…Sau două fântâni. Sau două profunzimi. Sau două genuni.
Două entităţi care au răscolit grav marginea Imperiului. Doi peregrini veniţi de departe de pe două plaiuri diferite – unul din nordul Sucevei, celălalt din secuime – care au ocupat, cândva, Timişoara. O ocupaţie drăgăstoasă. Şi o ţin în continuare legată fedeleş în chingile vrăjite ale artei lor.
Doi trudnici slujitori ai Frumosului, a căror creaţie i s-a fost dezvăluită cronicart-ului – prin privilegiatura oferită de prieteni trainici ai locului – încetul cu încetul, de-a lungul scurtelor sale şederi în… nu ştiu cum vreţi să-i spuneţi: oraşul de pe Bega sau oraşul-martir.
Timişoara are aerul unei bătrâne doamne trecute şi petrecute în florisantul stil Art Nouveau (numai că trebuie să-i descoperi aceste neobosite calităţi), înzorzonată, înfiretată şi îndantelată în rochie cu volănaşe şi pe cap cu pălărie, ambele format Sissi, ceva cam trecută, dar coconoasă încă şi cu ştaif, visătoare, vanitoasă şi un pic snoabă, însă darnică peste măsură, înmiresmată rafinat cu Mittel-fragrance, încorsetată sever şi cu privirea sfidătoare, dar galeşă şi nebunatică (ar juca în secret şi cu farmec scene îmbăietoare cu şampanie…bubbles, bubbles…!), felină trecută prin timp cu răbdare, însă cu mersul drept, oţelit… bref! cineva care ar aparţine, total şi cu marginile neroase, genului Phoenix-„oldies but goldies”. La care, trebuie adăugate, în concentraţii necontrolate, curtizanerie, old-fashion, lux vetust, orgoliu, tact, leşin bovaric, suspin, răgaz, operetă, melancolie, prestanţă, eroism, negrabă, cumpătare. Dincolo de toate, însă rămâne doamna veşnic amorezată de Eugeniu de Savoia!
De aceea, Timişoara – tocmai pentru că este un suflet mare şi generos – este atât de primitoare şi de acomodantă. Acolo se simte o pneuma ce vine din miezul continentului.
Acolo au primit, mai demult, casă, masă şi destin doi artişti, care, astăzi, fac parte din patrimoniul culturii acestui loc magic: Suzana Fântânariu şi Péter Jecza.
Fereastra de dinăuntru
Ce forţă cosmică şi ce mişcare a planetei au împins-o pe Suzana să plece într-o bejenie curioasă, căci pornea în căutarea sorţii faste, din ţinutul acela de basm şi istorie al Băii Sucevei – aşezare măreaţă cu doar câteva mii de locuitori – spre a ajunge în celălalt capăt al ţării, într-o altă măreţie? Dar leagănul său a rămas acolo, la Baia sau Civitas Moldaviae (numită în trecut Târgul Moldovei sau, în izvoarele germane, Stadt Molde, Molda sau Mulda), printre ruinele din vechime ale unei aşezări caracterizate cândva, la 1339, într-un document, „cel mai mare oraş la răsărit de Carpaţi”. Spiritul blajin al Suzanei, dar corosiv când trebuie, liniştit, dar vulcanic şi veşnic scormonitor a rămas acolo, în istoria locului cu atâtea păţanii.
