istorie literară
Mircea Popa

Tudor Arghezi sub semnul „Agatelor negre”

Articol publicat în ediția 8/2018

Intrarea lui Tudor Arghezi în poezie se face sub cupola simbolismului. Cel care l-a publicat și l-a promovat a fost Al. Macedonski, aflat în permanență lipsă de discipoli. A găsit și în tânărul Ion Theo acea scânteie divină care să-i motiveze prezența în Literatorul și Liga ortodoxă, lăudând până la exaltare calitățile celui care bătea la poarta poeziei cu versuri care vădeau frecventarea de aproape a maestrului său, propunând o muzicalitate a notelor do-mi-sol, dar și acele forme de asonanțe, numite de maestrul Nopților: „O cracă-naltă albă s-apleacă, saltă” (Zori de aur), încât maestrul e surprins de ingeniozitatea tânărului instrumentalist, salutând „cutezanța fără margini,” a acestuia, pe care-l declară „as în tehnica versificației”. După consumarea etapei Macedonski, el trece pe la socialiștii de la Linia dreaptă și Viitorul social, făcându-și-i prieteni pe Gala Galaction și N.D.Cocea. Plecat la studii în Elveția, el lasă un caiet plin cu poezii celor doi, care, în 1904, îl vor redebuta cu sentimentul întâlnirii cu un mare poet. Arghezi reapare în țară, travesit într-un apărător de idealuri sociale, încât Ilarie Chendi, nemilos și feroce în acești ani cu tot ce iese din altă lume decât cea a sămănătorismului, îl sancționează numindu-l „un socialist de paradă”. Articolul a apărut în cadrul rubricii de Informații literare pe care criticul ardelean o deținea la Tribuna din Arad în 1911 și e defavorabil de la un capăt la altul tânărului poet. Stanțele incriminate sunt alese din acea zonă de narcisism și etalare a hiper-personalității, care se pretau la ironii, lăsând loc acuzelor de extravaganță și hipertrofiere a eului, care erau proprii unei literaturi fără legătură cu solul național.

Cu apariția în Viața socială a ciclului Agatelor negre, schimbarea de optică a criticului sămănătorist se produce însă prompt. Ilarie Chendi, la fel ca în cazul lui Minulescu sau Topârceanu, trece dincolo de idiosincraziile create de ideologia literară spre a saluta din punct de vedere estetic o artă care se impune treptat-treptat prin reușitele ei de regim artistic. Îl găsim astfel pe Chendi apreciind creațiile lui Victor Eftimiu sau Tudor Arghezi, a căror poezie o definește ca artă a viitorului. Cu scrisul acestuia din urmă face cunoștință din revistele socialiste, acolo unde prietenii lui literari îi publicaseră o parte din ciclul Agatelor negre, Chendi identificând în el un fel de emul al lui Baudelaire și al grupului francez de la Chat noir. Prin prietenul lui Șt. O. Iosif și dioscurul acestuia, Dimitrie Anghel, care semnau împreună cu pseudonimul A. Mirea, Chendi traversează o perioadă de familiarizare cu simbolismul francez, încât notele sale critice la adresa unor tineri poeți ieșiți din pulpana simbolismului se mai atenuează și devin de-a dreptul binevoitoare. E și cazul lui Tudor Arghezi asupra căruia stăruie în cronica intitulată Doi poeți tineri. T. Arghezi și G. Topârceanu, apărută în Tribuna în 1912, prin care inclementul și persiflantul critic revine asupra opiniilor anterioare pentru a fixa locul tânărului Arghezi în peisajul literar al începutului de veac, prin semnele distincte ale unui lirism promițător. Pentru el, colaboratorul de la Viața socială și de la Facla „pare predestinat să se cristalizeze cu încetul și să-și deschidă o cale mai largă spre mulțime (…). Arghezi ne apare ca un tip original, cu temperament partizan al concepțiilor îndrăznețe în formă, cunoscător al literaturii subtile și al celei de cabaret de la Chat noir, care impresionează prin „forma liberă, concepțiile îndrăznețe, uneori până la bizarerie, dar care, prin Agatele negre, cu toate exagerările, ne dă totuși pagini artistice, care ni-l pun printre cei puțini poeți moderni mai serioși de care dispunem astăzi”.

Gestul criticului n-a rămas fără efect în conștiința tânărului debutant, deoarece regăsim peste ani mai multe tablete dedicate amintirii acestuia, în care personalitatea celui dispărut este înconjurată cu venerație și mult respect, apărându-l nu de puține ori în fața unor destructori și calomniatori. Desigur că, pentru Arghezi cel de la 1912, gestul binevoitor al criticului transilvănean a echivalat cu o recunoaștere publică de mare efect, deoarece o rememorează de mai multe ori peste timp.

