tema VR

Ce, când, cum citesc scriitorii

Articol publicat în ediția 6/2018

Pornesc de la întrebarea gazdei lui G. Călinescu de pe când își dădea doctoratul, pusă după ce examenul fusese luat: „tot mai citești, maică?” Așadar, reformulez: tot mai citiți, maică? (Sau taică, dacă preferați.) (Admitem (noi, VR) răspunsuri și de la cei care nu au doctoratul, ba chiar suntem interesați de ele.) Am evitat să-i întreb pe critici, pentru că ei dau mereu raportul asupra a ceea ce citesc, în modul cel mai public. Sigur că și ei citesc și altceva decât cărțile cronicate sau recenzate, altfel ar fi cam triști. O să-i întreb și pe ei, poate, altădată. Pentru moment doar scriitori.

Iată ceea ce spunea un cititor profesionist, cum este numit în Franța Bernard Pivot, acum câteva săptămâni, la emisiunea La Grande Librairie a lui François Busnel, chiar despre lectură : „cei care citesc sunt mai puțin tâmpiți”… și nimeni nu l-a dat încă în judecată. Pentru discriminare. Dintre ceilalți, vreau să spun.

N. P.

Vasile Dan: Citesc în neștire, patologic cumva, la revistă. Sînt cam singur. Ceilalți au dezertat spre învățămîntul numit superior. Eu nu pot însă trăda literatura, şi pace, pe care continui să o caut. Așadar, o lectură zilnică, maraton, care începe dis-de-dimineață în redacţie, la Arca. Lectură care, nu o dată, îmi provoacă indigestie. Citesc, apoi, tot acolo, tot în acel segment de timp de dinainte de masă, cum s-ar zice, pe alții. Altă categorie de autori. Mulţi, grafomani. Adică pe cei din revistele literare ori numite de cultură de pe întinsul patriei. Primesc foarte multe reviste la redacție, să ştiţi. Fireşte, fără ca eu să le solicit. Îmi creează doar o criză de spaţiu pentru depozitare. Aici lectura e mai ușoară: refuz numele, deci refuz textul. Am socotit că, lunar, vreau, nu vreau, filtrez, cu texte acceptate sau respinse, peste 30 de autori cu o producție fruntașă de cîteva mii de caractere fiecare. E clar că-i prea mult. Dar fără să citesc, nu public. Și nici nu resping, în aceeași situație.

Sigur că tu, N. P., nu la astfel de chinuri de obşte pentru orice redacţie respectabilă te referi, ci la lectura unor cărți, probabil noi, și la autorii lor care se întîmplă să fie și scriitori. Atunci cad pe spate. Și citesc. Mai ales seara. Cîţiva scriitori şi cărţile lor recente: Matei Călinescu, Spre România (2000-2002), Jurnal inedit. Mircea Mihăieş, Ulisses 732, Cornel Ungureanu, Arta paricidului la români, Eugen Suciu, Frica, Dan Cristea, Caii lui Ahile, Marta Petreu, Supa de la miezul nopţii. Şi ultima, cu voia Dumneavoastră, recent primită, Nicolae Prelipceanu, Un roman sub acoperire. Despre unele dintre ele am şi scris. Despre altele, mă pregătesc. Cum s-ar zice: citesc să scriu.

Gellu Dorian: Pentru a-mi astîmpăra cititul, ca dulce zăbavă (deşi nici aici prea multă zăbavă nu prea mai e!, că au apărut tot felul de treburi care solicită oasele, inclusiv şi pe cele ale cutiei craniene), scot destul de frecvent cîte o carte din rafturile generoase ele bibliotecii mele şi citesc, şi citesc, şi citesc (nu în sensul spus de primul bolşevic şef, cînd era vorba de învăţat!) pînă vine Moşul Ene pe sub gene şi ascunde literele din faţa ochilor: dar reiau totul imediat după ce mă trezesc. Mai colind şi tîrgurile de cărţi şi-mi fac rost de hrana necesară unor astfel de ospeţe (găsesc cărţi foarte bune pe „raftul Denisei”!). Lăsînd gluma deoparte, cititul, în ce mă priveşte, dar şi în ce-i priveşte şi pe alţi scriitori angajaţi în altruism colegial, are mai multe feţe: cele legate de realizarea unei reviste de 200 de pagini A4 trimestrial, cele de acoperit o rubrică pe care o ţin lunar de douăzeci şi trei de ani în revista Convorbiri literare, care solicită lecturi fidele şi, evident, cele ale plăcerii cititului, la care se referă ancheta revistei Viaţa Românească, prin îndemnul sagace al redactorului ei şef, Nicolae Prelipceanu. În paranteză fie spus, văd că este la modă astfel de anchete: recent am răspuns la o anchetă a revistei Neuma, despre ce carte aş vrea să citesc. Aici pot răspunde că pe următoarea! Citesc, deci, din curiozitate şi din plăcere, cu părerea de rău că nu voi putea cuprinde totul (este absolut imposibil!) niciodată. Şi pentru a mă răzbuna, de o bucată de vreme, am început să recitesc mari autori ai literaturilor lumii, pe unii parcă descoperindu-i cu adevărat abia acum. Şi mai am un regret: şi anume acela al prejudecăţii scriitorului român faţă de scriitorul român (în privinţa cititului reciproc), în sensul că deşi nu-l citeşte cu adevărat pe confratele lui, ştie cu siguranţă ce valoare are sau nu are, ba mai face şi comentarii critice, să argumenteze într-un fel cele spuse. Nu fac acest lucru. Şi regret că pe mulţi dintre scriitorii români contemporani nu am reuşit să-i citesc. Dar nu e timpul pierdut!