Baia nu a fost numai prima cetate de scaun a Moldovei, dar și un foarte important centru religios. În veacul al XIII-lea, misionari dominicani au ridicat aici o biserică, iar, în 1337, e amintită într-un document și o biserică franciscană, construită de sași (saşii, care veniseră de peste munţi, retrăgându-se din calea invaziei mongole!). În anul 1410, din porunca lui Alexandru cel Bun, s-a început ridicarea catedralei catolice, cea mai mare din Moldova de atunci, ale cărei impresionante ruine se văd și astăzi. Din 1420, Baia a fost și reședința unei episcopii catolice, desființată, poate, după Bătălia de la Baia, din 14-15 decembrie 1467, unul dintre cele mai însemnate evenimente din viața orașului. Atunci, oștile lui Ștefan cel Mare le-au zdrobit pe cele ale regelui Matei Corvin, armata maghiară suferind una dintre cele mai cumplite înfrângeri. Atunci au pierit peste 12.000 de oameni, și, scrie cronicarul Grigore Ureche, „singur craiul, rănit de săgeată foarte rău, deabea au hălăduit pe poteci, de-au ieșit în Ardeal.” În timpul luptei, în doar două zile şi două nopţi, orașul a fost distrus. Dar, reclădit casă cu casă, stradă cu stradă, mai târziu, când şi-a reluat activitatea. Astfel că, la 1561, pentru încurajarea negoțului, voievodul Alexandru Lăpușneanu stabilea aici patru iarmaroace pe an: la 13 martie, 29 iunie, 8 septembrie și 14 octombrie… Atât avem de spus despre Baia Sucevei. Acum. Doar ca să vedem cu ochii minţii ce tărâm de legendă Suzana Fântânariu a lăsat în urmă, dar l-a purtat neatins cu dânsa în suflet şi sub fruntea ei cea ’naltă.
După absolvirea Institutului de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj, în 1974, ajunge la Timişoara, unde se stabileşte şi creează, astăzi fiind profesor universitar doctor la Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest şi, totodată, un nobil cetăţean al urbei.
Din 1974, activitatea ei artistică n-are răgaz. A avut aproape o sută de expoziţii personale în ţară şi străinătate. Lucrează întruna, inventează mereu, arde în orice clipă. Incandescenţa ei tulburătoare se ascunde sub platoşa unei sensibilităţi emotive şi sfioase, excesiv de darnice. O dărnicie politicoasă, dar încărcată cu ciorchini de afecte, dulci precum strugurii copţi în aşteptare. Iar arta ei este într-o veşnică cercetare, căutare. Caută tot timpul alte idei, alte înţelesuri, alte forme.
Suzana Fântânariu e numele unui consorţiu universal ce stăpâneşte formele. Atelierul ei este un depozit de forme. Unele par îngheţate, fixe, imobile, parcă ascunzându-se în spatele mormanelor de timp, altele sunt vii şi plutesc prin aerul vetust al încăperii aflate la ultimul etaj al unui fost palat chezaro-crăiesc (cu scări late, gresie verde şi faianţă aproape imperială pe pereţi, cu uşi înalte şi canaturi păstrate de la începutul secolului trecut) şi în a cărui decrepită curte interioară, în semicerc – un fabulos decor atât pentru drame romantice, cât şi pentru viziuni neorealiste – s-au turnat nenumărate scene de film.
S-o luăm în ordine. Este profesor universitar doctor. Este coordonator de doctorate. Apoi, s-o luăm invers, în1985 – Bursa de studii, Academia di Romania, Roma/Italia, în 2005 – Bursa Constantin Brâncuşi, Cité Internationale des Arts, Paris/ Franța. Aproape 100 de expoziţii personale în ţară şi străinătate. După care, prin selecţie, amintim premii internaţionale: 1982 – Premiul Ex Equo, Banska Bistrica/Cehoslovacia; 1992 – Premiul I, Paris/ Franţa; 1993 – Premiul II, Maastricht/Olanda; 1997 – Premiul I, Sharajah/Emiratele Arabe Unite; 1998 – Medalia de Argint, Beijing/China; 1999 – Premiul de achiziţie, Trois Rivières/Canada; 2000 – Premiul Asociaţiei Artiştilor din