proză
CRISTIAN GEORGE BREBENEL

CANDIDAT LA SINGURĂTATE

Articol publicat în ediția 1-2/2018

S-a trezit brusc. Fără vise. Un sentiment nefiresc, o presimţire reprobabilă în ochii înmuiaţi de întunericul cel învelise. Ce dracu-i cu bezna asta! mormăi, amintindu-şi luminile oraşului, oceanul acela de clipociri a cărui maree acum nu îi dizolva, ca de obicei, jaluzelele. Pipăind locul unde se găsea de obicei întrerupătorul, nimic. Sării ars de pe canapea spre zona unde intuia uşa. Se lovi cu arcada stângă de ceva ascuţit, probabil un corp de la bibliotecă. Căutând ieşirea, mâinile crispate îmbrăţişară pereţii într-o disperare totală, animalică. Ocoli de câteva ori camera. Dumnezeule, am fost zidit! Disperarea puse stăpânire pe el ca un ser otrăvitor injectat în creier, în inimă, în plămâni, în braţe şi picioare, în tot corpul. Când în sfârşit degetele prinseră butonul clanţei, izvorât parcă din lumea terifiantă a misterelor ce nu-i putea primi laşitatea, toate luară sfârşit. Îşi putu restructura în minte organizarea biroului şi aprinse lumina. Da, toate se aflau la locul lor. Se tolăni din nou pe canapea. Indiscutabil, un nefericit de vis, pe care-l uită imediat ce se trezeşte, îi dă târcoale. Vreun coşmar din acelea sinistre generate de surescitarea ultimelor săptămâni.

În prima parte a după-amiezii, sub soarele orbitor ce drapase pista cu lungi franjuri de raze, turbându-i pe toţi cu vibraţia lor infraroşie, timpul îi trecuse pe sub nas deghizat în sârgul monotoniei şi automatismului profesional. Sub pâraiele de sudoare schimbase două salopete fără să-şi dea seama. Ziua turbată ce-i sufocase apa minerală în pahar, soarele nemilos ce în concubinaj cu sticla-parbriz a turnului de comandă îi decoloraseră cerneala înainte de a scrie, puseseră stăpânire pe nervii lui, se revoltaseră împotriva autocontrolului său de slujitor al aerului, îndrumându i picioarele spre biroul serviciului de suplinire (unde abia reuşi să mormăie că se simte rău), spre rampa elevatorului, spre treptele scărilor de serviciu, spre autoturismul înăbuşit la rândul său de caniculă. Portiera frigea, încât fusese nevoit să-şi protejeze degetele cu vestonul. Abia aici realiză tragedia. Aerul condiţionat nu funcţionase de dimineaţă iar el, prins în vâltoarea sarcinilor legate de trafic, pur şi simplu uitase ca pământul să-l dea spre depanare. O asemenea călătorie sub tabla înroşită de sudoarea solară, nu-i una dintre cele mai plăcute, şi, fără să vrea, resturi ale unor amintiri răcoroase îi inundară imaginaţia. Se gândea cu plăcere la briza ventilatorului din living, căruia îi mai lipsea doar mirosul tonic al sării marine, la pocnetul mătăsos al cutiilor de bere scoase de la frigider, la zâmbetul Emiliei ce-i pregăteşte ceva răcoritor mângâind fin ca o regină a nordului cuburile de gheaţă. Mare lucru şi autosugestia asta! Dacă acum ar citi „Crăiasa zăpezii”, basmul acela drăguţ al lui Andersen, indubitabil s-ar mai răcori. În timp ce maşina se înşuruba în clima tropicală a şoselei aproape că visa. De câteva zile îi revenea obsedant în fiinţă, sentimentul straniu al unei întâlniri ieşite din comun. Vibraţia subtilă a motorului îi translată, de undeva din spaţiu, această stare. Dar arşiţa chinuitoare îl proiectă iarăşi în faţa ventilatorului, în faţa berilor reci, în faţa surâsului răcoros al Emiliei. Zâmbi. Cred că ar fi imposibil să facem dragoste dacă n-ar fi aerul condiţionat, descoperirea asta providenţială, gândi el cunoscând acest capriciu aproape cotidian al ei de a se iubi cât de puţin înainte de masă. „Cum vrei tu ş-apoi mâncăm” râdea ea sărutându-l pe unul din mameloane în timp ce-şi dădea precipitată jos bikini. Toate relele zilei păreau că se spală odată cu orgasmul. Urma un duş… Oare şi azi? Roţile înghiţeau kilometri cu aceeaşi sete cu care el ar fi sorbit orice lichid rece. Când a intrat în oraş, soarele lunecând lent, chinuitor, ca un elevator distructiv al cerului, coborâse sub nivelul capotei, lipsindu-l şi de protecţia superficială a acesteia. Atmosfera de acvariu termic pătrunsese prin ferestrele deschise instinctiv în faţa râului de umbră al clădirilor. A ocolit cele câteva străzi ce i-ar fi adus din nou o perspectivă însorită şi a intrat pe străduţa lui. Ceea ce l-a surprins a fost forfota stupidă a oamenilor şi maşinilor ce înotau disperaţi în potopul de aer fierbinte. Pe ăştia nu-i mai opreşte nimeni!? gânguri toropit un pic invidios. Opri motorul şi coborî în umbra nucilor din curte. Aburul lor de iod încins, ameţitor, îl simte şi acum în nări. Sufocat de vântul torid ce-i bântuia grădina, alungând umbra de sub arbori şi copertine, a reuşit să pătrundă în casă, lăsând maşina la discreţia valurilor de căldură. Aici l-a aşteptat o altă lume, ospitalieră, situată pe meridianul temperat al aerului condiţionat, hotărâtă în al recupera.