Ioan Moldovan: Da, tot mai citesc, dragă Viață Românească. Nu doar pentru că ,,Nu este alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților” – cum opina înaintașul Miron Costin în De neamul moldovenilor, ci, mai ales pentru că această îndeletnicire a intrat în metabolismul insului de mine hăt demult cam din zorii acestuia și îi e la fel de firească – dar și necesară – precum respirarea, hrănirea, mersul, râsu-plânsu’-ul și dorul de-a fi. Și mai citesc și din motive egoiste: cititul m-a împins la scris și mă împinge și astăzi, când zăbava îmi pare lux (calm și voluptate) și scrisul personal nu știu ce aventură pe mare (interioară) întreținută cumva tocmai de lucrarea psihopompă a ,,cetitului”. Altfel nu-mi explic de ce, ori de câte ori citesc ceva ce-mi place, îmi vine să m-apuc de scris.

Ce citesc. Îmi place să citesc poezie bună și mai ales să recitesc.Nu am un program anume. Citesc ce-mi vine la mână, dar la mînă îmi vin, am observat, poeți pe care îi citeam și în junețe. Uite, acum recitesc Eminescu, Bacovia, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, T.S. Eliot, Fernando Pessoa, Ezra Pound… Nu vorbesc aici de cărțile confraților contemporani ce ies zilnic de sub tipar și pe care încerc să nu le pierd din vedere, de ,,materialele” trimise la redacție pentru publicare, de manuscrisele unor visători la gloria literară etc. Citesc, de asemenea, cu plăcere, proză, tot după regula lecturii poeziei: ce-mi place, scriitori vechi și noi, traduceri. Prozatorul preferat: Anton Pavlovici Cehov.

Când? Oricând se ivește răgazul, dimineața, la amiază, seara, noaptea – oricând se ivește acel timp special, mai scurt sau mai lung, al ieșirii din imediat și al solidarăzării cu alte lumi, alte vieți, alte iluzii.

Cum? De la o vreme am învățat să citesc și din poziția culcat, fără să adorm după maximum cinci minute. Inainte nu puteam citi decât așezat la o masă, nu neapărat de brad.

Adrian Popescu: Citesc de dimineaţă din Cartea Psalmilor, de obicei, ca să-mi limpezesc gândurile şi să-mi încep ziua sub semnul Domnului. La redacţie, răsfoiesc presa şi citesc articolele care-mi spun ceva nou, sau poartă o semnătură prestigioasă, deschid uneori cartea pe care o am în sertarul biroului, sau am adus-o cu mine de acasă,volumul poate fi, de exemplu, Roger Scruton, Cultura modernă pe înţelesul oamenilor inteligeţi, nu că m-aş considera inteligent, dar cartea mi-a plăcut şi am citit-o cu plăcerea celor care-şi văd o parte dintre opiniile lor de cititor formulate memorabil, nu numai infinit mai clar şi mai expresiv, dar şi mult mai sistematic şi mai nuanţate. Citesc apoi, la calculator, acasă ori la revista Steaua, diverse articole trimise de colaboratori, poezii, etc. urmăresc cam tot ce scriu revistele Uniunii Scriitorilor, cele nouă ca muzele, dar şi pe celelalte, trimise de la Iaşi sau din Bucureşti, din Zalău sau din Bistriţa.

Pot citi oriunde, în compartimentele de tren, de la Cluj la Bucureşti se fac 12 ore, deci ai nevoie de un roman gros, ori de eseurile consistente, ori de volumele restante, mereu amânate din cauza urgenţelor vieţii imediate, a treburilor practice, a statului la ghişee… Sunt potrivite lecturii sălile de aşteptare din aeroporturi, totdeauna ajung prea devreme, și lectura mă calmează, mai bine decât orice cafea sau suc plin de chimicale.