Boemia de Sud, Ceske Budejovice/Republica Cehă; 2003 – Premiul de Excelenţă, Beijing/China; 2003 – Premiul I Gornji Milanovac/Serbia şi Muntenegru; 2011 – Mențiune de onoare/Istanbul/Turcia. Şi altele, mai apropiate. Urmează personalele. Apoi, apariţiile editoriale (ca autoare sau bibliografie despre lucrările ei), care umplu câteva rafturi din biblioteca de artă contemporană a României. Apoi, poemele ei, spuse simplu, fără înflorituri, în clipele de nostalgie, când suspină după increatul de Baia (creuzetul, retorta, cuibul, căuşul, Centrul…). Ascultaţi, aici, un poem dintre cele trei ce alcătuiesc volumul online intitulat: Identitate precară, din noiembrie 2014, un poem ce poate uşor cotropi orice teritoriu delicat: Uitat în manuscris A sosit corespondența / în decorul scenografic / din fața ușii cu gratii, / atelier de artist închis / cu zăbrele de umbre târzii. // Imaginez / fantome de lilieci / purtând în ciocuri amare / plicuri devastatoare / despre timpul unui artist. / Uimit, / citind rând cu rând / în oglinda piezișă / tăieturile subțiri / de pe frunte, sângeroase, / urmele de plâns pe obraz, /vene subțiri, transparente, / tremură gândul / că va fi condamnat / în-scris la singurătate / anonimat, prea mult nesomn / și vis interzis / semnat. // Artistul se-ntunecă / devreme, apus / cu răvașul adus de timp / între gheare de lilieci / în palme brăzdate, / deschis. / Monologhează blând, / șoptit a mirare, aplecat / temător întrebându-se: / -de la cine oare, de ce / scrisoarea arsă de timp / întunecă fața, orbindu-l / cu foc și pară, / cu cerneală violet, / cu grele cuvinte / ghiulele pe piept, / apăsat pe nedrept? / Artistul îndură prescris / incizia pe inimă, crestată. / Cu pana ascuțită ca un cui, / înțeapă timpul vâscos / amestecat din cenușă și foc. / Stinsă, durerea transpare / în chip de Pasăre Phoenix / înalt renăscând / liliecii, zburând mai jos / sub pamânt, ei, poartă / corespondența din cenușa de vis / între două lumi de artist / uitat în manuscris.
Suzana Fântânariu rămâne un spirit creator în continuă ebuliţie, într-o mişcare fără istov. A luat, de pildă, în 2014, uşile din Judeţeana de partid – în faţa căreia, atunci, în 17 decembrie 1989, zeci de mii de timişoreni şi-au pus zălog viaţa în schimbul libertăţii – le-a luat şi le-a dat o nouă înfăţişare. Le-a transformat. Exorcizând Răul din ele, prin fagocitarea diabolicului. Astfel că, obiectele respingătoare ale spaimei au devenit artă: fie imagini chinuite – toate vopsite în roşu sângeriu – ale victimelor represiunii, fie chipurile stâlcite ale torţionarilor. Expoziţia uşilor, deschisă la Memorialul Revoluţiei, este absolut cutremurătoare.
Iată dar, că, sub crusta unei linişti cucernice, obsecvioase şi a unui echilibru diplomat, deci, dincolo de acest înveliş de Curte, undeva în adânc, bolboroseşte magma sensibilităţii nestatornice, aflată perpetuu într-un dinamism gâlgâitor. Suzana tot timpul observă, meditează, caută, scormoneşte, interpretează (cum vrea ea şi cum doreşte ochiul ei interior), născoceşte, întoarce obiectul şi-l priveşte pieziş, dându-i o nouă formă, creează o altă dimensiune (dimensiunea antropocentristă Fântânariu!). Când pictează, de fapt sculptează tainele cromaticii universale, când sculptează, adună culorile într-o formă (aflată întotdeauna în vecinătate cu o forma mentis!), când face grafică, zeifică adâncul, iar, când compune poezie (pentru că da, ca orice artist, simte şi poetic!), de fapt, sculptează pictând grafică sau gravură. O ludicărie inventivă cu „Spaţiul şi Semnul” Sau, cum spune ea în paranteza unui fantastic pedant, sobru şi erudit studiu, „o dialectică a devenirii imaginii între planeitate şi obiect”.
