proză
CĂTĂLIN RĂDULESCU

PANTAGRUEL ȘI DOGMA

Articol publicat în ediția 11-12/2017

-Ziziţo, vezi să nu se ardă şi tranşa asta de cozonaci, că nu-′ş ce fac din tine! Ce Dumnezeu, acum două ore ai spart o covată întreagă de ouă! Şi erau de alea extra, de la Sofica de la moşie!…

– Acuşica mă uit, coniţă, doar am tras cu ochiu’ la fripturica din ăstălalt cuptor, că de asta mi-era frică mai degrabă să nu se arză!…

– Cimbru ai pus?

– Pus, pus…

– Şi mai mult usturoi? Că ştii că lu’ conaşu’ aşa-i place, cu mai mult sos de usturoi!…

– Pus, pus, coniţă! Da’ ştiţi, sireacu, cât să chinuie cu Postu’ aista în fiecare an de mănâncă după ce vinim dă la biserică dă la Înviere până face indigestie… anu’ trecut a trebuit să-l sculăm pe dom’ doctor Sofronie de la masă, să vie omu’ la noi că…

– Deh, dacă-i lacom, eu l-am făcut, eu recunosc că-i aşa!…

– Lăsaţi-mă, coniţă, să-i duc acum în biuró oarece, că nu-i foc!… E păcat să poftescă omu’! Zău!…

– Ba-i mai păcat să nu ţie Postu’ pân’ la capăt, că Domnul nostru Iisus Hristos a putut să sufere ca să ia de la noi păcatele, iar noi atâta lucru nu putem să facem din respect pentru El, să fim puţin mai cumpătaţi în partea asta de an?…

– Adevărat, coniţă – da’ dacă omu’ pofteşte?… Hai, lăsaţi-mă să-i duc barem lingura aiasta de salată de boeuf fără maioneză, colţurile aistea de cozonac şi oú’ ăsta alb ciobit!…

– Nimic, Ziziţo!… Doar roşiile fierte cu zamă cu sare şi pâine ş-atât!… Şi, de anu’ viitor, dacă-i e atât de greu să se abţie, îl pui să-şi ia bilet pentru câteva zile la Sinaia!…, zise bătrâna abraş.

– Haaai, coniţă!… Că e şi el un suflet, n-o fi…

– Isprăveşte, Ziziţo!… ’Aide, lasă pe domnu’ că-i om în toată firea!… Mai bine fii atentă, să nu mai faci p-aici vreo boroboaţă!…

– Da’ ce vă certaţi aşa, cocoanelor? intervenea tardiv şi cam în zeflemea şi nevastă-sa, care intra la rându-i în cuhnie, încheindu-se leneş la halat, după ce-şi terminase odihna de după-amiază destinată a nu i se face somn în acea Noapte deosebită.

– Uite, e vorba de mâncăul de fiu-meu şi lacomul de bărbatu-tău care pofteşte ca un copil şi abia ţine Postu’ cât de cât, noroc cu noi, că nu ştim ce face ziua-n oraş, las’ că precis se scoate el înainte să vie seara acasă!…

Aşa era.

Cu toate astea, se simţea captiv ca-n legenda Olandezului Zburător, doar că dânsul nu suferise de păcatul trufiei, ca să-l pedepsească Dumnezeu a fi pe cale să treacă acelaşi şi acelaşi promontoriu, fără să-i reuşească niciodată. Anul trecut aşa fusese, cam întrecuse măsura. De altfel, o întrecea ori de câte ori avea prilejul, la Capşa de exemplu, când mânca până când exaspera chelnerul, care, îngrijorat, în cele din urmă se cabra: „Coane Grigore, nu-ţi mai aduc nimica!” „De ce, măi Barbule? Eu să ştii că mai pot, de ce să nu-mi mai aduci?”. De fiecare dată însă, interdicţia rămânea în picioare, în acordul tacit-aprobator al celorlalţi convivi. În cele din urmă, ofta resemnat, aprinzându-şi ţigara: „Bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci adu-mi cafeaua…”

Anul trecut, doctorul Sofronie, după ce-l vizitase chiar imediat după masa de Paşti, când zorii erau încă departe de a înălbăstri ferestrele, continuase a avea o sărbătoare puţin mai complicată: imediat ce ajunsese acasă, primise un alt telefon de la un alt „pacient”, care se cerea degrab’ „consultat”; acesta pretindea că este la Universitate, că e vorba de un consult pentru Mihai Viteazul şi că cel care telefonase era chiar calul lui. Fusese bancul nesărat al cine ştie cărui student picat la Facultatea de Medicină mai an, care, în felul ăsta dorise să se răcorească, spre amuzamentul doctorului care povestea tărăşenia ori de cîte ori avea ocazia.