De la acest verdict, dat de unul dintre cei mai importanți critici ai momentului, poezia lui T. Arghezi nu mai intră în atenția criticilor până la reluarea unora dintre Agatele negre de către revista Cugetul românesc din 1923-1924. Intervenise războiul și apoi cunoscutul episod cu „procesul ziariștilor”, dar prezența sa ca secretar de redacție la Cugetul românesc, una dintre revistele care au primit ajutorul liberalilor pentru a reprezenta mutațiile din poezia și literatura românească de după Marea Unire a fost în măsură să-l scoată pe poet din conul de umbră în care intrase. Avem de-a face cu o prezență poetică nouă, reliefată prin poezii de mare transparență metafizică, precum Duhovnicească, Mâhniri, Întoarcerea în țărână, Cucuveaua etc., alături de câteva perle ale Agatelor negre: Litanii 3, Morți în crucea nopții, Trecutul revenind pe-alocuri, Dar unde merg?, dublate de traducerea prefeței baudelariene la Flori de otravă așa suna traducerea celebrului volum de poeme în traducere românească, atunci) ale poetului francez. Desigur că deschiderea spre marii poeți ai noii viziuni poetice se face și prin Rilke sau prin Whitmann, traduși și comentați copios în paginile revistei. Deschiderea spre modernitate se face și prin publlicarea de către Arghezi însuși a creațiilor lui Urmuz, deschizătorul de drum în direcția absurdului, pe care acest modest scriitor român o deschide pentru întâia oară în literatura universală.

Revenind însă la momentul Arghezi din Cugetul românesc, acesta are un impact nesperat asupra literaturii începutului de veac, prin marea grupare de forțe pe care a adunat-o în jurul revistei, dar și prin încercarea vizibilă ca revista să reprezinte la cele mai înalte cote toate domeniile spiritului în care s-au manifestat spirite de talent, drept, medicină, știință, teatru, muzică, arte plastice, politică, eseu, memorialistică etc. Printre colaboratori îi putem aminti pe N. Iorga, Lucian Blaga, V. Voiculesciu, Adrian Maniu, A. Cotruș, I. Agârbiceanu, Al. Busuioceanu, O.W Cisek, Gala Galaction, Gib Mihăescu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Perpessicius, Al. A. Philippide, Ionel Teodoreanu, Ion Vinea, G. Bacovia, Horia Furtună, Nichifor Crainic etc., ceea ce ar putea fi un fel de variantă bucureșteană a Gândirii clujene. Și aici tendința de înnoire și de schimbare e vizibilă, deoarece se afirmă clar preferința redactorilor pentru „poezia nouă” și pentru literatura modernistă. Arghezi își ia în serios rolul de comentator, având un cuvânt greu de spus în selectarea colaboratorilor (între aceștia îl onorează și pe Al. Macedonski, publicându-i Noaptea de august), dar semnând și numeroase cronici, comentarii la zi la aspecte ale scrisului nou, revista revistelor, traduceri. Nu ne surprinde astfel traducerea Prefeței la Fori de otravă ale lui Baudelaire, sau selectarea unor scriitori ca Aron Cotruș, Nichifor Crainic, Horia Furtună, Adrian Maniu, Ion Minulescu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Barbu. În articolul program, se prevestește faptul că literatura română intra într-o nouă etapă după Marea Unire, și că abia acum vom asista la afirmarea unei literaturi mari și adevărate. Poziția sa are în vedere o adevărată revoluție în aportul generațiilor la cultura națională, printr-o mai puternică adeziune la spiritul veacului și la părăsirea literaturii „jeluitore” dinainte, deoarece idealul național fiind realizat, scriitorii epocii se pot adânci în propriul eu, căutările interioare putând schimba modul de manifestare și de aderență la metafizica generației. Acolo se spunea clar: „Până ieri am fost Regat. Astăzi suntem o Patrie. Azi Patria a căpătat un semn viu și poporul nostru trebuie identificat cu el (…) Datoria intelectualului românesc este să provoace creșterea până la extrem a voinței, a voinței de putere și a încrederii în sine. Am fost popor de jăluitori, vom deveni un popor de brațe tari, de conștiințe aspre și de rectitudini grave. Am fost o ușă legănată moale pe țâțâni, vom deveni un lacăt.”