De fapt, am ajuns la concluzia că, printr-o dedublare dibace, prin rafinare, ea se pictează pe ea însăşi cum pictează. Se cheamă Suzana Fântânariu, dar, în fapt, se desprinde din Suzana Fântânariu şi o pictează pe Suzana Fântânariu, în timp ce aceasta pictează. E ca o casă-vagon, cu ferestre interioare, unde, dintr-o cameră dai în alta, apoi, din aceasta, mai departe, în alta… Şi tot aşa. Până când, la final, ajungi la ultima încăpere, plină cu un bric-à-brac de gânduri şi proiecţii, ca nişte ectoplasme şerpuitoare. O încăpere însă fără fereastra care să dea în afară. În locul ei, apare în cadru o suprafaţă reticulară, ca un zid de lumină. Neuronii auriţi de Baia!
La cei 70 de ani ai săi uimiţi, pe care însă nu-i dai, senină, celestă, luminos despletită, ascunsă duios după masca unui apolinic dionisiac (deci, cum s-ar spune, apolisiac!), plutind într-o aparentă chietudine spumoasă (căci liniştea ei pare înspăimântată de atâta frumuseţe irosită în jur!), Suzana Fântânariu priveşte lumea de afară, mângâindu-i misterele. Din camera ei plină cu îngeresuri sacre, prin singura fereastră posibilă. Fereastra de dinăuntru.
Regele Bronz
Este ştiut că cronicart-ul nu se foloseşte decât de cuvintele sale şi numai ale sale. Dar, atunci când vorbeşte despre Péter Jecza – una dintre cele mai proeminente personalități ale artei plastice din ultimele decenii, artist emblematic nu numai pentru Timișoara sau România, ci pentru numeroase țări din întreaga lume – nu se poate abţine şi se recunoaşte incapabil să recurgă la alt titlu, decât la acela al unei lucrări a acestuia, datând din 1986. (NOTĂ: La fel cum face şi istoricul C. Prut în monografia sa, apărută în 2008 la Fundaţia Interart TRIADE – vom mai avea prilejul să vorbim despre asta – şi intitulată la fel, Regele Bronz).
Formularea – de un patetism subţire şi cu o putere de sugestie amintind nu de tragicul Rege Lear, ci de Menelaus, regele fericit, care domneşte mulţi ani în pace şi bogăţie asupra Lacedaemonului, alături de soţia sa, Helena, asta până la sosirea la curte a lui Paris, fiul regelui Priam al Troiei! – formularea, cum spuneam, are concizia, tăietura şi strălucirea exact ca linia bronzurilor lui Péter Jecza. Este ca un trofeu pe care nu oricine îl poate ţine deasupra capului. Ci doar învingătorii, artiştii voinţei şi supremii meşteşugari ai orfevreriei.
Nu cred că există în Timişoara un loc dedicat artei atât de original şi, totodată, de natural, de interesant şi de firesc, în acelaşi timp, precum Galeria Jecza. De fapt, sunt acolo două entităţi: Casa Jecza şi Jecza Gallery (care „aparţine” fiului artistului, Andrei, o somitate în domeniul pieţei de artă, cu studii făcute la Londra, la faimoasa casă de licitaţii Sotheby’s). Aici, în Galerie, au loc expoziţii temporare, unde expun artişti tineri sau consacraţi, ale căror lucrări sunt însă atent selectate, conform unor criterii la care „brandul” Jecza ţine foarte mult. Întregul complex se află sub „cupola” unei structuri aparte, numită Fundaţia „Interart TRIADE”, înfiinţată, în anul 2000, de Péter Jecza, împreună cu soţia sa şi cu prietenul lor, unul dintre cei mai mari colecţionari români de artă, Georg Lecca. Astfel că, am întâlnit la numărul 51/45 de pe Calea Martirilor, dincolo de un parc bizar dominat de statui, lucări finisate sau în proiect (ca un fel de câmp megalitic!), am descoperit, deci, în casa familiei Jecza, un adevărat muzeu personal, unic în Banat. Ulterior înfiinţării Fundaţiei, a fost inaugurată și Galeria Triade, cea mai mare galerie de artă contemporană din România, unde continuă evenimentele artistice ale fundației şi care a găzduit proeminente personalităţi culturale şi importante personalităţi. Aici, într-un cadru dominat de strălucirea de aur a bronzului şlefuit, am aflat că au loc nu doar expoziţii, ci şi alte performance-uri culturale, serate muzicale, literare, întâlniri cu artiştii bănăţeni, invitaţi din ţară sau din străinătate, lansări de albume şi cărţi. E un loc magic, peste care însă nu dai prea uşor. Trebuie să fii iniţiat. Practic, nu se cheamă că ai desluşit vreunul dintre misterele Timişoarei, dacă nu ai început cu Casa Jecza. Ceea ce, îndrumat de bunii mei prieteni, Suzana Fântânariu şi Marcel Tolcea, am şi făcut, într-una dintre zilele poleite cu aur ale acestei toamne.