Se auzi un ciocănit discret în uşă. Ştia cine era. Ştia ce are să urmeze. Şi nu se înşelă căci, imediat ce tăblia uşii se deschise numai puţin, întâi văzu tava, apoi vasul cel mare cu polonicul în el, lângă care trona binecunoscuta cană, şi ea de argint cu picior şi toartă, în care ştia ce i se va pune spre a mânca împreună cu feliile de pâine frumos stivuite.

– Bietul băiat, să-l lase aşa, ca pe un câine să sufere de foame, ce dacă-i ajun de Paşti, n-ar trebui să-l chinuie atâta, zise bătrâna slujnică, în timp ce punea pe biroul masiv totul, începând să-i încarce cu grijă cana cu feliile de roşii ce se scăldau într-un fel de saramură uleioasă şi puţin sărată. Ia, conaşule de mănâncă, ia de-aici, că atât a vrut să-ţi deie zgripţuroaiaca, da’ las’ c-om vedea noi!…

Şi precizarea asta cu alură de promisiune îi trezea un déjà-vu, căci se repeta an de an, în anumite ajunuri pascale cu finalizări fericite, în altele rămânând doar vorbă-n vânt.

– Ziziţoo!… Ziziţooo!…, se auzi dinspre cuhnie imperativul zbieret ce nu prevestea nimic bun. Cât îţi ia ca să duci o tavă dintr-o cameră-ntr-alta, ai lăsat cea de-a doua fripturică de izbelişte, e pe cale să se ardă!…

– Acuş’, acuş’, vin acuş’ !… Bat-o s-o bată, coniţă, că abia am pus-o la cuptor, cum Dumnezeului să fie la un pas să se arză…?

– Că e sau nu la un pas, eu ţi-am zis să stai de veghe la cuhnie ş-aşa să faci!… Ia vezi ce fac cozonacii!…

– Sunt bine, mai trebui’ să să rumenească!…

– Aşa, vezi!… Aci să-ncremeneşti, pân’ o fi totu’ gata! S-a-nţeles?…

– S-a-nţeles, s-a-nţeles coniţă, porunca lu’ matale-i ca de obicei sfântă!…

– Aşa, da!…

– E, asta-i acu’, şi dacă li s-or arde toate alea, n-o fi bună ş-o tocană de cartofi în noaptea de Paşti? Că parcă simbolul contează, să fie reunită familia în jurul mesei în aşa o noapte sfântu’, nu?… Ce faci, dragă, tot munceşti, tot în biuró?

Era nevastă-sa, uşor cinic-non-conformistă, aşa cum începea să se vădească epoca ce contrazicea simbolismul cu minulesciene nuanţe romantic-reprimate. Se deplasa lasciv, cu discrete unduiri de felină, pe culoar, închizându-se fără grabă la cordonul de la capot, fiindcă tocmai ieşise de la duş. Închise uşa camerei, care, ca în fiecare an, după acea scenă cu final aşteptat, rămânea întotdeauna întredeschisă. Ghemul de voci dinspre bucătărie ce se aflau în contradictoriu sau în consens se auzeau la fel de strident, dar ceva mai înfundat.

Aşezat din nou la biroul impozant, privi la lucrurile din odaie nu mai puţin impunătoare ce, cu stilurile lor de diverşi Ludovici combinate cu piese ce purtau ca nume patronime de alţi monarhi, se îmbinau într-un fericit eclectism de bun gust, de o sobrietate elegantă şi moderată, ce dădeau un aer de adâncă pace burgheză încăperii. Pendula clasică, ce părea a descinde direct dintr-o poză napoleoniană, mărturisea calm şi nepăsător trecerea neînduplecată a timpului. Cele câteva tablouri parcă aduse pe pereţii săi direct dintr-o galerie a Luvrului întregeau peisajul. Contrastau până la ţipăt însă cu un altul, venit dintr-o altă epocă – de altfel, aşa şi era – din epoca de fapt contemporană, inaugurată în urmă cu zece ani, în vremea Marelui Război, la jumătatea acestuia, ultimul – era convins – pe care avusese nenorocul a-l cunoaşte Umanitatea.

