însemnări zilnice, jurnalul adică, ţinut de Titu Maiorescu încă de la 15 ani, îngrijit şi publicat, cu inerente dificultăţi de translare din germană în română, de I. Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre emulii din prima generaţie postmaioresciană, fost student al autorului foarte timpuriului tratat de Logică. Incredibil dar adevărat: prea puţinii comentatori la zi ai lucrării lovinesciene, completată mai apoi cu Titu Maiorescu şi contemporanii săi (1943-1944) şi Titu Maiorescu şi posteritatea sa critică (1943), nu au băgat de seamă la momentul respectiv că Prefaţa autorului fixa cu deosebită precizie, rezumând de fapt teza întregului demers analitic, atenţie! „marele rol, împlinit cu simţ de orientare, talent şi autoritate morală, rol necesar atunci şi actual şi acum” (s.n.) a întregii acţiuni culturale, literare şi politice a lui Maiorescu. Citind în acestă cheie monografia Maiorescu, personal sunt încredinţat că, prin ampla sinteză documentar-analitică, atent elaborată cu câţiva ani mai înainte, dar pusă pe piaţa literară la exact o sută de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, olimpianul critic a fost, efectiv, recuperat, reinventat şi restituit cu profesională scrupulozitate spiritului modernităţii. Eliberat, în sfârşit, în acest spirit, de poza unui olimpianism judecătoresc, aulic, şi interpretat pentru prima oară din perspectiva unităţii morale şi aderenţei cu sine a omului ca chintesenţă a unor multiple însuşiri dar şi inerente angoase, Lovinescu atribuie lui Maiorescu rolul Îndrumătorului, situat „la răspântiile culturii române”, de unde veghează, ca şi odinioară, cu aceeaşi autoritate, care „i s-a menţinut şi astăzi, pentru că pleacă din însăşi izvoarele spirituale fără moarte ale logicei, bunului-simţ, bunului-gust, şi s-a realizat într-o formă pură, fără vârstă”.

Reţinând apodictul imuabil al acestei judecăţi şi privind mai îndeaproape lucrurile, se impune de făcut o observaţie categorică. E. Lovinescu a adoptat el însuşi, la rigoare, până la un punct, în ultimii ani ai dramaticului deceniu patru din secolul trecut, modelul conservatorismului luminat (în artă şi în politică) al lui Maiorescu (un adept al rigorii clasice şi al regalităţii până în clipele din urmă ale vieţii), fiind ferm convins, ca şi înaintaşul său cu mai bine de patruzeci de ani mai înainte, „că nu e cu puţinţă ca un popor să se bucure de formele dinafară ale unei culturi mai înalte şi să urmeze totodată înlăuntru apucăturile barbariei” (sublinierea mea). Cu această filozofie, valorificând în mod excepţional întinsul material inedit pe care i-l oferea Jurnalul, încercarea de reconstituire biografică a criticului va aborda, în mod excepţional, alături de cursul vieţii lui Titu Maiorescu, şi latura ei intimă şi psihologică, caracterizată de un imens efort de supraordonare logic-raţională, atât de intens pilduitor şi rezonant pentru ultimii ani de existenţă ai lui Lovinescu. Un aspect tratat în tot cuprinsul lucrării cu deosebită atenţie şi fineţe, intens scăldat de un cald fluid intuitiv…- o spun fără nicio reţinere. Înzestrat deopotrivă cu bogate daruri ale sensibilităţii şi inteligenţei, bine temperate însă de „un anticipat sentiment al relativităţii”, în viziunea lui E. Lovinescu, care transformă într-un comentariu plin de sens diversele evenimente atât din viaţa omului, cât şi a literatului, politicianului sau magistratului, consemnate în paginile Însemnărilor, Maiorescu nu s-a impus şi nu şi-a dominat epoca nici prin „mari calităţi” şi nici prin „însuşiri excesive”, ci prin tăria şi „echilibrul forţelor sufleteşti”, subordonate unor convingeri şi idealuri nestrămutate.