Născut în 16 octombrie 1939, în orașul Sfântu Gheorghe, cu o copilărie și adolescență marcate de anii grei ai războiului, cu tatăl plecat pe front, și de privațiunile și lipsurile din primii ani postbelici, Péter Jecza şi-a început educația artistică în anii ’50, la Liceul de Artă din Târgu Mureş, în plină epocă a realismului socialist. Atunci a învăţat că se poate trăi şi din meşteşug, primind mici comenzi pentru primele sale lucrări, realizate sub îndrumarea profesorului său, Izsák Márton, care îi trata pe micii săi discipoli ca un adevărat maestru din vremurile medievale și renascentiste. Şi-a continuat formaţia la Institutul Ion Andreescu din Cluj – unde viitorul sculptor a avut profesori celebri, precum Romul Ladea, Virgil Fulicea, Kádar Tibór, Kós András sau Servátius Jenő. După absolvirea facultății, avea perspective de a rămâne asistent la institutul din Cluj, dar, cum ministerul nu aprobase postul, a venit la Timișoara, ca asistent la Facultatea de Desen. Singura sa legătură cu această parte a țării era Lugojul, orașul bunicilor săi paterni.
Acomodarea nu a fost însă ușoară. (NOTĂ: Povesteşte cu un şarm trist soţia sa, Sorina Jecza, într-un interviu, despre privaţiunile îndurate de tânărul Péter, la sosirea pe peronul Gării de Nord din Timişoara – un moment dramatic din viaţa viitorului faimos sculptor). După o noapte petrecută în gară și doi ani în care a împărțit o cameră de cămin cu alți patru colegi, a locuit timp de șapte ani în atelierul primit de la Uniunea Artiștilor Plastici. Orașul, în care domnea o atmosferă de modernitate destul de liberă, i-a oferit, totuşi, prilejul unor căutări și experimente pe cont propriu și i-a permis să se detașeze de academismul școlii de la Cluj. În perioada următoare absolvirii studiilor de artă (1963-1978), creaţia lui Péter Jecza s-a distins, constant, printr-un proces de căutări și de profundă asimilare a surselor ce l-au marcat, de exercițiu formal, de elaborare a unor practici și a unui discurs vizual supus imperativelor propriului său cod al creativității.
Exemplaritatea dascălilor săi s-a completat, în mod echilibrat şi personal, cu ceea ce oferea marea artă europeană, de la modelul sintezei Brâncuși, până la suprarealismul masiv, teluric, al lui Henry Moore, cu care contactul a fost copleșitor. Începând cu ultimii ani ai deceniului șapte, lucrările lui Péter Jecza formulează, într-un limbaj nou, propriu, încărcat de sens, întrebări legate de enigma existenţei și elanurile abisale ale fiinţei, de drama condiţiei umane şi şansele salvării ei, dându-le corporalitate sculpturală.