Eclerorismul. Acesta era noul curent inaugurat în noiembrie 1916, într-un celebru de acum cabaret, dintr-o nu mai puţină cunoscută capitală a unui stat care reuşise a-şi păstra neutralitatea. Perspectivele nebănuite la început păreau să îmbrăţişeze infinitul, căci se dovediseră atotabolitoare de reguli, mai ales în artă, unde se întrevedea perspectiva ca până şi un punct aplicat pe tabla şcolară, de către un elev altminteri netalentat la desen, ar putea fi socotit artă. Iar cuvinte dintr-o gazetă decupate în prealabil cu foarfeca şi introduse într-un săculeţ, pentru a fi mai apoi răspândite pe masă şi copiate cu tocul pe o coală de hârtie puteau constitui cea mai savuroasă proză, dacă nu chiar cel mai desăvârşit poem – după cum filá în acel moment imaginaţia chinuită a intrepidului – iar asta era perfect posibil, căci prozodia în poeme ori prea multa coerenţă în acele catrene nu mai era obligatorie, ba chiar se sugera a fi contraindicată.

Curentul, benefic la început, ce se dorea a fi şi un strigăt de protest la adresa moralei dominante care nu reuşise cu toate prevederile ei de a stopa măcelul mondial – se dovedise a fi antidogmatic, împotriva unui dogmatism care, într-adevăr, prin gulerul prea strâmt al esteticii cu orice preţ golise, la rându-i, arta de orice idee cu adevărat vie, care să oglindească realităţile ce astfel s-ar mai fi putut corecta. Însă la rândul său, noul curent, prin însăşi înverşunarea sa, se putea constitui în una dintre cele mai periculoase dogme, care, declarând orice urmă de calofilie retrogradă, să deschidă perspective hegemonice a-talentului şi tuturor acelora care neavând urmă de aplicaţii în vreuna din Arte, ajutându-i cu noua dogmă a cărei singură regulă ce era tocmai abolirea oricărei reguli să devină stăpânii eterni, promovaţi în ierarhii după criterii abuzive, numai după gradul de înclinaţie vădit în artă, nu.

Cele două aparate de telefon, pe culoar şi cel de pe biroul său, începură să-şi urle strident avertismentul că sunt apelate.

– Lasă că răspunde domnul, Ziziţo! Tu vezi-ţi mai departe de treabă!…, se auzi strigătul comandantei-şef a operaţiilor din cuhnie.

Ridică receptorul greu de ebonită şi recunoscu imediat vocea sobră şi adâncă a Profesorului Emerit de la Institut, care totodată îi era şef de catedră la Facultate.

– Alooou… vă salut cu respect, domnule Profesor Emerit. Bine… Reculegerea cuvenită ce trebuie să ne fie caracteristică ajunului marii Sărbători… sigur… totul merge conform graficului stabilit, corpul-text al noii Teoreme este, ce-i drept, în stadiul de eboşă, dar suficient de închegat redactat, spre a fi putut trimite o copie colegilor noştri de la Academia din Zü… sigur… există mici divergenţe care au iscat ceva discuţii aprinse cu privire la Concluzie, însă în ce privește enunţurile formulate pentru Ipoteză şi Demonstraţie, părerile întrunesc deja unanimitatea… bineînţeles… exemplarul destinat tiparului va fi desăvârşit imediat după Paşti, Teorema va fi publicată în Gazetă în proximul număr, ţinându-i totodată pe colegii noştri de la Academia din străinătate la curent, oferindu-le şi dânşilor, imediat după publicarea în ţară, un exemplar translat… sigur, domnule Profesor… deja aprecierile pentru descoperirea noastră au atras superlativul, se anunţă şi un premiu, consistent pecuniar, ce va fortifica într-o măsură considerabilă Institutul nostru şi, din acest punct de vedere… sigur… sigur… vă salut cu respect, domnule Profesor Emerit, să sperăm că vom avea vreme frumoasă de Înviere… Sărbători fericite!…

Aşeză receptorul în furcă cu infinit respect, uşor, astfel încât, dacă interlocutorul ar mai fi stăruit o clipă la cască, să nu audă dezagreabilul păcănit. Pendula indica patru ore de la dejunul servit fix la ora 14:00 şi alte şase ore care mai rămăseseră până la Înviere.

– Mă duc să mă întind puţin pe divan, îs ostenită! Tu, Ziziţo, rămâi aici şi să fii cu ochii-n patru! S-a-nţeles?, se uzi glasul zgripţuroaicei care trecea acum prin exact faţa odăii sale de lucru.