Într-un număr viitor, în articolul Literatura nouă, se reiau câteva dintre ideile directoare din primul, pentru a le da și o mai mare greutate, subliniind în primul rând despărțireaa de Iorga și direcția lui ruralist-națională și adeziunea la noua mișcare modernistă, care să devanseze stadiul sămănătorismului și tradiționalismului socializant-naționalist, direcționat de Iorga. Ca atare, el așază revistele climatului autohton în două categorii : în reviste „mari”, gen Viața Românească, reviste de direcție, greoaie și tipicare, cu trecut și cu un drum propriu, chiar dacă sinuos, spre a evita pericolele, și reviste „mici”, cele care au drept scop curățirea temporară a climatului literar prin atitudini ferme, polemice, și prin confruntări spectaculoase de idei. În timp ce primele evită în chip programat toate subiectele „tabu” și din această cauză mai atractive, el se declară adeptul micilor războaie și încrucișări de floretă, deoarece soarta acestora nu este să facă istorie prin viață îndelungată, ci prin declicul pe care îl provoacă. Tonul e aspru, zeflemist pe alocuri, cu propoziții tranșante și judecăți care anunță un alt mod de a privi literatura, care să „nu stăruiască în chestiunile demodate, cu o bună creștere care putea să însemneze lipsă de curaj și lipsă de convingere tare.” Tonul călduț și ocolirea problemelor mari și spinoase ale culturii ar caracteriza orientarea generală a revistei ieșene, al cărui scop este supraviețuirea cu orice preț („fără asperități și fără strălucire, care convine culorilor stinse”, deoarece „problemele arzătoare sunt sistematic înlăturate, discuțiile care ar fi în stare să supere vreo autoritate sunt lăsate pentru mai târziu, niciodată nu pare să fie momentul pentru o precizare și o atitudine decât în chestiunile care ne lasă indiferenți”), în locul acestor infolii scrise pentru posteritate, el preferând revistele mici, dinamice, sinucigașe, dar cu debit polemic ridicat. Recunoaște că a duce în spate o asemenea povară ca redactarea în atâția ani a revistei, se datorează în chip neîndoios redactorului ei, Ibrăileanu, care s-a zidit pe sine în construcția acesteia, omul de echilibru și echidistanță, preocupat înainte de toate nu de arțag și răbufniri de umoare, cât de a-i asigura stabilitatea necesară : „Există, spune el, o personalitate în interiorul Vieții Românești care deține meritul tuturor felicitărilor și injuriilor ce-i pot fi aduse revistei, de care norocul ei este definitiv legat : dl Ibrăileanu. Individualitate fără pereche în vremea noastră de comercializare, voită sau nu, acest spirit rector și spirit făcător a toate al revistei este prizonierul dragostei pe care i-a consacrat-o îndoielnic la început. O broboană pe grumazul fătului se reproduce instantaneu pe pielea părintelui care nu vrea să-l știe bolnav nici de sughiț. Rostul total al vieții conducătorului s-a concentrat cu patimă și înfrigurare în paginile revistei, care adună lent una peste alta, într-un vraf de vreo 2000 pe an. Dl Ibrăileanu rămâne un savant tipograf, căruia îi ajunge din lumina zilei atât cât este nevoie pentru ca numerotarea paginilor să nu se încurce.”

Viața Românească este numită „o revistă mare”, o revistă făcută să dăinuie în timp, dar spectacolul de idei al climatului de după Marea Unire este de așteptat din partea revistelor „mici”, cele care „trebuie să fie sprintene ca o lăcustă și să coste ieftin, scriitorii frământați de probleme și mai ales de diavolul adevărat, fiind totdeauna săraci”. Acestea au rolul de a înviora atmosfera literară, de a scandaliza cititorii, de „a da bobârnace la toate cheliile”. O revistă de acest tip va fi „simpatică și vie”, având rolul de a „încurca socotelile literare, făcute de dascăli zbârciți ai didacticei, ca apariția subită într-o familie tradițională de pastori calvinești, a unei nepoate dansatoare. Revista mică e țăpușa prestigiului declamator”.

E cazul să ne reîntoarcem la ciclul Agatelor sale negre, și să le acordăm importanța și rolul pe care aceste poezii, prezente în corpusul Cugetului românesc, au jucat rolul revistelor mici în cultura noastră. Hotărârea de a le relua într-o formă nouă i-a aparținut, o notă a redacției o și precizează, iar poetul a încercat să se folosească de ele spre a oferi „țepușa prestigiului declamator.” Lirismul Agatelor e concentrat și discret, e viu și curajos în imagini, cu o libertate de spirit pe care el vrea s-o inoculeze contemporanilor. Ciclul Agatelor negre, așa cum apare el în volumul de Opere din 2000, la secțiunea Inedite, cuprinde 13 texte, care niciodată n-au fost publicate în totalitate. Dacă prietenii săi de la Viața socială i-au publicat doar șapte texte, în Cugetul românesc sunt reluate „cu acordul autorului” un număr aproape egal, adică Psalmistul singuratic, Cucuveaua, Pe ploaie, respectiv numerele 4, 21, 36, 41, dintre care numai ultima a fost reținută în Cuvinte potrivite. Agatele aduc o sprinteneală de gândire și de expresie cu adevărat nouă, netocită, plină de suavitate, o atmosferă de evaziune și tensiune lirică: „Dar unde merg? Prin ce oraș?/ Asvârlă pașii mei ecouri/ Ce hohotesc de mă-nspăimânt? / Orașul doarne în mormânt;/ ai zice-o țară de cavouri/ zidită de un uriaș.” Atmosfera e ușor macabră, cu cadavre întinse la morgă, cu drumuri înghețate, cu disperări mocnite. Tumultul revoltei din final aduce apostrofa : „Gomoră, grozavă și-orgoliu! / Trecui prin tine-ntins pe liră,/și morții tăi rânjiră-n cor;/ găsii în tine un decor/ pe care demonii-l zidiră/ pentru a mi-i lăsa pe frunte, doliu”.