A fost acest „om armonic”, dar lipsit de genialitate, cum crede E. Lovinescu (ca „ruptură a echilibrului forţelor sufleteşti”), acest caracter, ce şi-a dominat moraliceşte opera, un critic literar? Criticul cu literă mare, dacă vrem? În contextul epocii lui – o epocă ce făgăduia şi nu ţinea, cu planuri mari şi realizări mici –, titlul respectiv (“inexistent până la dânsul”), scrie E. Lovinescu, „a căpătat numai cu timpul o solemnitate ce îi acordă azi mai mult decât conţine”. În această privinţă, continuă autorul Isoriei civilizaţiei române moderne, „în afară de cele patru sau cinci articole de la începutul activităţii, întreaga lui operă critică nu e numai fragmentară, ci şi ocazională: recenzii, necroloage, rapoarte academice, polemici, colaborare cerută pentru diverse publicaţii festive. Cu atât de mari mijloace intelectuale şi însuşiri de scriitor, după o jumătate de veac de activitate literară, sună concluzia, el se prezintă, aşadar, posterităţii numai cu trei volume de articole: fenomenul merită subliniat şi cercetat”. Şi ce subliniază şi fixează perfect motivat mai departe E. Lovinescu? Un desăvârşit „gust al modestiei” PRIMULUI CRITIC ROMÂN (vezi ediţia „Minerva”, 1972, pag. 573), ale cărui studii „chiar sunt considerate ca simple păreri personale, notele, indicaţiile unui cetitor, ale unui simplu om din public. […] Modestia venea însă şi din conştiinţa unei reale fărâmiţări a unui bloc ce nu s-a realizat niciodată”. Scriind fără răsplătire bănească, la fel cu V. Alecsandri, M. Eminescu, Ion Creangă, pentru E. Lovinescu, Titu Maiorescu n-a fost nici măcar un scriitor în sensul profesional al cuvântului. Pentru urmaşul său, adevărata operă a lui Maiorescu rămâne imensul lui efort de creare a personalităţii, manifestată în multiple faţete şi „într-un stil de viaţă compus din elemente legate într-un puternic fascicul”. Profesor, om politic, avocat de afaceri şi un scriitor care şi-a asumat un rol istoric în cultura ţării, personalitatea lui Titu Maiorescu a impus şi impresionat pe contemporani, în opinia lui E. Lovinescu, constituind o bornă şi în viitorime, „printr-o conştiinţă a demnităţii personale (s.n.), adică prin unitate de reacţiune şi caracter”; prin lipsa de ambiţii a omului, „incapabil de tranzacţii în materie de convingeri, cu o vădită sforţare spre imparţialitate şi impersonalitate”.

Scrisă la maturitate, cu perfectă stăpânire şi înţelegere a biografiei omului şi multiplelor avataruri ale coagulării operei, monografia lui E. Lovinescu despre T. Maiorescu (completată imediat cu Titu Maiorescu şi contemporanii săi şi Titu Maiorescu şi posteritatea sa critică) marchează nu numai începutul adevăratei şi fundamentalei posterităţii critice a unei mari personalităţi a culturii române, dar şi cel mai important demers de valorificare modernă a valenţelor unei opere, ce are puţin obişnuita putere de a fi mereu exemplară şi actuală. Din nefericire, din cauza nefastei „turciri” a ţării, ca urmare a instalării cu tancurile la Bucureşti a regimului marxist-leninist, de după cel de al doilea război mondial, atât T. Maiorescu cât şi E. Lovinescu au devenit, în concepţia propagandei comuniste, de inspiraţie jdanovistă şi stalinistă, unii dintre pricipalii exponenţi ai culturii imperialiste de tip occidental, împotriva cărora şi căreia s-a declanşat o teribilă prigoană ideologică. Excepţionalei trilogii exegetice dedicată de E. Lovinescu primului critic român, unul dintre marile momente de sinteză a tinerei culturi româneşti, i-a fost furat în chip samavolnic timpul necesar pentru a putea fi receptată, comentată şi asimilată în mod natural, deşi, sigur, criticilor din prima generaţie postlovinesciană unele idei ale exortaţiei pro Maiorescu a criticului de la Sburătorul nu le erau chiar complet necunoscute. O dovedeşte înaintea oricui foarte receptivul şi informatul Tudor Vianu care, în Trei critici literari, Editura Biblioteca pentru toţi, 1944, dedică filiaţiei primului critic un triangular studiu de caz: T. Maiorescu, M. Dragomirescu, E. Lovinescu. Cum însă cu o floare nu se face primăvară, reacţia acestei generaţii de critici în noile condiţii social-istorice, când, efectiv, i s-a băgat pumnul în gură, fie nu s-a mai produs niciodată, fie a trebuit să fie amânată mai bine de două decenii, până când, serios deturnată, uneori, într-o atitudine şi un limbaj de circumstanţă, a putut găsi (încă sinuoase şi dificile) căile întoarcerii raţionale la argumentele estetice ale Întemeietorului. După o atât de îndelungată perioadă de excomunicare ideologică, punctul de vedere al lui Şerban Cioculescu, exprimat târziu, potrivit căruia critica maioresciană ar fi „o critică perimată în timp”, aproape că nu mi se mai pare un sacrilegiu…. Să râmânem însă deocamdată în perimetrul dirijismului cultural, sever subordonat sferei politico-ideologice a partidului unic, cel care, după modelul fratelui mai mare de la Moscova, urmărea distrugerea oricărei forme de creaţie autentică, ce ar fi putut aduce aminte de vechiul regim politic şi aşa-zisa „decadenţă burgheză”.