Aş spune că lectura are virtuţi vindecătoare pentru tristeţile noastre mărunte sau medii, mai precis citind o carte adevărată ne umplem de energii pozitive, de regulă, de vitalitatea autorului, probabil, se modifică nu ştiu ce, nu ştiu cum în fiinţa noastră , dar şi în chimismul organismului nostru. Ne simţim mai siguri pe gesturile noastre, citind, iar ca exerciţiu de racordare la lucrurile măreţe, pentru a contracara mărunţişurile zilei citesc din piesele lui Shakespeare, volumele lui fiind la îndemână pe masa mea de la revista Steaua.

Sebastian Reichmann: Voi „răspunde“ doar despre lecturile începute și încă neterminate, simultane, într-o continuă luptă pentru prioritate, din ultimele două luni, more or less. Am ales această perioadă limitată în timp din două motive: în primul rând, perioada recentă a fost preponderent constituită din fragmente de lecturi, consecință a deplasărilor mele între București, Paris, Bruxelles, Roma, etc., și în al doilea rând pentru că îmi place să cred că lecturile noastre sunt determinate în mare măsură de starea de spirit, și ea fragmentară, proprie unui timp și loc bine definite. Printre cărțile pe care le aveam în valiza pregătită la începutul lui martie pentru zborul la Paris, unde plecam pentru Salon du Livre, îmi aduc aminte de volumul lui W.H. Auden, Poésies choisies, retipărit recent în colecția „Poésie“ a editurii Gallimard, și de romanul lui Claudio Magris, Alla cieca, din 2005, pe care îl găsisem tradus în românește, sub titlul La voia întâmplării. Pe W.H. Auden îl citeam cu mult interes, mai ales de când descoperisem, în biblioteca unei prietene din Bruxelles, ale sale Horae canonicae. De Claudio Magris mă leagă o relație de admirație și prietenie intelectuală, încă din 1990, când îi solicitasem un interviu pentru numărul special Europe centrale – un continent imaginaire al revistei pariziene Autrement. Relația la care mă refer fusese revigorată de atmosfera și întâlnirile din septembrie 2017 la Timișoara, unde Festivalul de film central-european, inițiat de regretatul regizor și prieten Radu Gabrea și continuat de soția sa, actrița Victoria Cociaș, avusese loc pentru prima oară. La aeroport făceam inspecția de rutină a cărților expuse, în minusculul chioșc îngrămădit între o cafenea și un magazin duty-free. Căutam, ca de fiecare dată, cartea indispensabilă, mai exact cartea care îmi lipsea în valiză, dar, spre surprinderea mea, here and now, o găsisem. Se intitula City – Lights. Despre experiență la Walter Benjamin (Academica Humanitas, 2014) iar autorul, Ioan Alexandru Tofan, un tânăr filozof, îmi era complet necunoscut. Mai mult chiar, lucrând de mai multă vreme la o serie de articole pentru rubrica mea  Poeți în timpul intermediar din Viața Românească, unde Walter Benjamin intervine ca figură tutelară a poetei austriece Ingeborg Bachmann, fusesem convins că în spațiul intelectual românesc nu exista nimic relevant cu privire la „…un autor, Walter Benjamin, greu de clasat și, adesea, simplificat ideologic de o exegeză partizană.”, ca să citez din prezentarea de pe coperta a patra, a lui Andrei Pleșu. Totul pare că se desfășoară conform unui scenariu prestabilit. Cartea potrivită la momentul potrivit. Și chiar mai mult decât atât. Poezie și roman. Poezie, roman și filozofie. Sau poezie și filozofie. Permutările nu sunt infinite. Dar parcă totul se învârte într-un cerc. Parcă lipsește ceva. Și atunci, ce facem ? Nimic. In orice caz nimic conștient. La Paris intru în librării ca într-un vârtej. Sunt luat de curent, încerc să înot, e greu, dar ceva mă menține la suprafață. Boulevard Saint-Michel. Sau poate rue la Roquette, în cartierul Bastiliei ? Cumpăr o carte a filozofului Fabrice Hadjadj, care este și dramaturg, cunoscut pentru afirmarea curajoasă a credinței sale creștine, Puisque tout est en voie de destruction – Réflexions sur la fin de la culture et de la modernité. O frază, la întâmplare : „Ce dont nous périssons aujourd’hui, c’est d’une hypertrophie du futur sur l’avenir. Le temps, au lieu d’être ouverture à ce qui nous transcende, se voit restreint au territoire de nos anticipations. Il faudrait sortir de la naissance hasardeuse d’un homme et d’une femme pour entrer dans la fabrication parfaite du cyborg. L’offrande de l’avenir s’éclipse devant les offres du prospectus.” Pe aceeași lungime de undă achiziționez două cărți de eseuri extrem de lucide și de penetrante, scrise de Simone Weil înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, L’Illiade ou le poème de la force și La Personne et le sacré.  Termin enumerarea cu două cărți minunate, deși foarte subțiri, Eugène Ionesco, Le Blanc et le Noir (Gallimard, colecția L’Imaginaire), reproducerea unui album de 15 litografii, publicat pentru prima oară în Elveția în 1981, gravurile, realizate de autorul însuși fiind însoțite de comentarii și de o lungă introducere ; și un eseu al poetului englez David Gascoyne, La folie de Hölderlin, din 1938, reeditat de editura Marguerite Waknine, și însoțit de o adaptare liberă a câtorva poeme de Hölderlin, inițial traduse de Pierre Jean Jouve, cu care David Gascoyne fusese prieten.