Agata cu nr. 41 este republicată sub tilul Gravură în Cuvinte potrivite cu unele modificări. Trimiterea la textul de bază este obligatorie pentru orice editor. Tema este tot cea a drumețului, a pelerinului, trecător și singuratic ( „pribegesc ca o stafie!”) într-o mare de ademeniri și de tentații, din care respiră aerul de vechime din amintirile de altădată, depozitate precum vrafurile de mobile ale unor mode vetuste, înțesate de infolii :. „Pe când sufletu-mi coboară/ melancolic pe-amintiri/ Ca o pulbere ușoară,/ cu bolnave licăriri,/ peste mobile din care/ se deșteaptă mosc trezit,/ de pe foi ce-au putrezit,/ prin unghiere de sertare.” Aceeași poezie discretă a amintirii învăluind trecutul într-o hlamidă de trăiri disparate o reîntâlnim și în Agata cu nr. 2 („Trecutul revenind pe-alocuri”), degajând această atmosferă sinestezică de impresii vătuite, propunând cu discreții ceremonialuri secrete ale lucrurilor care vorbesc și ale odăilor care redeșteaptă trăiri crezute uitate ( „Esență lină și subtilă”). E un trecut care se insinuează încet în sufletul celui care scormonește amintirea, în care oameni și evenimente se învăluie într-o ceață care persistă : „Trecutul revenind pe-alocuri,/ trimete-n inimă parfume/ părând zvârlite peste focuri/ dintr-alte vieți, dintr-altă lume;/ Miresme scumpe, fără nume/ sunt sufletele-atâtor locuri!/ și ca pe foile de-albume/ le-ntorci în vinetele blocuri/ din raftul vieților postume…”

Și Agata cu nr. 36 vrea să sugereze altceva contemporanilor, acel joc subtil dintre creație și moarte, dintre permanență și fragilitate, dintre a fi și a nu fi. Golurile din țesătura aparent continuă a fluxului liric are întreruperi, comportă retușuri, reveniri, adăugări, goluri și plinuri. A percepe acest ritm interior al trăirilor semnifică deschiderea spre zarea de dincolo a percepției în care luminozitatea prezentului aruncă o umbră discretă spre neantul care așteaptă să ne cuprindă. Ca poezie a trecerii ființei, cu sensibilitățile și metaforele ei sugestive, Agata argheziană ni se așază pe umăr ca o frunză desprinsă din ritualitatea mișcărilor sempiterne spre a ne chema spre zarea care transcende efemerul: „Sărmanul meu suflet strivit,/ în care țintesc gânditorii,/ pe care pe rând te-au sluțit/ îndreaptă-te tot liniștit/ spre unde se-ndreaptă cocorii.// Gândirea în care să-ți treci/ ecoul parfumatelor coruri,/ e golul cu aburii-i reci,/ deschis peste veci,/ deasupra atâtora goluri.// Privirile calde și limpezi/ și funzele pline/ de șoapte timizi de cintezi,/ rămasu-ne-au iarăși streine,/ și-n ocna durerilor noastre-i mai bine.// O clipă, și trecem apoi./ Acolo de unde ne-am rupt,/ cu norii-n convoi/ cu lumea dormind dedesupt.// Căci lumea pe unde alesul/ ți-l cauți prin ceața tomnală/ să-ți prindă-nțelesul,/ e-o biată secundă banală/ din Viața totală.”

Agatele negre sunt expresia sensului pe care Arghezi îl dă noii poezii pentru care pledează și sub raport teoretic, și care are menirea de a se opune vechiului lirism tematist al generațiilor anterioare. Ciclul e unul compact ca atmosferă și structură lirică, și el ridică probleme editoriale, de apartenență și dispunere compozițională în cadrul operei poetice a lui Arghezi. Totodată e semnul viu al unui îndemn, al unei pledoarii pentru un alt gen de poezie, pe care generația tânără a războiului și-a însușit-o ca pe o lecție de înnoire necesară. E sunetul de gong care anunță marea revărsare de lirism din Cuvinte potrivite.