miscellanea
Eugenia Țarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția 5 / 2018

Panait Istrati. Povestitorul fotograf, fotograful povestitor/ Le conteur photographe, le photographe conteur, de Zamfir Bălan, editura Muzeul Literaturii Române, editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 134 p.

Un album format 21×28 cm., care bine ar fi să ajungă și în librăriile franceze, nu numai în librăriile editurilor. Ediție bilingvă, traducerea fiind semnată de Virgil Tănase. În cazul citatelor, cele extrase din texte redactate de Panait Istrati în franceză s-au păstrat în versiunea autorului.

Când vine vremea și se-mplinește ceasul, iată că apare, fără pricini aniversare, și un asemenea album! Cum își împacă Istrati cele două vocații, cele două poveri, cele două penitențe? În fel și chip, căci povestitorul înnăscut are un ochi de fotograf: „Călătoria în Rusia Sovietică, deşi o călătorie de scriitor, este adesea provocatoare pentru ochiul fotografului. Meseria de fotograf ambulant rămăsese undeva, în urmă, dar aparatul n-a fost abandonat nici o clipă, cu atât mai puţin la întâlnirea cu ceea ce, în 1927, părea să fie întruchiparea visului său despre omenire. Imaginea lui Panait Istrati, văzut de Eleni Samios, viitoarea soţie a lui Nikos Kazantzakis, surprinde dubla ipostază a călătorului, semnalată de două instrumente devenite indispensabile – aparatul de fotografiat şi maşina de scris: «Încovoiat sub greutatea bagajului, înhămat cu aparatul de fotografiat şi cu toate accesoriile – care ar fi avut ele singure nevoie de un cărăuş personal – ţinând într-o mână Remingtonul portabil şi în cealaltă o cană mare de aluminiu, Panaitaki, dragul nostru Haiduc, se pierdea în marea de bluze albe.»”

Câți scriitori mai au acum conștiința lui Panait Istrati? El nu-și îngăduia să vadă lucrurile decât așa: „Nu ştiu dacă scrisul meu va avea darul să facă dintr-un om rău unul bun, nu ştiu dacă va reuşi să schimbe cu o iotă mersul crâncen al vieţii nemiloase. Ceea ce ştiu însă e că arta mea nu va fi arta acelora care transformă suferinţele omeneşti în monedă bine cotată la bursa literelor de tarabă. Orele mele de lucru sunt ore de penitenţă.”

Viziunea grafică a albumului îi aparține lui Petru Șoșa.

corp de literă, de Floarea Țuțuianu, editura Brumar, 2017, 110 p.

O carte-obiect cum numai Floarea Țuțuianu știe să facă, în care apar și transpar și cele văzute, și cele nevăzute. Mai precis cele la care se referă elemente scripturistice de prin Epistolele Apostolului Pavel către corinteni. Sau cea la care se referă – adică Dragostea. O dualitate privită când cu șăgălnicie, când cu smerenie („Nu e decât un pas de la poeta-fecioară/ la femeia-roman”).

Sunt incluse poeme din cărțile precedente (din 1996 sau mai recente), dar și inserturi grafice. Pictorița ba fotografiază, ba scrie, ba pictează, ba face colaj, într-un iureș al ipostazelor care indică, de fapt, o stază – în aceeași perpetuă condiție a femeii-artist: „Ceea ce le apropie despărţindu-le de alte femei/ E faptul că au şi nu au bărbaţi// Cele mai slabe şi-au făcut singure copii după copii/ Cele mai frumoase şi-au dat ochiul de trei ori peste cap/ Şi au întotdeauna o umbră bărbat/ Cele mai bune. O. Da. Cele mai bune:/ Şi-au sufocat iubiţii/ Şi-au îngropat părinţii/ Şi-au înghiţit copiii. Şi iată-le:/ Mari sloiuri de gheaţă. Mari stane de piatră/ Lingându-şi din palme cuvinte” (Poetesele).

Volumul este prezentat de Wanda Mihuleac și de Magda Cârneci. Include referințe critice din 2003 (Simona Sora) și 2012 (Al. Cistelecan). Expus la prima ediție a Bienalei de Carte Bibliofilă și de Carte-Obiect, manifestare inițiată și organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, corp de literă premerge vizibilului și lizibilului, ascunde și dezvăluie ceva din lumea imaginalului, cum spune Wanda Mihuleac. De ce? „Pentru că litera ucide, iar duhul face viu” – citat biblic, tot din Corinteni…, preluat într-un poem (Numele) ce apare și în varianta în lb. engleză, Floarea Țuțuianu alegând să-și încheie cu el volumul (Your name).

Toamna, când vine sfârșitul lumii…, de George Nina Elian, editura Hoffman, 2017, 68 p.