Voilà comme tout se tient.

Liviu Ioan Stoiciu: Încep exagerat: viața fără lectură e de neconceput. Sigur, e de neconceput pentru unul ca mine, fără căpătâi, care are impresia că lectura i-a supradezvoltat un organ secret, cel al scrisului. Sigur, citesc zilnic (poate e o boală a creierului, citind în prostie) și scriu din când în când, când mai acumulez câte ceva, să salvez aparențele, obsedat că trece viața și nu mă aleg în particular cu nimic din ce contează. Cum ar fi trecutul și prezentul fără lectură? Lectura înnobilează, „îmbogățește spiritual” trecutul și prezentul. Necitit, viitorul, în schimb, e egal cu zero, norocul meu (nu pun norocul la plural; fiecare e altceva) că viitorul vine și trece, pentru mine el e palpabil; chiar dacă viitorul n-are sinapse (psihiatrii spun că fiecare nouă amintire pe care o creăm stimulează formarea unor sinapse noi, întărindu-le totodată pe cele deja existente; amintirea e legată de lectură, în primul rând?), viitorul vine din partea nevăzută a lumii… Bat câmpii, scriind aici, mai bine i-aș cita pe alții.

Din reflex, lectura m-a scos din depresie (să nu se uite că am perioade când nu mă gândesc decât la sinucidere), deci are și rol terapeutic (altă terapie decât aceea a scrisului, eliberator al răului dinlăuntru). Nu știu exact, poate lectura (mai ales cea de carte de literatură) îmi distrage atenția de la un pericol mortal sesizat în viața mea interioară, mereu sofisticată, care m-a ținut într-o continuă teroare. Conștientizând importanța lecturii, m-am luat în serios ca scriitor. Îi dau dreptate lui Maurice Blanchot din Spațiul literaturii, în care sublinia că: „Lectura este mai pozitivă decât creaţia, mai creatoare, deşi nu produce nimic“. Cum eu sunt din fire pesimist, negativist, „cititor majoritar fiind”, am luat seama că, deși mai creez din când în când, nu produc nimic esențial și că e cazul să continui să citesc fără nici o speranță. Tot lectura rămânând baza. Mă transpun în propriul personaj la masa de scris și în poezie și în proză — rezultatul? Mă anulez, uit de mine (degeaba mă cred altul). Pe când lecturându-i pe alții (citesc de regulă mai multe cărți în același timp, „enciclopedic”; din fiecare carte câte un pasaj, schimbând registrul), nu le uit personajele, nici acțiunea sau logica științifică. Trist, am probleme cu ambiguitatea cotidiană, și ce spune doctorul? Lucrurile ambigue reprezintă pentru tine adevărate provocări? Atunci învață sa le faci față cu brio, citind cât mai mult. Cărțile, mai cu seamă cele de ficțiune, au întotdeauna anumite aspecte ce pot fi interpretate în diverse moduri. Vom învăța astfel că incertitudinea face parte din viața noastră și, în plus, ne vom adapta mult mai ușor în acele situații care prezintă un nivel înalt de ambiguitate. Citește așadar cât mai multe cărți de poezie de azi! Ele cresc toleranța la ambiguitate. Să ne ferească Dumnezeu de cărțile de dezvoltare personală.

Altfel, închei la fel de exagerat cum am început, citându-l pe Mark Twain cu o rețetă pentru o viață ideală: „Prieteni buni, cărți bune și o conștiință adormită, aceasta este viața ideală”. Ușor de zis.