– S-a-nţeles, s-a-nţeles, coniţă, du-te de te odihneşte făr’ de grijă, eşti pe mâna mea!…

Golul gargantuesc din stomac îşi semnaliza nemilos, din nou, prezenţa, dar nu era chip ca până la miezul nopţii să-l ostoiască cum se cuvine, în niciun caz cu ceea ce primise la prânz, necum cu ceea ce i se oferise pe tăviţă. Neavând altă opţiune, mai puse câteva polonice pline din zeama uleioasă şi totuşi neconsistentă, cu resturile de legume, şi începu să mănânce, cu ultimele felii de pâine. Privirea îi recăzu direct pe tabloul eclerorist, în contrast flagrant cu celelalte din încăpere, în stil clasic; putea evoca foarte multe lucruri, de exemplu, acum, cu petele de lumină ce cădeau pe dânsul, putea fi luat drept un ou alb, tare, uşor fisurat şi, de aceea, nepotrivit spre a mai fi vopsit în vederea expunerii pe o masă pascală, de exemplu. Da, da, poate asta voise să evoce autorul, pregătirea mesei de sărbătoare, acela fusese dat la o parte de preparator, separat de confraţii săi destinaţi colorării. Oul… De ce trebuia să fie oul, care, lăsat în pacea lui dintâi, putea simboliza neprihănirea – parte a unei dogme ce-i interzicea consumul într-o anumită perioadă a anului, stabilită de ierarhia pământească – căci Reprezentantul celei Cereşti, poposit pentru scurt timp pe Pământ cu aproape două mii de ani în urmă, nu dăduse nicio recomandare atât de expresă cu privire la hrană, ci doar le ceruse oamenilor să fie mai morali, subînţelegându-se că destrăbălarea, fie ea culinară, fie trupească nu sunt recomandabile pentru cei ce vor să vadă Împărăţia…? Asta era, niciodată aproape nimic nu poate fi până la capăt explicit şi exhaustiv spus şi, atunci, intervine problema cu subînţelegerea, de cele mai multe ori găsindu-se indivizii care, în orice domeniu, religie, viaţă economică sau chiar artă, interpretează orice legiuire, oricât de bine intenţionat ar fi fost ea redactată, în mod abuziv şi samavolnic, astfel încât să corespundă doar intereselor lor înguste şi contradictorii, spre aproape sigura nefericire a celor mulţi. Lumea nu avea probabil să fie niciodată suficient de înţeleaptă, încât, după stabilirea unui ansamblu de reguli simple şi de bun-simţ, posibil de respectat de către toţi, să nu pună alte corsete acţiunii umane, aşa încât, pe principiul acţiune şi reacţiune egală şi de sens contrar, nimeni să nu dorească, cu excepţia nebunilor sau a inşilor vădit rău intenţionaţi, să schimbe configuraţia socială posibil continuu, în anumite limite, a fi modelată atunci când apar inevitabile noi realităţi. Poate că…

Ciocănitul din uşă se reauzi de data asta cu un aer mai discret şi complice. Prima imagine fu ca de obicei tava, în diagonală introdusă. Pasul bătrânei slujnice deveni vioi, căci într-o secundă fu lângă destinatar.

– Ia aici, conaşule, că n-o fi foc!… Un pic de salată, scamele astea de friptură cum îţi plac dumitale, în sos de usturoi, ştraifurile aistea de cozonăcel şi pască, cu ouşorul ăsta pe care ţi l-am cojit de-a gata. Şi uite, şi zdreanţa asta de melcişor însiropat!… Ia şi te îndestulează, că-i mai mare păcatu’ ce scoate omu’ pe gură, nu ce înfulecă de foame şi nu-i bine să laşi pe nimeni să poftească, că ăsta-i chiar un mare păcat!…

Începu să îmbuce grăbit, precum un copil în faţa bufetului, îngrijat să nu fie surprins cu linguriţa în borcanul cu dulceaţă. Mesteca amplu trimiţând vremelnic în mustaţa impozantă ce devenise uşor gălbuie de la maioneză, firimituri de pâine, dar şi de gălbenuş.

– Mânca-l-ar mama, ce mănâncă el!, îl sărută bătrâna tandru pe începutul de alopecie, nerealizând că nu mai are în faţă pe copilul de zece ani din urmă cu peste trei decenii, ci pe bărbatul tocmai sărit binişor de patruzeci.

