cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

VIAȚA CA POVESTE ȘI POVESTEA CA VIAȚĂ

Articol publicat în ediția 6/2018

Departe, departe, într-un sat cunoscut doar de puţină lume, toate animalele au dispărut. Satul nu este ca oricare altul, ci e „şters şi trist. De jur împrejurul lui nu se găseau decât munţi şi păduri, nori şi vânt. Nu era nici o altă aşezare în apropiere. Niciodată nu poposeau oaspeţi în satul acesta şi nici un călător nu-şi croia drum pe-aici. Treizeci sau patruzeci de case mititele erau risipite pe panta unei văi închise între munţii abrupţi care o înconjurau din toate părţile. Numai în partea de apus era o deschidere îngustă între stânci, prin care trecea singurul drum către sat, drum ce nu mergea însă mai departe, fiindcă nu mai avea unde: aici se termina lumea.” Cel mai greu e, însă, noaptea, „pentru că satul era blestemat: o tăcere bizară stăpânea locul fără încetare, nici o vacă nu mugea, nici un măgar nu răgea, nici o pasăre nu ciripea, nici un stol de gâşte sălbatice nu despica cerul gol, iar sătenii vorbeau între ei încet, adresându-şi doar cuvintele strict necesare. Numai vocea râului se auzea tot timpul, zi şi noapte, pentru că un râu năvalnic se rostogolea prin pădurile care înveleau munţii.”

Iar gândurile oamenilor se fac tot mai întunecate şi spaimele le devin din ce în ce mai mari, aici, în satul unde nu mai era nici măcar un pui de sticlete şi nici un peşte în râu şi unde până şi păsările călătoare nu mai au curajul să se oprească, fie şi pentru câteva clipe. Doar învăţătoarea din sat, Emanuela, încearcă să le spună din când în când copiilor cum era lumea pe când animalele nu plecaseră încă, însă până şi elevii ei o iau în râs, refuzând să o creadă, urmând modelul părinţilor lor, care o dispreţuiau pe Emanuela pentru că încă mai vorbea despre acele lucruri pe care ei încercau să le uite cu orice preţ. Poveste pentru copii, fabulă postmodernă, alegorie extrem de bine pusă la punct? Câte ceva (ori doar partial ceva) din toate acestea şi încă ceva pe deasupra, cartea lui Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii, dedicată de autor nepoţilor săi, cucereşte încă din primele pagini şi, aşa cum era de aşteptat, se dovedeşte a depăşi cu mult cadrul unei istorisiri pentru cei mici. Căci, rămânând, la un anumit nivel, (şi) aşa ceva, cartea aceasta, apărută în anul 2005, spune – sau mai degrabă sugerează! – foarte multe şi celor mari. Iar modelul pe care, la nivel textual, îl urmează autorul, acela al poveştilor care încep cu „A fost odată” şi se termină cu „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” este subminat sistematic, tocmai pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că, uneori, în lumea oamenilor mari, lucrurile nu se întâmplă la fel ca în poveşti; şi nici nu se (mai) pot termina ca atare.