A invadat casa cu toată fiinţa, dispersând în jurul lui căldura acumulată, ofilind florile ce populau bucătăria şi vestibulul. Şi-a desfăcut o cutie rece de bere şi s-a trântit pe canapeaua din camera de lucru. Emilia nu era acasă şi într-un fel acest lucru nu i-a displăcut. Chiar că nu avea nici un chef de chestia aia cu „ş-apoi mâncăm”. A luat de pe măsuţă unul din cele trei cotidiane locale dar n-a putut citi nici măcar zece rânduri. A deschis şi a doua cutie de bere, încă o gură de lichid rece şi …. Niciodată nu a adormit atât de repede. Poate datorită îmbrăţişării încă plină de căldură a cămăşii de poplin, poate datorită alcoolului. Totul a dispărut pentru el. Lumea intimă a camerei i-a vegheat funcţiile vitale, ca un incubator, ocrotindu-l de cataclismul apocaliptic al unei lumi ce se sufoca.

Da, şi-a revenit integral. poartă în memorie toată după-amiaza. Ce se întâmpla însă acum în oraş de nu era lumină? Poate a căzut linia de alimentare! îi trecu prin minte. Dar lămpile din casă funcţionau normal. Trebuia să verifice dacă se comutaseră automat pe generatorul din subsol. Eh, cine ştie ce-o fi! Parcă trebuie să poarte el grija celor de la administraţia orăşenească! I se făcu aproape brusc foame. Trupul hrănit cu atâta disperare îşi cerea raţia de calorii. Privii ceasul. Era două şi douăsprezece minute. Se gândi că nu mai are rost să o trezească pe Emilia, care, când sosise, era evident că îi ocrotise somnul, şi se îndreptă în vârful picioarelor spre bucătărie. În bucătărie îl aştepta un bileţel. Emilia îl anunţa că este la o familie prietenă şi se întoarce la unsprezece. Pesemne că peste bilet trecuse cu privirea hipnotizat de arşiţă. Urcă scările, deschise glasvandul şi pipăi cu privirea abisul ce pusese stăpânire pe dormitor şi în care pătrundea încet, ca un gaz rar, lumina de la bucătărie. Patul era neatins. Afară, noaptea se lupta cu lumina anemică a bucătăriei. Părea că vrea să-i arunce înăuntru negura prin geamuri. Ce s-o fi întâmplat cu Emilia? De la unsprezece la două sunt trei ceasuri trecute. Apucă telefonul. La familia respectivă nu răspundea nimeni. Avu, pe moment, o idee salvatoare. Va da un telefon la ofiţerul de serviciu. El îi va spune ce sa întâmplat, fiindcă oricum nici dinspre aeroport nu se aude nimic şi doar el a completat listele de trafic pentru noaptea asta. Telefonul sună în gol. Încercă şi la direcţie, la recepţie, la distribuţie, la toate serviciile aerogării. Urechile se sprijină pe anatomia isterică a telefonului care sună, sună, inutil. Dă telefoane la poliţie, la uzina electrică, pompierilor, salvării, primarului, prietenilor. De pretutindeni acelaşi vid ţâşneşte din receptor. Dumnezeule mare, ceva s-a întâmplat cu reţeaua de telefoane sau s-a întâmplat ceva şi mai groaznic în ţinut! Nu te lăsa cuprins de groază! îşi porunceşte milităreşte. La toate fenomenele trebuie să existe o rezolvare, întăreşte echilibrat ordinul. Trage aer puternic în piept şi aleargă aşa cum se găseşte la maşină. Afară, în această cutie opacă a nopţii, aerul îşi mai pierduse oarecum din fierbinţeală, dar încă conţinea un iz cadaveric, înăbuşitor. Liniştea pusese stăpânire pe noapte şi pe timp, mai ales pe timp. Se aruncă în maşină ca un om hăituit, făcu instinctiv cele câteva manevre necesare ieşirii din curte şi ţâşni în viteză pe străzile orfane ale oraşului cu gândul de a parcurge cei 16 kilometri până unde locuiau prietenii lor. Peste gara pe lângă care trecea, altădată plină de călători şi lumină, se lăsase aceeaşi ceaţă a singurătăţii. La Marc, uşile erau deschise, însă lipsa luminilor oferea bungalowlui un caracter dezolant. Aprinse nerăbdător lămpile în toate încăperile. În living, pe măsuţa de sticlă se vedeau întra-devăr urmele unor taclale. Trei ceşti de porţelan cu zaţ şi o scrumieră plină. Recunoscu Rothmansurile preferate ale Emiliei. Da, şi rujul ei pe unul dintre chiştoace. Sau visează, sau a înnebunit, sau ceva peste puterile omeneşti s-a întâmplat! Omenirea a dispărut. Pur şi simplu a ieşit din combinaţiile