Casa în sine pare un uriaș labirint tăcut şi modern (construită după un proiect foarte îndrăzneţ, etajată, cu patio şi luminator, cu geamuri înalte ce deschid peisaje savant studiate din grădina interioară a curţii, cu pergolă la baza ferestrelor, cu scări derutante), placat cu dale sobre şi mobilat confortabil, emanând o atmosferă caldă, primitoare, atrăgătoare. Lumina pătrunde prin tavan, prin ferestre, vine parcă de peste tot, uluindu-te. Îţi vine parcă la fiecare pas să te opreşti, să te aşezi pe unul dintre fotoliile comode şi, privind în jur, să-ţi domoleşti stupefacţia comodă. Fiindcă ai ce. Pereţii sunt decoraţi cu tablouri aparţinând unor mari artişti, la tot pasul se ivesc firide luminate cu sculpturi ale lui Jecza sau ale altori autori, etajere, vitrine, instalaţii, obiecte, cărţi. Practic, fiecare cameră (nu ştiu câte sunt, nu le-am numărat!) este o mică sală de expoziţie. Sumedenie de galerii într-o galerie mai mare. Ca nişte alveole ale Frumosului, ca nişte eşantioane de feerie înşirate, pe care nu te înduri să renunţi a le mai admira. La parter, imensul patio, unde se află un pian şi scaune pentru un public meloman, este încercuit de lucrările în bronz ale lui Péter Jecza, aşezate într-o ordine aleatorie şi într-o abundenţă aproape supefiantă, căci privirea nu se poate opri pe rând asupra fiecărei lucrări dintre sutele expuse. Atât de perfect polisate sunt, încât, dacă faci greşeala să te roteşti, obţii percepţia unui văl de aur, greu, masiv, ce stă la baza unei cupole de lumină. Găsești acolo aproape tot ce a scornit mintea acestui mag şi au plămădit mâinile acestui meşteşugar al sublimului: de la emblematica Regele Bronz sau Monadele, Triadele desfăşurate, Frângerile, Formele îmbrăţişate ori Nudurile, extraordinar de sugestive prin esenţialitatea liniilor, până la Meditaţii, Noduri, Apropiere, Acustica (atenţie, realizată în 1968!!), Sâmburele familiei, Floralis, Cuplajele, Sărut. Omagiu lui Brâncuşi, Preludiile sau fabuloasa Fecunditate ori cutremurătoarea Libertatea noastră cea de toate zilele (din 1988!). Totul este de vizitat, fiindcă totul este decorat: biblioteca, sala de proiecţii, apoi, la etaj, dormitorul, baia(!) – sigur, nu există prea mulţi partizani ai acestei idei îndrăzneţe, dar n-are a face, viaţa merge înainte! – apoi colţuri, arcade, nişe, boltituri, rafturi. Totul e încărcat cu Artă.
Apoi, bronzul… A început să lucreze în bronz în 1970, ceea ce a fost o premieră la vremea aceea, deoarece, după război, la Timișoara nu s-au mai turnat lucrări de artă în bronz. În anii regimului comunist, procurarea bronzului necesar pentru sculpturi era în România o adevărată aventură, iar lucrările se turnau în semiclandestinitate în fabrici, cu concursul neoficial al directorilor sau maiştrilor. A reușit să aibă o colaborare de două decenii cu meseriași și directori de la Uzinele Mecanice Timişoara și, în ciuda costurilor imense de moment, lucrările aveau să-i asigure succesul și notorietatea pe care le-a dobândit mai târziu, atât în țară, cât și peste granițe. Obținerea pașaportului și scoaterea lucrărilor de artă din țară erau o altă problemă, căci bronzul era considerat material strategic, așadar interzis, așa că la vamă lucrările erau declarate ca fiind din metal, pentru a se evita complicațiile. De-a lungul anilor, Péter Jecza a vândut câteva sute de lucrări în străinătate.
Sculpturile lui Péter Jecza au fost expuse în Germania, Italia, Iugoslavia, Elveţia, Bulgaria, Egipt, Suedia, Austria, Cehoslovacia, Iordania, Irak, Brazilia, Ungaria, Belgia, Grecia, Spania, Uniunea Sovietică, Franţa, iar; începând din 1972, a organizat peste 40 de expoziții personale în România, Germania, Italia sau Elveția, unde a avut intrare la recomandarea unor colecționari de artă care i-au admirat lucrări expuse la Timișoara. Primul succes personal l-a avut cu o expoziție organizată la Wuppertal (Germania Federală), unde lucrările sale au făcut senzație și au constituit o surpriză, într-o vreme în care România era cunoscută mai mult pentru tradițiile sale artizanale, cu „Ciocârlii” şi „Căluşari”. Mai bine de 40 de ani, Timișoara a fost orașul în care Jecza a plăsmuit peste 700 de sculpturi în bronz și zeci de lucrări din lemn, dintre care multe se află în mari muzee şi colecţii particulare din întreaga lume.