Comparat, de unii critici, cu textele medievale ale căror semnificaţii trebuiau descifrate cu grijă de către iniţiaţii într-ale alegoriei, iar de alţii cu situaţia din În faţa Legii, de Kafka, unde, se ştie, un om aşteaptă toata viaţa în faţa unei uşi, dincolo de care nu îndrăzneşte niciodată să păşească, chiar dacă era convins că acolo îşi va descoperi, în sfârşit, sensul existenţei, Deodată în adâncul pădurii este o scriere mult mai complexă decât o primă lectură ne-ar lăsa să bănuim. În primul rând, pentru că autorul construieşte câteva personaje care se individualizează profund pe fondul unui univers uman aparent uniform. Astfel, chiar dacă toţi ceilalţi pretind că au uitat cum era înainte şi nici măcar nu mai vor să vorbească despre trecut, bătrânul pescar Almon încă mai ciopleşte în lemn figurine care reprezintă animale în miniatură şi tânjeşte după câinele său, Zito, care plecase şi el odată cu celelelte necuvântătoare ale satului, dar care (e convins Almon!) nu se poate să-şi fi uitat fostul stăpân al cărui singur tovarăş era. La rândul lor, Danir Ţiglarul, Solina Cusătoreasa şi soţul ei, infirmul Ginome, se poartă, cel puţin în unele momente, ca şi cum le-ar fi dor de viaţa pe care o duseseră îaninte de a rămâne singuri în sat. Iar Lilia Brutăreasa Văduvă încă mai păstrează firimituri de pâine pentru păsările care nu mai cântă de ani de zile în trista şi tăcuta aşezare, unde, în fiecare seară, toţi oamenii îşi zăvorăsc porţile şi ferestrele pentru ca nu cumva Nehi, Duhul Muntelui, să vină şi să pedepsească pe cineva pentru vina cea veche a tuturor, cea pe care nimeni nu mai vrea să o recunoască. Numai că până şi aceşti câţiva locuitori ai satului ajung să nu mai aibă curajul de a spune ceea ce gândesc sau de a exprima, într-un fel sau altul ceea ce simt, de teamă ca nu cumva toţi ceilalţi să râdă de ei. Căci, chiar dacă sunt sărmani şi lipsiţi de toate cele, majoritatea sătenilor au suficientă energie pentru a dispreţui, a jigni şi a face să sufere pe oricine nu se poartă asemenea lor. Viaţa se scurge, astfel, searbădă şi monotonă, oamenii vorbesc doar despre ceea ce e strict necesar, iar zilele trec, aşa cum şi anii trec, încet-încet. Copiii cresc, astfel, într-un univers al tăcerii şi al lipsei de veselie, unde oamenii ştiu să râdă doar unii de alţii, nu, însă, şi să se bucure. Desigur, „lumea adevărată nu este numai ceea ce vede ochiul şi aude urechea şi pipăie degetele, ci şi ceea ce ochiul nu poate să vadă, urechea nu poate să audă şi degetele nu pot să pipăie şi se arată uneori, doar o clipă, celor ce văd cu ochiul minţii.” Toate acestea ar fi putut să le spună copiilor mai ales Almon Pescarul, însă cine să-l asculte, când cu toţii îl batjocoresc pentru că e bătrân şi refuză să gândească asemenea majorităţii…

Citit ca o poveste, textul acesta al lui Amos Oz (minunat, lin și expresiv tradus în limba română de Ioana Petridean!) pare a se situa, ca tonalitate şi ca structură, dar şi în ceea ce priveşte atmosfera adesea sumbră şi sentimentul de teamă pe care-l induce lectorului, mai aproape de unele dintre poveştile lui Charles Perrault decât de atât de fericitele (cel puţin în final, când toate încercările la care sunt supuşi protagoniştii se termină cu bine, iar Binele învinge Răul) basme ale lui Hans Christian Andersen. Dincolo, însă, de acest nivel, Deodată în adâncul pădurii capătă semnificaţii extrem de profunde şi vorbeşte cititorului contemporan, israelian şi nu numai, despre comunităţi unde adevărul există doar pentru a fi negat de toată lumea, despre teama de a te raporta la trecut, despre viaţa lipsită de zâmbet şi mai ales despre cât de bine ştiu oamenii să-i facă pe semenii lor să sufere doar pentru că au, uneori, idei diferite. Iar cei cărora aceste scenarii le sună cunoscut şi le spun ceva – ceva deloc lipsit de importanţă despre lumea în care trăim! – trebuie, cu siguranţă, să citească până la capăt „povestea” scrisă de Amos Oz, nu pentru delectare, ci pentru că, adesea, prin intermediul pretextului poveştii, adevărurile devin mai clare, chiar şi pentru acei mereu dispuşi să le ignore. Dar, pentru ca aparenţa unui basm, fie el şi cu atât de profunde implicaţii, să fie păstrată până aproape de final, scriitorul aduce în prim plan, în mijlocul acestui univers atât de cenuşiu, doi copii, Maya şi Matti, care găsesc în ei puterea de a încălca toate interdicţiile şi toate obiceiurile respectate de vecinii şi cunoscuţii lor. Se întâmplă astfel pentru că, într-o bună zi, pe neaşteptate, cei doi văd în râu ceva ce nu-şi imaginaseră că vor avea vreodată ocazia să vadă cu ochii lor: un peşte! Convinşi că nu a fost o simplă iluzie şi că, deci, undeva, departe (sau poate chiar foarte aproape), trăiesc şi alte animale, pe care până atunci le cunoscuseră doar din figurinele lui Almon şi desenele stângace ale Emanuelei, cei doi pornesc într-o temerară expediţie. Desigur, în adâncul pădurii. Fără îndoială, Maya şi Matti simbolizează capacitatea umană de a depăşi orice condiţionări impuse arbitrar şi, mai cu seamă, dorinţa de a descoperi adevărul din spatele tuturor aparenţelor. Modelul călătoriei iniţiatice, semnul caracteristic al majorităţii basmelor, este păstrat de Amos Oz, numai că această călătorie – pe care cei doi o fac nu fără teamă sau ezitări şi care nu e deloc lipsită de momente tensionate – nu se încheie cu aşteptatul happy-end. Căci, fără îndoială, Amos Oz nu scrie o simplă poveste…