Într-un articol publicat în revista Lupta de clasă, nr. 4/1949, intitulat Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale, Leonte Răutu (doar membru C.C. al P.R.M pe atunci, căci mai târziu a devenit principalul ideolog al culturii democrat-populare, sic!), califica orice eventuală concesie făcută culturii şi literaturii burgheze drept „obiectivism vegetarian”, etichetând totodată convingerile lui Titu Maiorescu în domeniul teoriei literare drept concepţia unui adevărat „pontif al formalismului în artă”, exprimată de un „spirit cosmopolit” prin excelenţă… „Înarmaţi cu teoria marxist-leninistă şi cu experienţa oamenilor ştiintei şi culturii din Uniunea Sovietică, scria L.R., să ducem un război necruţător împotriva ploconirii în faţa culturii occidentale, imperialiste, un război necruţător împotriva oricăror influenţe ale ideologiei burgheze în rândurile noastre”. Primul care îl atacă dur, după această directivă, pe Titu Maiorescu, este un C.I. Gulian, el însuşi muştruluit sever şi acuzat de acelaşi Leonte Răutu că nu înţelege spiritul doctrinei materialist-dialectice, în urma publicării unei Introduceri în sociologia culturii. Acest Gulian, devenit membru titular al Academiei Române, din 1955, şi rămas în funcţie până în 2011 (!!!), amantul şi „eminenţa cenuşie” de care se folosea din plin Maria Banuş în relaţia fagocitară cu Ceauşescu, fost duşman neîmpăcat al lui Constantin Noica şi Lucian Blaga, s-a ilustrat în deceniul cinci al secolului trecut, cu o râvnă demnă de o cauză mai bună, drept cel mai înrăit duşman al lui Maiorescu şi al întregului raţionalism critic interbelic. A însăilat, de altminteri, prin 1950, unul dintre cele mai deşuchiate şi ruşinoase atacuri (Titu Maiorescu, exponentul ideologiei reacţionare a regimului burghezo moşieresc) la adresa celui care criticase cu vehemenţă arta cu tendinţă, arătând, cu numeroase exemple din poezia şi proza timpului său, că patriotismul, politica, preceptele morale şi gnomice nu au ce căuta în artă. Înainte de a schimba foaia şi a deveni popularizatorul vulgar al existenţialismului francez şi specialist în folclor african, la îndemnul lui C.I. Gulian, tânăra activistă Georgeta Horodincă concepe o aiuritoare convorbire imaginară cu „nerecuperabilul” Titu Maiorescu (vezi Adio, domule Maiorescu!, în Gazeta Literară, nr. 49 din 8 decembrie 1955), în care, pe un ton obraznic şi indignat, pe care nu încetează să şi-l etaleze ostentativ, ridicola activistă îi prezintă ilustrului om de cultură, nici mai mult, nici mai puţin, decât volumul de versuri Mărul de lângă drum (1954) al lui Mihai Beniuc, în care s-ar afla, după părerea sa, „versuri de o rară splendoare”, tipice „poeziei noi a vremurilor noastre”. În dezacord cu rezerva pe care o trăda atitudinea inflexibil-severă a criticului, propagandista, ce va dezerta ea însăşi din sistem, sfârşind mai târziu pe malurile Senei, se trezeşte ţinându-i lui Titu Maiorescu o adevărată lecţie politică despre remarcabila gândire originală a lui Mihai Beniuc, facultate decelabilă, chipurile, în viziunea, concepţia filozofică şi artistică a acestor poezii, din care, torturându-l cu sadism, îi citeşte, fireşte, abundent. Acuzat cu perfidie, într-un limbaj sub demnitatea unei opere cu adevărat exemplare, că îşi apără în continuare vechile concepţii (!!!) şi că astfel incriminează „toată poezia noastră actuală” (!!!), criticul este forţat pe tot parcursul grotescului curs de îndoctrinare literară care i se ţine post-mortem în coloanele Gazetei Literare, să asculte cele mai stupide şi absurde aberaţii, cum ar fi şi aceasta, atât de goală de orice conţinut, că „noi (propagandiştii politicii comuniste, cu siguranţă!) găsim în versuri(le) (lui Mihai Beniuc) mândria noastră, a celor care trăim prefacerile revoluţionare ale ţării noastre şi care luptăm pentru înfăptuirea lor”. Odată târât în această discuţie fantasmagorică de grotescul aparat de propagandă al partidului comunist, asemeni altor personalităţi de prim rang ale culturii noastre, lui T. Maiorescu i s-a organizat, pentru a fi complet eliminat din conştiinţa publică şi viaţa literară, o furibundă campanie de presă. Pe urmele lui C.I. Gulian, care între timp devenise academician, într-un