subtile ale vieţii. Nu înţelegea cum el era un privilegiat. Se îndreptă spre bar unde îşi turnă liniştit două pahare de votcă. Mari şi pline. După ce simţi îmbrăţişarea pe care i-o dădu lichidul incolor, coborî în curte şi, urcându-se în maşină, se îndreptă spre aeroport. Încercă aparatul de radio care îi oferi stridentul fâşâit al paraziţiilor marcând un gol metafizic în câmpul altădată atât de darnic al undelor. Parcurse mai bine de 8 kilometri când acul indicator al combustibilului se odihni pe roşu. Soarele crud apăruse. Un obiect străin, refractar. Formaţiuni turbate de nori acopereau cerul. Căldura aceea sintetică devenise şi mai strangulantă. Trebuia să ia o decizie: să pornească pe picioare sau să aştepte răzvrătirea naturii în maşină. Porni. Primele rafale îl izbiră ca nişte respirări fierbinţi ale pământului. Dar foarte repede izbucniră rafale îngheţate ce proiectau microscopice cristale de gheaţă. Orizontul se despică prăvălind peste lume ogoarele cenuşii ale cerului. Rafalele de grindină îl trântiră la pământ. Oare cerul îşi lua o ultimă revanşă? Şiroaiele de apă abia dacă îi mai lăsau loc să respire în aerul îmbâcsit de electricitate. Arborii loviţi călătoreau pe mările de trifoi învecinate drumului. Sosiră şi primele case în acest nefiresc voiaj. Pământul părea că se dezarticulează. Bătrânele lui oase tectonice sufereau chirurgia nefericită a furtunii. După câteva ceasuri, grele, extrem de grele, zbuciumul naturii încetă. Norii se distilară în azuriul cerului. Soarele apăru din nou, iar aerul prinsese ceva din prospeţimea unei primăveri. Cu hainele sfâşiate o porni spre aeroport. Voia să ştie ce se putuse întâmpla în acest regat al aerului. Era înfometat şi obosit. Primele gospodării întâlnite îl ispitiră. Pătrunse în aceste sanctuare ale deznădejdii bandajate de taifun cu frunze şi nămol. Mâinile îi tremurau. Oare ce-ar fi dacă ar deschide un frigider şi ar gusta ceva? Pentru început apucă timid o prăjitură uscată de ceai. Apoi încă una. Puţin unt. O cană cu lapte. Dacă-i bal, bal să fie. Mâncă pe săturate. Privea fotografiile ca pe nişte piese incitante dar absurde, relicve a ceea ce fusese un zâmbet, un gest, un om. Cine putea şti dacă mai erau şi alţi naufragiaţi ai soartei?!! Urcă într-o camionetă scăpată ca prin minune de zidurile prăbuşite ale unei clădiri şi o porni mai departe tăind de-a dreptul prin câmpurile umede. Zone întregi erau inundate. Mai puţin de patru ore şi fu în incinta aeroportului. Fortăreaţa rezistase cu bine furtunii. Pretutindeni uniforme pe cuiere, tefefoane coborâte din furcă pe birouri, ceşti de cafele, afişaje electronice pe care încă mai clipoceau semnale de alarmă generate de lipsa personalului. Întrebarea chinuitoare rămânea „de ce?”. Rămase două zile în aeroport. Încă spera că totul e un vis urât, de o acuitate senzorială şi o consistenţă malefică nemaiîntâlnite, din care se va trezi. Va da Dumnezeu şi se va trezi. Îl cuprinse o iremediabilă singurătate pe care încerca să o ucidă zburând aiurea cu un micuţ avion monomotor. Cu ajutorul lui începe să-şi diversifice supliciul. Cu harta pe bord vizitează oraş după oraş. Peste tot aceeaşi amorţire în care se infiltrează, crescând minut cu minut, o entropie vizibilă. Mănâncă pe apucate prin snekuri şi restaurante rămase la îndemână, sparge din curiozitate vitrine, declanşând sterile semnale de alarmă pe care doar el le aude, violează birouri, fişete, seifuri. În câteva zile a aflat lucruri copleşitoare. Este stăpânul absolut al pământului. Destinul, prin cine ştie ce mecanism macabru, i-a dăruit această putere. Forţează mâna morţii prin loopinguri nesăbuite de-a dreptul, într-o gimnastică a riscului gratuit. Constată că frica de moarte îi e extirpată. Apatia îi lăsa rare momente de regret familiar. Simţe cum societatea, laşă, îl părăsise. Sentimentul întâlnirii îi ciocănea conştiinţa mai mult ca niciodată. Ştia că este o absurditate, îl alunga din raţiune, dar el se cuibărea din nou cu aceeaşi strategie a disperării în faţa singurătăţii.