– Tiii, ce praf s-a strâns aici, spuse ea ajungând într-un colţ al camerei. Dacă mă laşi atât de rar să deretic, da’ las’, îndată ce trec Sfintele Paşti, nu mai scăpi!…

Termină de mâncat, convenind că era pentru prima oară în câteva luni când se sătura şi el ca omul cu ceea ce mâncase acasă. Şi-ar fi aprins ţigara, dar se simţea moleşit; pe umerii bătrânei menajere se materializa acum parcă tabloul eclerorist transformat în cele din urmă pe umărul respectiv într-un recipient încăpător cu ouă. Însuşi pictorul minunii din perete, a cărui producţie parcă nu mai seamănă cu un ou ciobit, indica la bucătărie care oval ţuguiat ar fi bun spre colorare și care nu. Îl vede neverosimul de clar, cu penelul în mână, indicând zgripţuroaicei ce să facă, iar aceasta îl ascultă supusă, intimidată de glasul adânc şi cavernos. Lângă, bătrâna slujnică strânge zâmbind toate celelalte accesorii pascale necolorabile într-un vas separat, hotărâtă, spre a nu-şi face păcat, să le ofere cui pofteşte. Doar că acţiunea şefului operaţiunii devine cu trecerea timpului din ce în ce mai arbitrară, în vasul destinat ouălor ce urmează a fi colorate poposind din ce în ce mai puţine, până când se ajunge a fi date la neconforme toate. Ziziţa nu mai e chiar atât de fericită, îl priveşte cu mâinile la gură şi ochii căscaţi, a ajuns în stadiul în care îi e frică şi să scuipe în sân, rezumându-se doar a-şi privi pe furiş stăpâna ce, aşezată pe un scaun de bucătărie, plânge cu umerii ce i se zguduie. În acel moment, sortatorul decretează clar, cu glasul său sonor de stentor: 1. niciun ou nu va mai fi colorat, iar sărbătoarea, din acel moment, va fi suprimată; 2. Covata cu ouă fierte, dar ciobite, se confiscă, devenind bun al întregii Umanităţi. Atunci el, în calitate de intelectual, crede că se cuvine a trece pragul bucătăriei, despre care află, ca printre altele, că nu mai este a sa, spre a interveni în apărarea…

– …scoală, cone Grigoraş, ce Dumnezeu, e aproape unu noaptea!…

Era doctorul Sofronie, care, din dreapta biroului, continua să-l zguduie încetişor în jilţ.

– Hai frate, scoală, altădată la vremea asta erai în pragul primei indigestii, nu te mai recunosc!…

– Sărăcuţu’, dormea aşa de frumos că mi-a fost milă să-l trezesc. Las’ c-o merge mâni, la a doua Slujbă de Înviere!…, zise milostiv bătrâna slujnică.

– Păi sigur, în noaptea asta a fost prea obosit, de prea mult Post ce a ţinut!…

– Lasă-l, coniţă, că pentru mine tot un copil a rămas, ce, las’ că n-am răbdat eu să pătimească omu’ până la capăt, tot i-am dat eu ceva cât te-ai odihnit matale pe divan!…

– Aşa, vezi, dacă nu-mi spuneai, eu nu ştiam… că parcă nu tot eu ţi le-am lăsat la mână, destul cât să vă săturaţi amândoi, ca să nu lepădaţi mai devreme…

– Vai, coniţă, da’ eu ştiu că matale ai suflet de aur, faci mata, aşa, pe reaua, doar de pamplezir. Hai să trăieşti şi Hristos a înviat!, mai zise Ziziţa lăcrimând.

Adevărat a înviat!, zise zgripţuroaica ciocnind. Vezi, vezi, nu te emoţiona atât, să nu dai în leaşin!…

– Hei, coane Grigore, m-a luat coana mare direct de la biserică şi n-ar fi fost chip să o refuz. Zicea să viu direct, ce să mă mai cheme prin telefon, mustăci doctorul umplând ochi două pahare cu vin roşu. Eu la minunăţia asta de pască m-am gândit tot drumu’ până aici, toate ca toate, da’ bunătatea asta mă dă şi pe mine gata, făcându-mă să risc o indigestie. Hai, Hristos a înviat!, să fim cu toţii sănătoşi şi, când ne-o fi mai rău, așa să ne fie, ca acum!, încheie dânsul scurta alocuţiune, în clinchetul general şi grăbit al vaselor, furculiţelor şi tuturor celorlalte accesorii.