miscellanea
Eugenia Țarălungă

breviar editorial

Articol publicat în ediția 6/2018

Regina și Frontul. The Queen and the Front, editura Muzeul Literaturii Române, 2017, 200 p.

Războiul cel Mare nu ar fi avut poate același deznodământ, din mai multe puncte de vedere, fără aportul Reginei Maria a României, un personaj fără precedent în istoria noastră și cum puține sunt înregistrate în istoria lumii. Însuși Ionel Brătianu admitea că: „Regina Maria a reușit în câteva zile ceea ce politicienii nu ar fi reușit într-o lună întreagă”. Dacă în timpul războiului a fost în avanpost, dar mereu acolo, la nevoie, în schimb în diplomație a fost mereu în avangardă, prin vizitele din Franța, Anglia, Statele Unite (îndelung aclamate și sistematic urmărite de presa vremii). Fiindcă România avea nevoie.

Tehnica fotografică luase avânt în secolul al XIX-lea, imortalizând mari momente ale istoriei, așa încât au ajuns până la noi sute de instantanee emblematice cu prezența charismatică și alinătoare a Reginei lângă paturile răniților sau îmbărbătând ori împărțind pachete cu alimente. În alte și alte imagini o regăsim chiar pe front, nu doar la vreo paradă militară, în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori, în uniformă militară, alături de ofițeri străluciți: gral. Alexandru Averescu, gral. Eremia Grigorescu, gral. Constantin Prezan. Majoritatea fotografiilor reproduse în acest album, publicat cu prilejul Centenarului, sunt păstrate în cadrul Arhivelor Naționale ale României (47), dar și în fondul arhivistic al unor instituții de prestigiu, cum ar fi: la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Națională a României, Statul Major General al Armatei Române, Muzeul Național de Istorie a României, Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași, B.C.U. „Mihai Eminescu” – Iași. Altele sunt păstrate în arhive particulare și au fost publicate acum.

Articolele sunt semnate de gral Nicolae Ciucă, Lucian Romașcanu, Raed Arafat, E.S. Paul Brummell, Ștefan Popescu, Ioan Silviu Lefter, Sergiu Iosipescu, Narcis Dorin Ion, Anca Beatrice Todireanu, Bogdan Maleon.

Coordonatori: Daniela Mihai, Anca Beatrice Todireanu. Editor: Ioan Cristescu. Traducere în limba engleză: Gabriel Ularu. Consultant editorial. Cătălin D. Constantin.

Rămâne să reflectăm la crezul Reginei Maria a României: „Fiecare țară are idealul său și noi avem un ideal de secole, acela că, într-o zi, toți românii vor fi uniți sub o singură coroană”. Suflet de poet și de ostaș, pentru care trădarea nu există, iar iubirea de țară și de oameni se trăiește la cote greu de imaginat în prezent: „Cu adevărat, ah, Românie, mai mult ca niciodată am fost Mama ta în acele clipe […] Te-am văzut distrusă, sfâșiată, apoi – vai! – trădată și abandonată destinului tău. Te-am văzut scufundându-te în beznă pentru a te reîntoarce o dată cu lumina zorilor. Ți-am văzut fiii căzând cu miile, uciși de sabie, de foc, de foame și de boală. Le-am văzut chipurile slăbite și speriate. Le-am văzut rândurile răzlețindu-se. Soldații noștri, niște schelete, rătăceau asemenea unor animale hăituite…”

Marin Mincu. Narcis între oglinzi complementare: literatura ca probă existențială, de George Popescu, editura Muzeul Literaturii Române, 2018, 342 p.

O provocare: cât de complementare ar trebui să fie oglinzile pentru ca ambițiile totalizante să nu trădeze iremediabil, ci numai într-o măsură previzibilă? Căci Marin Mincu însuși a părut indecis, spune autorul volumului, „între narcisismul lui Heliade, capriciile lui Macedonski, efuziunile lui Călinescu şi retractilitatea labo­rioasă a unui D. Caracostea; între Dracula, imers în condi­ţie de «om subteran» dedat jocului agonal al scriiturii, şi Ovidiu, subiect «slăbit» al unei autoexilări (în «golul soli­tudinii») şi, deopotrivă, actant al experienţei transformate în destin”.

George Popescu, italienist, universitar, publică un studiu monografic ce vizează, s-o spunem totuși, definirea unicității lui Marin Mincu – poet (Sfidarea realului), critic și teoretician literar (Aporiile interpretării) și prozator (Scriitura ca «double face», aceasta fiind partea cea mai consistentă a lucrării, care se încheie prin Moartea tomitană sau epifania scripturală).