Ediția a doua, prima fiind publicată în 2014. Tablete și alte texte, multe dintre ele veritabile poeme în proză: „Poeţii abandonaseră de mult plimbările cu calul înaripat; îşi puseseră ochelarii şi halatele de psihanalişti şi teoretizau, acum, ura de sine.

Era pe vremurile în care de la geamul meu se putea privi direct în grădinile lui Aprilius Caesar…

Acolo şi trăiam – după toate aparenţele. în orice caz, toţi cei din spaţiul respectiv aveam sentimentul primăverii. Al preaplinului. Al înfloririi veşnice. Ne jucam toată ziua amestecând gămăliile de ac cu cele de chibrit ori presăram ceaţă peste vârfuri de copaci. Uneori, nu foarte des, duceam cărămizi la pingelit sau coafam lăptuci.”

Autorul, pe numele său adevărat Costel Drejoi, s-a născut în 1964 la Slatina și a debutat ca poet în 1985, în revista Cronica. Începând din 2013 a publicat volume de poezie și mărturii din temnițele comuniste.

Cunoscător al culturii hispanice, a tradus din poezia unor autoare ca: Silvina Vuckovic, Alejandra Pizarnik, Maria Grazia Insinga. În 2017 a tălmăcit în limba spaniolă poezia Cleopatrei Lorințiu, editura Charmides publicând volumul bilingv Peisajul din care lipsesc/ El paisaje en el que falto (lansat la Madrid la începutul verii trecute).

Nu înțeleg ce mi se-ntâmplă, de Radu Sergiu Ruba, editura Charmides, Bistrița, 2017, 92 p.

Tot la editura Charmides a optat și Radu Sergiu Ruba să își publice, după 14 ani, un nou volum de poezie, al șaselea – între timp, proza a fost regina, prin volumele Demonul confesiunii (Limes, 2009) și O vară care nu mai apune (Humanitas, 2014, carte cu care Ruba a obținut și Premiul Academiei Române).

Autorul este un erudit și un mucalit, iar această carte vine cu un titlu surprinzător – cum, Ruba, tocmai el, să spună textual așa: Nu înțeleg ce mi se-ntâmplă?! Ce mărturie s-ar putea ascunde sub acest titlu? Grupajele păstrează și ele misterul: prin Ochiuri de timp, ajungem pe căi similinarative la Mijlocul cărții, apoi înaintăm spre Partea a doua. A mirare. Nota biobibliografică de la final are și ea iz de poveste: Despre autor. Omul și timpul.

Toate poemele sunt puse sub semnul mirării și al așteptării, autorul văzând, încă din primul poem, în cele mici și înconjurătoare proiecția celor mari și nesfârșite și invers („Experimentez ficțiunea pe apa din pahar/ până se face în jur o Mare Mileasiană”), pe urmele lui Thales și ale întrebărilor lui.

Uneori răspunsurile despre lumea asta și despre lumea de dincolo vin în vis, alteori realitatea oprimă cu brutalitate polițienească și visul, și adevărul. Și totuși, spaima cea mare a sufletului este una singură – să nu rateze raiul, adică vederea lui Dumnezeu, prin nemărturisire sau, Doamne feri!, prin negarea existenței lui Dumnezeu, ca în vremea ateismului impus în adolescența autorului: „Vine peste noi mai cumplită spaimă/ şi decât glasul din munte/ de nimeni ştiut/ de toţi auzit/ rostogolind bolovanii la vale/ până şi decât glasul acela mare/ spaimă mai cruntă vine de la bucata asta de lună/ ce s-a pornit a lăcrăma din icoană […] silindu-ne să mărturisim totul/ noi care habar n-avem ce-i aia mărturia/ făcându-ne să dăm din noi/ tot ce am visat mai ruşinos/ tot ce am poftit mai neruşinat/ şi numai cu beregata tăiată să fii/ ca să nu înţelegi/ că mărturia odată pornită/ sângele tău nu va şti să-i pună capăt.” (Spaima cea mare).

La Străini. Viețile secrete, de George David, Editura Ardealul, Tg. Mureș, 2017, 152 p.

După ce a publicat poezie, George David debutează în proză cu un volum (cu vagi aparențe de monografie rurală) premiat în cadrul Festivalului „Liviu Rebreanu” de la Bistriţa. „Sunt rare cazurile în care substanța prozei te absoarbe cu atâta forță și magie în interiorul unei fantasme. Pentru asta e nevoie de mult talent, iar George David ne dovedește aici că este înzestrat cu acest har. Lectura devine trăire și cititorul e complice la tot ce se întâmplă”, susține Liviu Vișan în prezentarea cărții.

La marginea neînțelesului și a de neînțelesului se află o așezare numai aparent banală, în care limitele obișnuitului sunt transgresate – dar nu tot timpul, numai când și când. Unde? La Străini. Ce e timpul? Ce e „când”? Unde e răspântia dintre ele? Ce e o carte? Ce e un autor? Dar un scrib/copist? Unde e răspântia dintre ei?