Péter Jecza poate fi considerat şi un creator de şcoală, el numărându-se printre artiştii care au participat la întemeierea şi afirmarea Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii de Vest, unde a şi fost, timp de mai mulţi ani, profesor. Totodată a fost, pentru o vreme, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din Timişoara. A fost, de asemenea, recompensat cu numeroase premii şi distincţii, a devenit membru al Academiilor de Arte din România şi Ungaria iar, în anul 2000, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul Naţional Pentru Merit. A fost distins, de asemenea, în 1975 și 1978, cu premiul Dr. Ludwig Lindner în Germania şi cu două medalii de aur la Bienala Internaţională de Sculptură Dante din Ravenna.
Péter Jecza a fost și autorul a peste 15 proiecte de lucrări monumentale, cu care a câştigat numeroase concursuri, inclusiv naţionale, dar, din lipsă de fonduri, cele mai multe au fost abandonate. Unul dintre acestea a fost cel realizat pentru aniversarea a 700 de ani de atestare documentară a Timișoarei, care urma să fie amplasat în zona podului Michelangelo, dar nu s-a materializat niciodată, neavând finanțare. A reușit totuși să realizeze câteva lucrări de artă monumentală în parcul Alpinet din Timișoara, busturile matematicianului Dimitrie Pompeiu de la Universitatea de Vest, al orientalistului Körösi Csomo Sándor din Covasna, obeliscul lui Gheorghe Doja din comuna Dalnic, aflată în județul natal și reliefurile de pe fațada Casei Tineretului din Timișoara. În anii post decembriști a realizat, la Timișoara, busturile lui Romul Ladea, care i-a fost profesor la Cluj, și Bartók Béla de pe Aleea Personalităților din Parcul Central, lucrările Pietà de la Podul Decebal și Martirii, din spatele Muzeului Banatului, în amintirea zilelor sângeroase din decembrie ’89, precum și o lucrare dedicată Regelui Ferdinand Întregitorul, pe care artistul a donat-o orașului. Marele artist s-a stins în 24 martie 2009, după o grea suferință. În același an, municipalitatea i-a acordat, post-mortem, titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Timişoara.
Iată gândul Sorinei Jecza, soţia marelui artist – de o imponderabilă concizie – despre miracolul la care a fost martoră: „În esenţa ei, sculptura lui Péter Jecza rezultă din dinamica a trei entităţi: cubul, sfera şi erupţia. Elanul, forţa lăuntrică, ce determină întreaga mişcare a înţelesurilor şi, implicit, întreaga pulsaţie a formelor şi volumelor, a semnelor plastice, o reprezintă propensiunea celor două corpuri emblematice (cub – sferă) de a se contopi, de a realiza o sinteză. Avem a face cu eterna aspiraţie a eului reflexiv de a înfăptui contopirea principiilor contrare. Din unghi estetic, confruntarea cub – sferă transcrie dialogul, nu o dată tensionat, dintre arta clasică şi cea modernă. Acest releu, acest conflict, plastic, dar şi vizionar, cub – sferă, conduce la o largă desfăşurare de tensiuni şi antinomii, artistice şi meta-artistice, precum acelea dintre verticalitate şi orizontalitate, clasicitate şi modernitate, cea dintre natură şi cultură, dintre celest şi teluric, dintre eteric şi mineral.”
Odată ieşit la suprafaţă din acel adânc magic, din acel Centru al Timişoarei, chiar dacă la periferia oraşului, un loc straniu (în care energiile de Putere şi Frumos se ating şi simţi că te înfăşoară ca un voal de mătase nevăzut!), lumea se recompune greu, anevoios, icnit, gâfâit. Aidoma unui urcuş.
Ce nu duce nicăieri…