miscellanea
Florin Toma

O ţinere de „Mână”

Articol publicat în ediția 8 / 2017

Destinul unor cărţi se aseamănă cu aventurile unei femei frumoase. La început cochetă, elegantă, atrăgătoare, având asupra sa arma favorită a acelui „nu-ştiu-ce” sau „vino-ncoa” – pumnal ce duce direct la inimă (exerciţiu verificat!) – după un timp, însă apare deruta: nu mai ştie în câte suflete a intrat pe fugă şi în cât de puţine a rămas. Estimp, tot făcându-şi socoteala, frumuseţea ei începe să se faneze, apar ridurile, enzima Q 10 nu mai poate face faţă în nici un fel pe faţă, rochiile se mai descos pe ici-acolo, pantofii încep să se mai scâlcieze, iar farmecul se diluează încet-încet, difuzându-se şi pierind în recipientul cu rutină. Aşa păţesc şi cărţile.

De curând, mi-a picat în mână – prin bunele oficii „culturale” pe care mi le face băiatul blond de la „anticariatul” în aer liber din Piaţa Amzei şi care mă pândeşte zilnic: „Şefu’, am ceva pentru dumneavoastră… Cred că e-n franceză!” – deci, el mi-a întins într-o zi un fel de album, în format atipic, aflat într-o stare destul de precară, ca să nu spun jalnică, soios şi lipicios, cu vreo câteva file detaşate. Bref, o ruină bibliofilă. Se intitula „La Main”. Texte de Jean Brun. Encyclopédie Essentielle. Robert Delpire, Éditeur à Paris, 1967. Şi, ca să închei cu „ambalajul informaţional”, cartea era sustrasă – din când în când, în josul paginii este aplicată ştampila – de la Bibliothèque Française de Bucarest, având numărul de cotă: B 2644. Am privit scurt spre Ambasada Franţei aflată la doi paşi şi, fără nici un fel de alte scrupule, pe loc i-am subvenţionat blondului aldămaşul pe ziua aceea.

Volumul vreau să spun că e o bijuterie. La fel ca femeile de care vorbeam mai sus, dintre care unele, dincolo de veşmintele prêt-à-porter cam ponosite, cam tocite, boţite şi uzate, ascund surprize plăcute, plăceri magice şi desfătări nebănuite. Eseul despre mână, „instrument” magic cu performanţe extraordinare, unice în regnul animal – deci, cu importanţă fundamentală în evoluţia omului – este subliniat de ilustraţii foarte bine realizate ale unor artefacte aparţinând diverselor civilizaţii, precum şi detalii din tablouri şi sculpturi celebre, care au ca subiect mâna. Înfăţişând-o în cele mai felurite ipostaze.

Aş zăbovi puţin asupra autorului textelor, ca să ştim cu cine avem de-a face. Jean Brun (1919-1994), personalitate a culturii franceze, scriitor prolific, filosof specializat în Aristotel şi filosofia greacă (dar a scris şi despre Kierkegaard şi filosofia creştină), e cunoscut ca un gânditor creştin (a colaborat la „Catholica” în ultimii ani ai vieţii), dar, mai presus de toate, ca un violent conservator. În cartea sa, Les Vagabonds de l’Occident (1976), a criticat virulent toate aspectele vieţii moderne. În diatribele sale înspumate au intrat, de-a valma, „valori” ale civilizaţiei materiale şi spirituale, de la jargoanele existenţialist, heideggerian, fenomenologic, teilhardian, sartro-freudian, freudo-marxist, ajungând, ca într-un fel de parcurs umoristic, până la climatizare, planificare, urbanism raţional, supermarketuri, centre sportive, centre medicale şi universitare…etc.etc. – care, toate contribuie la transformarea omului într-o fiinţă tot mai „excentrată şi mai excentrică”. Apoi, în Les Masques du désir (1981), nu se mai poate abţine şi dinamitează tot: dialectica, Supraomul (un mutant!), materialismul istoric, psihanaliza, anarhia, rock’n’roll, marginalitatea, sexul, violenţa, zen-ul, maoismul, homosexualitatea, tantrismul, marijuana, benzile desenate, karate, graffiti, revoluţia, existenţialismul, LSD-ul, marchizul de Sade, yoga, libertatea, Marcuse, pop-art, denunţarea ortografiei, ecologia, noul roman, pornografia, libertatea de expresie, contra-cultura, metodele active sau guerilla urbană … Deci, cam tot. Aşa încât, nu ne-ar mai rămâne decât credinţa religioasă!

Cartea „La Main” e mai serioasă. Este un studiu inedit despre om în general şi despre contribuţia mâinii la evoluţia speciei noastre. În viziunea sa diacronică, Jean Brun se referă la celebra „Les Recherches sur l’organisation du corps vivant” din 1802, a lui Lamarck, unde acesta face câteva observaţii extrem de interesante. În opinia sa, trei au fost marile privilegii ce i-au netezit omului calea evoluţiei: primul – poziţia orificiului occipital, care a permis capului să nu fie condamnat a sta mereu înclinat, ceea ce-i deschide un larg câmp vizual, prin care privirea poate cuprinde mediul înconjurător; al doilea – poziţia staţionară verticală ce a făcut posibil mersul, dar, mai ales, a permis eliberarea membrelor anterioare şi, în fine, al treilea – mobilitatea extraordinară a mâinii, cu tot ceea ce înseamnă aceasta: flexiunea antebraţului, capacitatea de rotire la 360 de grade a braţului (şi a palmei la 180 de grade), apoi abilitatea de a apuca, datorită degetelor (este primul gest al unui nou-născut!), maniabilitatea acestora şi, nu în ultimul rând, foarte important, multifuncţionalitatea palmei (pumn, căuş, protecţie, acoperire etc.).

Ei bine, pornind de la aceste capacităţi esenţiale – sigur, şi cu întrebările de rigoare: evoluţia a permis instrumentalizarea mâinii sau, dimpotrivă, prin calităţile ei „tehnice”, ea a contribuit la evoluţia speciei umane? – autorul parcurge un itinerar savuros (şi, mai presus de orice, instructiv, căci e sprijinit de nenumărate planşe!) în direcţia desluşirii misterelor acestui organ auxiliar uman. Mistere ce ne stăteau, pardon de expresie! la îndemână, dar pe care nu ne-am gândit niciodată să le scormonim.

Cum spuneam la început, femeile frumoase trebuie… descoperite la momentul oportun! Apoi, alintate şi mângâiate tandru, calin, uşor. Ca o fulgurantă ţinere de mână…