Proba realului demonstrează că uneori identitatea personalității culturale depășește granițele general acceptate. „În semn de prejudecată invincibilă”, spune autorul, o reprezentăm ca limitare la unidimensional: „hominis unius genus. Cazul Heliade revine şi aici ca un nefericit «cap» de serie, o serie care îi include pe Eminescu, pe Camil Petrescu (un poet de o modernitate programatică), Blaga (a se vedea reticenţa cu care a fost receptat romanul său postum), Ion Barbu pe care nu ştiu câţi dintre noi am fi dispuşi să-l aşezăm la loc de cinste, alături de Vianu, spre exemplu, într-o istorie a criticii literare româneşti), dar şi mai apropiaţii de noi Gheorghe Grigurcu şi Matei Vişniec”. Autorul empiric este, până la urmă, numai sursa unei urme scripturale, viața actantului are o dimensiune singulară, agonală – căci, în viziunea lui Marin Mincu: „Scriitura devine autentică atunci când ia locul existenței. Să transformi scriitura în existență!”

Poarta cerului, de Nicolae Ionel, editura ALFA, Iași, 2017, 133 p.

În Poezia română actuală (1998), Marin Mincu îl vede pe Nicolae Ionel ca fiind un remarcabil poet mistic: „Poemul nu mai are o auto-referenţialitate poietică, ci «se va exalta pînă la exclamaţia în transă» (Al. Cistelecan) şi chiar efortul interior în vederea atingerii acestei stări de exaltare este atît de covîrşitor prin intensitatea participării (…), că se apropie de cutremurul lăuntric al unui act de consubstanţializare mistică. Fiinţa de carne concretă îşi pierde atributele fizice, se decorporalizează, devine eterică”. Delimitat vizibil de Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, autorul publică trei volume de versuri înainte de 1989, apoi, începând cu Scara de raze (1990) ajunge la aproape 50 de volume, 7 de teologie, un volum de folcloristică. Între acestea, presărate, 4 volume de teatru: Vlad Țepeș (1984), Jeanne d’Arc (1992), Oedip ·· Meșterul Manole (1997), Constantin Brâncoveanu (2001) – despre acesta din urmă a scris elogios și Alexandru Paleologu. Peste 20 de volume de traduceri și adaptări, toate ambițioase, între care: Kleist, Vergilius, Șestov, Foucault, Trakl (inclusiv Cartea morților tibetană). Să ne întoarcem însă la poezia aurorală din volumul de față, la cele 92 de sonete, deloc agreste, amintind totuși într-un mod subtil de Ion Barbu și de dezideratele lui poetice: „Primit simţirii sunt ca rugăciunii,/ simţirea nu-i a mea, o locuiesc,/ din nesfîrşitul vine al genunii/ divine şi se-ntoarce-n Duh ceresc,// şi ce mi-e mai lăuntric e-al minunii/ de-a nu şti, vrea, putea să stăvilesc/ ce mă zbucneşte, cum de floare prunii/ sunt năpădiţi, nu ei în flori zbucnesc.// Iar eu, cu cît mai podidit de simţămînt/ din tot ce nu pot să ajung în mine,/ cu-atît simt că-i mai din adînc al meu,// şi, lui splendoarea dacă nu-i pot ţine,/ şi-l pierd – devenit gînd, făcut cuvînt –/ tot ce-am simţit rămîne-n Dumnezeu.”

Doru Munteanu – un romancier în crucea mileniului. O morfologie a prozei, de Florin Șindrilaru, Libris Editorial, Brașov, 2016, 145 p.

Este de presupus că volumul a apărut pentru a marca împlinirea a 70 de ani de viață ai scriitorului Doru Munteanu (n. 10 sept. 1946), prozator tradus în maghiară, rusă, spaniolă, italiană. Romanul Vinerea neagră (1986), publicat la Torino în 1992, a concurat pentru Premiul Cavour. Vreme de 12 ani, Doru Munteanu a fost președintele Filialei Brașov a USR. În 2018 se împlinesc 35 de ani de la debutul lui ca prozator – cu Duminica mare, roman despre Unirea din care a prins contur România în momentul ei de apogeu. Proza are ramificații și în următoarele romane ale lui Doru Munteanu, prin teme, suprateme sau prin personaje precum Tavi Prisecan, Victor Precup. Semnificativ, chiar dacă episodic, este Augustin Roşianu, care își ia numele și firea de la un om al locului din Geoagiul de Sus, care după începutul Războiului cel Mare, înrolat într-o armată străină, se socotește a fi prizonier în Transilvania. Potrivit considerațiilor autorului: „Episodic, dar încântător şi memorabil, ca imagine şi ca simbol a statorniciei naţiei şi al înţelepciunii ei, este Augustin Roşianu, «țăranul fabulos din comuna Joajul de Sus, poşta Teiuş, fost soldat austriac la Regimentul 50 infanterie din Alba Iulia, Transilvania». Badea Augustin cere într-o petiţie către primul ministru «cum să ajungem ca de bună voie soldaţi în armata română». Crede nestrămutat în destinul naţiei, căci «Dumnezeu îi mare şi vede totu’, şi nu şi-o lua faţa de la noi, că şi el îi român». Şi ce splendidă şi exactă definire va da el vieţii în unul din romanele viitoare: «Ştiţi cum e viaţa, domnilor? Ca o scară de la coteţul de găini, scurtă şi tătă bine căcată.»