serial din Gazeta Literară, 26 ianuarie, 24 iulie 1958, un Savin Bratu îşi propune şi cheamă şi pe alţi confraţi aflaţi în primele rânduri ale propagandei de partid la lichidarea „fantomei lui Titu Maiorescu”. De succesul acestei operaţii de compromitere a concepţei lui despre „arta pentru artă” ar „depinde însănătoşirea literaturii române, desprinderea ei de erorile trecutului şi chiar înfrângerea tendinţelor liberaliste, «revizioniste şi împăciuitoriste» recente” (apud. E. Negrici, Iluziile literaturii române, pag. 252). Pentru confuzul Savin Bratu – la ce ne-am putea aştepta? – literatura, ca parte integrantă a cauzei partidului, nu este nici ea o reflectare pasivă a noului gata dezvăluit, ci un instrument special de sprijinire a creşterii noului de-a lungul luptei sale până la victoria finală. La rându-i, după ce îşi aduce şi el în perioada negrului dogmatism neo-sovietic nepreţuita contribuţie la dezvăluirea „caracterului reacţionar al teoriei autonomiei esteticului”, autonomie firească în arte, pentru care a militat extrem de pertinent, dar şi decent, încă din anii tinereţii, Titu Maiorescu, viitorul estetician lukácsian, N. Tertulian (soţul Georgetei Horodincă) îl atacă într-o carte, de care la Paris (după 1982) nu-şi mai amintea absolut deloc, pe criticul român care, între cele două războaie mondiale, a iniţiat prin întregul său demers analitic, inclusiv „reinventându-l” pe Maiorescu, o primă întemeiere estetică a criticii româneşti. Simptomatic pentru alunecările şi intoxicarea ideologică pe care esteticianul şi filosoful marxist N. Tertulian le-a trăit în perioada realismului socialist (definit pentru prima dată la noi de N. Moraru în broşura Realismul în literatură, 1948), la comanda secţiei de propagandă a partidului, el va încerca, aşadar, folosindu-se de o serie de pseudoconcepte, să pună sub semnul întrebării şi să discrediteze întreaga operă a lui E. Lovinescu, în total şi compromiţător dezacord, la rigoare, cu întregul spirit al acesteia (vezi N. Tertulian, Eugen Lovinescu sau contradicţiile estetismului, ESPLA, 1959).

Anatemizarea metodică a spiritului criticii burgheze de către ideologii şi criticii de serviciu ai partidului unic, prin atacul deşănţat şi fără precedent la adresa reprezentanţilor de vârf ai criticii moderniste (Maiorescu era acuzat, de pildă, până şi de „greşelile ideologice” ale lui Creangă, iar Lovinescu de cele ale lui Camil Petrescu sau Hortensia Papadat Bengescu!), în fond, nu a fost decât o concertată campanie a statului totalitarist de stalinizare, după model sovietic, a întregului câmp literar. Marota acestuia a rămas, până târziu în anii şaptezeci ai secolului trecut, realismul socialist, „metoda fundamentală a literaturii şi criticii literare sovietice”, prin care partidul – cum era stipulat în Satutul Scriitorilor Sovietici – nu numai că dirija şi controla efectiv literatura, dar era şi principalul făuritor al noilor ei principii de creaţie, concepte metodologice şi funcţii agitatorice… Importatorii şi popularizatorii metodei realismului socialist sovietic la noi (Mihai Novicov, Ion Vitner, Ovid S. Crohmălniceanu, în principal) visau din confortabilele poziţii pe care le ocupau în structurile administrativ-politice ale statului socialist ca partidul să-şi exercite veşnic rolul de control asupra literaturii, invitând făţiş „să i se tragă un picior în spate” celui care ar fi îndrăznit să iasă din rând. „Acolo unde slăbeşte ofensiva noastră ideologică, scria Ovid S. Crohmălniceanu în broşura Pentru realismul socialist (1960), începe imdiat contraofensiva inamicului”. Pe frontul promovării dirijiste a realismului socialist, devenit repede singura „concepţie de creaţie literară” recunoscută oficial, în acele vremuri, în ţara noastră, alături de numele celor citaţi mai înainte, cercetătorii perversului fenomen pot descoperi, cot la cot, atât în nefastul deceniu dogmatic (1950-1960), dar şi mult după, o pătură întreagă de culturnici, între care excelau prin zel şi servilism Traian Şelmaru, Silvian Iosifescu, Paul Georgescu, Mihai Gafiţa, Sergiu Fărcăşan, Vera Călin, Al Simion, Eugen Luca, Emil Boldan, aproape toţi făcând parte din activul de partid în domeniul criticii literare.