Întrebarea care a revenit ca un adevărat leit-motiv în mai toate interpretările de care această carte a avut parte a fost ce trebuie să înţeleagă cititorul din această imagine a unei lumi lipsite de animale. Răspunsul pe care scriitorul israelian îl oferă – însă doar subtextual – este tocmai că cititorul nu trebuie să înţeleagă ceva, ci să caute să interpreteze. Şi, mai mult decât atât, să aibă curajul de a se privi, în paginile acestui inedit basm, ca într-o veritabilă oglindă. În care îşi va vedea chipul, chiar dacă nu întotdeauna imaginea reflectată va corespunde cu ceea ce societatea contemporană ar vrea să vadă în orice oglindă în care, chiar dacă doar rareori, ajunge să se privească. Considerate, de alţi exegeţi, drept veritabilă metaforă a Holocaustului (căci animalele părăsesc satul de teamă, se exilează singure „deodată în adâncul pădurii”, pentru că oamenii ajunseseră să se poarte cu ele cu prea multă violenţă), întâmplările din această carte vorbesc, cu mijloacele si limbajul adevăratei literaturi, fie ea şi înveşmântată în haina prozei pentru copii, despre un trecut marcat de secrete întunecate, despre o vinovăţie colectivă de care nu pot scăpa nici măcar cei buni, caci şi ei ajung, prin chiar tăcerea lor, să prefere conformismul unei societăţi ipocrite adevărului pe care îl cunosc prea bine. Adică, altfel spus, despre societatea omenească din mult prea multe momente ale evoluţiei sale. Finalul, lipsit de vreo formulă facilă care să sugereze că oamenii vor trăi, de atunci încolo, cu toţii fericiţi, îi evidenţiază din nou pe cei doi copii, Maya şi Matti descoperind nu Pământul Făgăduinţei şi nici vreun Paradis perfect, ci un soi de refugiu al animalelor şi al câtorva oameni din sat, dispăruţi şi ei. Desigur, aparenţa e aceea a unei fericiri atotstăpânitoare, însă teama şi resentimentele nu lipsesc nici de aici. Dovadă că la capacitatea de a uita şi de a ierta se ajunge foarte greu… Amos Oz rămâne si acum, cel mai adesea, pe tărâmul sugestiei, oferind cititorilor săi nu dezlegările vreunei şarade şi nici morala vreunei fabule, ci mai multe posibilităţi de a-şi înţelege mai bine prezentul – cu scopul de a-şi evalua mai corect trecutul. Natura e plină de fiinţe invizibile, afirma Yeats în Mitologiile sale. Pornind, subtextual şi de la această convingere, Amos Oz nu vorbeşte în povestea sa despre elfi şi zâne, ci despre acele fiinţe pe care, mult prea adesea, oamenii aleg să nu le observe sau pe care îşi permit să le ignore ori să le dispreţuiască. Dar tocmai acestea, fie ele animale sau oameni, sunt cele care fac lumea noastră mai frumoasă, iar viaţa de zi cu zi, măcar un pic mai senină.

Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii, traducere de Ioana Petridean, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2017.