Era în a o suta zi de când lumea plecase ca un copil neascultător de lângă el. Amurgul celei de-a o suta zi. În timp ce zbura hipnotizat de soarele roşu al toamnei asculta Beethoven într-un mic casetofon de bord, şi se gândea la revelion. Plana absent deasupra unor localităţi rurale, lăsându-se mângâiat de soare cu acelaşi patos cu care s-ar fi lăsat mângâiat de moarte. Sentimentul întâlnirii îl cutremură. Îl simţii prima dată în acordurile muzicii, apoi în soarele gonit de munţi, apoi în aerul carlingii, în bâzâitul motorului, în el însuşi. Când plecă privirea, o siluetă păru a-i apărea întinsă în iarba lungă, pieptănată de vânturi, a livezilor ce mărgineau casele. Era un om. Reveni deasupra zonei, zburând încă o dată razant, zbârlind pieptenătura simandicoasă a fânului. Acum o văzu destul de bine. Pletele lungi, castanii, bătute de briza serii, se omogenizau la un moment dat cu fâneţele. Într-o rochie de vară, tenul uşor măsliniu, întinsă pe un şezlong alb, având alături o măsuţă rotundă, albă şi ea, de pe care detaliile i le topii viteza şi vria avionului. Doamne, mai există o femeie în lumea asta a calvarului singurătăţii! O Evă nefericită. În faţa ochilor îi apăru trupul gol, elastic, senzual al Emiliei, dinţii ei albi cu zâmbetul deschis, radios, „cum vrei tu ş-apoi mâncăm”. O semăna oare cu Emilia? Se năpusti în livadă dea lungul unei liziere de pomi. Opri aparatul prin câteva piruete nesăbuit de riscante. Coborî în fugă şi începu să înoate prin iarbă. Îşi simţii picioarele grele. Spaţiul şi timpul refuzau să i-o dăruiască. Căzut dintre degetele-i fine, în iarbă, un pahar alb de plastic. Nu fu în stare să scoată un strigăt măcar. În şezlong se afla o femeie frumoasă, îngeresc de frumoasă, a cărei prospeţime era purtată pentru totdeauna de soarele serii.

Ochii ei, larg deschişi, inerţi, pe care se jucau gâzele şi fluturii nopţii, abandonaseră întâlnirea.