O supratemă care se deschide în romanul de debut şi care va căpăta de asemenea semnificaţii multiple prin simbolurile pe care le propune include este actul scrisului.

Doru Munteanu accentuează, în romanele sale, un anume factor fabulativ de continuitate, adaptându-se subiectelor din domeniul istoriei Transilvaniei, începând cu ecoul intens al Răscoalei lui Horea și ale martiriului acestuia prin tragere pe roată.

Istorii, de Doina Cetea, editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 120 p.

Doina Cetea include în volum două grupaje de poeme: Cetice și Umbre. Scriitoare cu experiență, pasionată deopotrivă de poezie și de proza scurtă (a publicat 8+8 volume, debutând cu poezie acum 50 de ani), Doina Cetea ne îmbie să intrăm într-un univers cu o mitologie proprie, un acasă plin de urzici și ierburi amare, cânepă, șerpi, mistreți, bufnițe și ciori. Înțelepciunea ancestrală se transmite prin babe și mame, prin descântece și vrăjitoare. De fapt, prin cuvinte. Numai cuvintele au puterea de a purta înțelesuri, împotriva timpului, a uitării, a secătuirii și a morții: „S-aduci stropitoarea din ogradă,/ Zise mama,/ Şi udă pânza de cânepă/ Aşa cum ar ploua./ Pe ea vor creşte flori/ Din apa văii nisipul auriu/ Va aşterne amintiri în fire/ Şi când va bate vântul serii/ Aleargă desculţă pe alba cărare/ Şi strigă cuvinte magice ce-ţi vin în minte./ Amurgul se va pierde-n înserare/ Te vei simţi puternică/ Iar teama şi spaimele/ Vor dispărea pe vale./ O pasăre de pradă/ Uliu maroniu cu aripile-ntinse/ Se învârtea deasupra mea/ Eu alergam desculţă/ Pe drumul alb de pânză/ El mă pândea din cer.// Ori moartea să fi fost?”

Ochiul lentilei. Critice, de Ștefan Ion Ghilimescu, col. Eseuri, editura Limes, 2017, 290 p.

Confesiunea unui autor lucid: „Actul critic pe care îl practic de peste treizeci de ani se face deopotrivă din perspectiva proximității textului prin sine însuși, cât și de la nivelul unui orizont metacritic, comparatist și cultural complinitor. Simțitor mai dezarticulat, speculativ și impresionist la începuturi, cu timpul, el a devenit o favoare a exercițiului curent, întreprins în singurătate, cu finețe disociativă, calm și reală plăcere…”

Ștefan Ion Ghilimescu, al cărui tată a fost secretar particular al lui Nichifor Crainic, a refuzat să debuteze editorial – cât? 30 de ani, între 1967, când se produce debutul publicistic, până în 1997, an în care apare volumul Figuri ale romanului). Numai în baza publicisticii sale și a activității de critic și istoric literar,  Ștefan Ion Ghilimescu a fost desemnat în 1991/1992 de către Marin Sorescu bursier al Premiului Herder. Ceea ce înseamnă ceva!

Ochiul lentilei se oprește de astă dată, în acest volum, asupra poeziei (Simona-Grazia Dima, Ion Tudor Iovian, Marian Drăghici, Ioan Vintilă Fintiș, Camelia Iuliana Radu etc.) și asupra prozei (Dumitru Augustin Doman, Mihnea Rudoiu, Alexandru Voicescu, Iulian Moreanu, Alice Albrich-Mavrocordato, Mihai Stan). În alte 60 de pagini sunt cuprinse cronici literare despre eseuri, tablete, jurnal, note de călătorie (Ion Mureșan, Mircea Petean, Eugen Negrici, Dan C. Mihăilescu, Leonid Dragomir/ Dan Ciachir, Mihai Cimpoi), iar ultima secțiune se ocupă de canon, critică, exil (George Neagoe, Cosmin Borza, Mihaela Albu/ Dan Anghelescu și Cornel Nistea). Cum îți ajustezi lentila, ochiul și discursul, când ai în față o asemenea diversitate de autori și de cărți? „După părerea mea, fiecare carte și fiecare text – de luat în seamă literar – își au înglobate în miezul lor viu propria formulă critică”, nota undeva, la începutul volumului, Ștefan Ion Ghilimescu. De verificat – aproape 300 de pagini sunt la dispoziția doritorilor!