Revenind la nucleul iradiant al criticii literare majore, născut în exerciţiul de o viaţă al practicării ei cu har, modestie şi demnitate de un T. Maiorescu şi E. Lovinescu, trebuie spus că, în condiţiile ubuescului regim comunist de la noi, reconsiderarea şi eliberarea lui din închisoarea gândirii totalitariste a cunoscut un proces tortuos. Cu studii de psihologie şi litere în ţară, şi stagii de perfecţionare în Germania şi la Paris, profesorul Liviu Rusu, scos samavolnic în 1948, ca şi Lucian Blaga, de altminteri, de la catedra de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, în ciuda opoziţiei înverşunate a lui N. Tertulian (mă voi referi altă dată la acest episod; poate şi la alte polemici!), reuşeşte la mijlocul anului 1963 să pună şi altfel „problema lui Titu Maiorescu”. Dintr-o scrisoare pe care esteticianul clujean i-o trimite lui Tudor Vianu în anul cu pricina (vezi Scrisori către Tudor Vianu, vol. III, 1950-1964, ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, note de Geo Şerban, postfață de Florin Țurcanu, Editura Minerva, 1997), se înţelege că articolul intitulat Însemnări despre Titu Maiorescu, şi publicat în Viaţa Românească nr. 5/1963, îi fusese cerut profesorului clujean – cine ar fi crezut ? – chiar de cel care, cu un deceniu şi jumătate în urmă, cum ne amintim, declanşase monstruoasa operaţiune de răstălmăcire şi lapidare metodică a operei critice a mentorului de la „Junimea”, recte de nimeni altul decât de Leonte Răutu! Acesta, sedus pur şi simplu de „interpretarea marxist-leninistă” (!!!) a corespondentului lui Vianu, făcută operei lui Maiorescu, s-ar fi hotărât să-i accepte pledoaria, ba mai mult, să şi i-o publice, în nu mai puţin de 24 de pagini de revistă!, în regim de urgenţă! Nu vreau să comentez aici nici faptul că „reabilitarea” lui Titu Maiorescu s-ar fi făcut la comandă politică, iar cineva din sistem a avut nevoie şi a profitat de ea, nici cât de tributară sau nu este ea în realitate canonului marxist. Vreau să atrag atenţia doar asupra perversităţii raporturilor dintre factorii de decizie ai puterii politice şi simplii muritori, fie ei şi literaţi, în anii dictaturii proletariatului, citând şi o altă mărturie despre acelaşi episod, făcută peste un deceniu de acelaşi Liviu Rusu… Ea este consemnată în paginile numărului 155/2008 ale revistei Cultura de publicistul Constantin Coroiu, cel care realiza, în 3 aprilie 1974, pentru Radio Iaşi, înregistrarea conferinţei ţinute la Casa Pogor din localitate de către profesorul Liviu Rusu, însoţit de Alexandru Dima, conferinţă în care primul a vorbit şi despre momentul inaugural a „reconsiderării” lui Titu Maiorescu. Citez varianta vorbită de Liviu Rusu, înregistată pe bandă magnetică şi apoi transcrisă de Constantin Coroiu: A venit comemorarea lui Caragiale, în 1962: 50 de ani de la moartea sa – un nou prilej ca, pornindu-se de la nişte afirmaţii ale acestuia, care până la urmă s-au dovedit nefondate, să înceapă din nou o întreagă ofensivă împotriva lui Maiorescu, în toamna lui ‘62… Am scris un memoriu, fără intenţia de a-l publica, ci numai să sesizez forurile cu dovezi precise, cu citate de texte, cum spune prietenul Dima, cu citate precise, ce se spune şi ce spune autorul. Şi am reuşit să fac să ajungă acolo unde trebuie: la Comitetul Central. Am lucrat trei luni la acel memoriu care în manuscris cuprinde 75 de pagini. Aşteptam rezultatul. Odată mă pomenesc că, fără să se schimbe măcar o virgulă, ci doar titlul, apare în «Viaţa Românească» (…) Eu am spus: «Problema Titu Maiorescu» şi a fost schimbat «Însemnări despre Titu Maiorescu».